O problemă practică sau teoretică solicită inteligenţa doar atunci când este cu totul nouă şi nu seamănă cu nimic din experienţa anterioară (în materie de inteligenţă nu există antrenament, pregătire). În viaţa de zi cu zi, în majoritatea situaţiilor în care ni se cere să rezolvăm probleme, aplicăm cunoaşterea (soluţii deja ştiute) şi nu inteligenţa (rezolvări “pe loc” şi spontane).Perioada îndelungată de gândire face şi ea ca o problemă să devină, treptat, familiară. Tocmai din acest motiv la testele de evaluare a inteligenţei subiecţilor li se impune o limită de timp – atunci când sunt lăsaţi să zăbovească oricât lângă întrebări, vor găsi soluţia, dar în acest caz testul nu mai are relevanţă cu privire la inteligenţa lor. (Totuşi, aceasta nu înseamnă că subiectul trebuie grăbit, încât să nu aibă timp să se gândească bine ; el trebuie să gândească repede, dar nu în grabă, de aceea limita de timp la testele de inteligenţă trebuie să fie una rezonabilă.)O inteligenţă slabă va obţine aceleaşi rezultate sau chiar mai bune decât o inteligenţă superioară atunci când i se acordă sau îşi acordă suficient timp (cu alte cuvinte, munca susţinută suplineşte foarte bine lipsa inteligenţei şi duce practic la acelaşi rezultat). La fel stau lucrurile şi în ce priveşte descoperirile din domeniul ştiinţei : dacă ele sunt făcute într-un interval relativ scurt, atunci se datorează inteligenţei ; dacă vin după cercetări îndelungate şi multă bătaie de cap, atunci nu.Definiţia inteligenţei va conţine , deci , sintagma ,, uşor şi repede ".Eroarea cea mai frecventă în acest domeniu este aceea de a confunda talentul cu inteligenţa, sau de a considera că există o legătură între ele. Prejudecăţile şi miturile din zilele noastre ne spun că un mare şahist, matematician, poet, muzician, politician etc. este un om cu o inteligenţă ieşită din comun, că un om al cărui nume a rămas în istorie ar fi şi el de o inteligenţă deosebită sau că o carieră strălucită s-ar datora inteligenţei. Nu este deloc aşa.
Talentul reprezintă priceperea unui om la o activitate pe care a practicat-o îndelung, pe când inteligenţa reprezintă priceperea la activităţi pe care nu le-a practicat niciodată. Inteligenţa este prin esenţă polivalentă şi are caracter universal : omul isteţ înţelege uşor şi repede ce e de înţeles în orice aspect al vieţii, fie că e vorba de treburi inginereşti, emoţionale, ştiinţifice, sociale, politice etc, pe când talentul are caracter special, este eficient numai în domeniul său.Orice talent sau pricepere este rezultatul exclusiv al repetării şi al unei practici îndelungate, este “1% inspiraţie şi 99% transpiraţie” (uneori se simte şi-n miros) şi nici nu implică, nici nu exclude inteligenţa – nu are nici o legătură cu ea (decât poate aceea că un coeficient superior de inteligenţă reuşeşte să asimileze mai repede şi mai durabil informaţiile). La fel cum priceperea unui fotbalist la fotbal sau a unui solist la cântat nu au legatură cu inteligenţa, ci depind doar de exerciţiu, tot aşa nici priceperea unui matematician la matematică sau a unui fizician la fizică nu au legătură cu inteligenţa.Diferenţa dintre un matematician genial şi unul mediocru nu este una de inteligenţă, ci de interes şi de preocupare, de timp afectat studiului (cu alte cuvinte, realizările profesionale relevă dacă omul e muncitor sau leneş, şi nