Platon descria dragostea ca fiind “dorinţa de a dobândi binele pentru vecie”. Şi tot el descria momentul înfloririi dragostei: “ori de căte ori făptura omenească se apropie de frumos, ea se înseninează şi se destinde, bucuroasă şi zămisleşte şi dă naştere. Unirea bărbatului cu femeia este zămislire. Şi unirea aceasta este un lucru divin şi chiar se poate spune că însămânţarea, sarcina şi naşterea sunt, în viaţa fiinţelor pieritoare care suntem, o formă a nemuririi. Dar acestea nu se pot petrece întru nepotrivire, iar între divin şi urât nepotrivire este, potrivirea cu divinul este numai a frumosului.“
Dragostea este un adevărat fenomen, este o stare care produce transformări. Datorită intensităţii trăirilor, a fericirii, a visării, s-a scris şi se scrie mult şi multe despre ea. Este poate cel mai cântat şi mai evocat în scrieri sentiment, trăire, eveniment din viaţă. Alături de naştere şi moarte, dragostea este unul din lucrurile sigure din viaţa omului. Nici nu vreau să îmi închipui că a existat, există sau va exista un om pe acest pământ, al cărui suflet să nu fi fost atins măcar pentru o clipă de suflul dragostei, că nu a respirat măcar o dată prin persoana iubită, că nu şi-a simţit inima bătând în piept cu aşa putere de parcă încerca să-l spargă, să iasă şi să intre în pieptul celuilalt, să se contopească cu inima lui. În acest punct se poate atinge un alt mit platonician, cel al androginului, unde întâlnim cele trei categorii de oameni din trecut: femeia, bărbatul şi barbatul-femeie sau androginul. M-am întrebat de ce bărbatul-femeie şi nu femeia-bărbat. Şi am înţeles despre ce vorbea Socrate atunci cînd amintea de frumuseţe. Feminitatea picurată în bărbat, îi aduce o frumuseţe aparte, o sensibilitate puternică, o putere gingaşă, asemeni corzilor de la o harpă, tari, oţelite, rezistente, dar în acelaşi timp ele pot vibra suav şi subtil dar totuşi atât de complex, încât atingerea lor să fie o adevărată odă a bucuriei. Femeia-bărbat? Femeia care prin masculinizare îşi pierde o parte din feminitate. Pierde o parte din feminitate? Nu! Pierde un dar de nepreţuit. Nu există o parte din feminitate. Feminitatea este un întreg aşa cum o ai. Ea trebuie preţuită ca un tot şi sub nici o formă ştirbită. Feminitatea este asemeni unei oglinzi de cristal. În momentul în care ai ciobit-o, ea nu va mai reflecta niciodată acea imagine pură. Încercând o concluzie intermediară, feminitatea este sursa frumosului.
Revenind la mitul androginului, putem să descoperim dragostea din această perspectivă: “trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţa de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu voia să facă nimic fără cealaltă. (…) Aşadar , din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, DIN DOI, SĂ REDEVENIM IARĂŞI UNUL, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire.”
În acest moment de căutare şi de dragoste-dorinţă este foarte important să încercăm să aflăm raspuns undeva în adâncul sufletului la întrebarea de temelie a piedestalului pe care s-a ridicat dragostea: îl iubesc fiindcă îl doresc SAU îl doresc fiindcă îl iubesc? Un posibil răspuns corect l-a sugerat acelaşi Platon în miturile sale: “Când norocul (Cicero ar spune destinul) scoate în cale cuiva, propria jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască. Să presupunem că, în timp ce se află îmbrăţişaţi, ar veni la ei Hefaistos, cu uneltele sale şi i-ar întreba: – Ce aşteptaţi oare să dobândiţi unul de la celălalt?- şi neştiind ei ce să răspundă, i-ar întreba din nou: – Tânjiţi, nu-i aşa, să fiţi cât mai mult împreună, să nu vă despărţiţi unul de celălalt cât e ziua şi noaptea de lungă? Dacă asta doriţi, sunt gata să vă îmbin şi să vă topesc într-o singură fiinţă, pentru ca, din doi câţi sunteţi acum, să deveniţi unul singur şi, câte zile veţi avea, să trăiţi laolaltă o singură viaţă, iar când va fi să muriţi, să muriţi de aceeaşi moarte şi să rămâneţi tot unul, nu doi, chiar acolo, în Hades. Aşadar gândiţi-vă bine dacă aceasta vă este dorinţa şi dacă o asemenea soartă vă este de ajuns. – Ştim care ar fi răspunsul lor: nici unul n-ar spune nu, ci, dimpotrivă, s-ar arăta dornici să dobândească ceea ce este tocmai cea mai vie dorinţă a lor, îndelung resimţită, dar niciodată limpede şi răspicat rostită, aceea ca îmbinându-se şi contopindu-se, să devina, din două, o singură fiinţă, căci vechea noastră făptură, aşa cum am descris-o, era un întreg. Iar DRAGOSTEA nu este altceva decât un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou ÎNTREGI.“
Să nu uităm nici o clipă că personalitatea umană nu este înnăscută, ci ea se construieşte, clipă de clipa, ceas de ceas, zi de zi. Constructorii cei mai importanţi din viaţa unui copil (viitor adult), sunt părinţii săi. Atenţie dragi adulţi la Platon şi la al său mit al peşterii!!! Copilul este un adevărat radar emoţional. El percepe la un nivel foarte profund şi subtil o relaţie, o emoţie sau alta. Dacă el nu va simţi dragoste între părinţi, dacă el va observa un anumit fel de comportament afectiv între părinţi, dacă el nu va fi martor şi părtaş la sărutări, îmbrăţişări, zâmbete şi cîntece ale inimilor, va fi asemeni celui din peşteră, obişnuit cu o lume falsă, artificială, o lume a umbrelor şi proiecţiilor, proiecţii probabil aduse de părinţi din propria lor familie. Nu vor fi în stare să suporte strălucirea, lumina puternică a soarelui vieţii care este DRAGOSTEA. Soare care luminează şi încălzeşte sufletul. Atunci când va întâlni dragostea, va fi orbit şi nu va mai vedea nimic. Va strânge ochii de durere şi va fi neputincios în a se bucura de ea. Dacă nu va fugi, îi va trebui timp să se obişnuiască cu această lumină, să ajungă să se bucure de ea. Şi va simţi o dorinţă nestăvilită să se întoarcă în peşteră, la părinţii lui, la fraţi şi surori, să le împărtăşească adevărul, să le vorbească despre lumină, despre dragoste. Dar el nu va fi înţeles niciodată, nu va fi acceptat astfel, acolo, în tărâmul umbrelor. Dragostea nu poate fi evocată, povestită, descrisă. Nu se poate învăţa prin imitare. Dragostea se simte, se trăieşte, este o experienţă personală. Această coborâre în peşteră şi urcare spre lumină, văzută ca o evoluţie, ca o purificare este legat de alchimie, prin maxima-acronim V.I.T.R.I.O.L. (Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem) – Cercetează Adâncurile Pământului şi, Purificând, vei Găsi Piatra Ascunsă – această evoluţie, schimbare, nu poate avea loc decât spiritual, printr-un efort personal de a reuşi să cobori în peştera din tine, să iei contact cu umbrele de acolo şi să reuşeşti să te purifici spiritual, obţinând astfel piatra filozofală, care va duce la sănătatea, bogăţia şi nemurirea sufletului.
Opera alchimică sau Arta Regală este în acelaşi timp şi în paralel un experiment realizat cu substanţe şi corpuri fizice şi un proces de transformare psihică a alchimistului.
În alchimie, ca şi în psihoterapie se utilizează într-un mod absolut minunat simbolul, metafora, alegoria, analogia, unelte cu ajutorul cărora se croieşte drum spre sufletul omului.
Unirea contrariilor este un punct de referinţă în filozofia chineză si la fel în alchimie. În opera alchimică, această unire are o conotaţie în special sexuală. Piatra filozofală este urmarea firească a unirii principiului masculin (Sulf, Soare, Rege, Marte) şi a celui feminin (Mercur, Luna, Regina, Venus). Dar cea mai mare importanţă o are acest moment de găsire a materiei prime, purificarea ei, unirea contrariilor şi obţinerea androginului, după care păstrarea acestui compus în condiţii optime de temperatură şi umiditate pentru a trăi şi a se dezvolta, pentru a se obţine în final piatra filozofală.
Soarele şi luna, Regele şi Regina se contopesc şi vor fi păstraţi în Oul filozofic, un vas de sticlă, rotund, care va fi introdus în athanor (un cuptor), unde va fi încălzit moderat ca într-un incubator şi pe lângă aceste condiţii fizice externe, pentru reuşita operei vor mai contribui rugăciunile alchimiştilor.
Ce element poate fi mai integrativ decât dragostea? Şi-n acelaşi timp mai dezintegrativ? Când iubeşti vrei să ştie toată lumea, ţi se vede în ochi, în tot corpul. Vrei să se bucure toţi cei din jur de bucuria ta, dar în acelaşi timp ai vrea să fi tot timpul cu persoana iubită, să nu te desparţi de ea zi şi noapte.
Dragostea este definită de fiecare după cum o simte, personalizat asemeni fiecărei persoane de pe pamânt, în unicitatea ei. O descriem ca trăiri, emoţii, sentimente, gânduri, nevoi, dorinţe. Dar cum o definim? Poate fi definită? Este asemeni lui Dumnezeu, nu poate fi definită. Ea exista şi atât. Este o trăire unică, incomparabilă cu nici o alta, este ceva care sper că a existat cel puţin o dată în sufletul fiecărui om de pe pamânt. De aceea, unii au bani, alţii nu, unii sunt bolnavi, alţii sănătoşi, dar alături de naştere şi moarte, lucruri prezente de la sine în viaţa oamenilor, dragostea este o altă realitate.
Ce este naşterea?
O bucurie fără a avea idee ce urmează.
Ce este moartea?
O tristeţe fără a avea idee ce urmează.
Concluzia este una singură:
În faţa necunoscutului, bucuria şi tristeţea sunt relative.
Psiholog Daniel Cristea
Citeste mai mult: www.terapiam.ro
-->
Răspunsuri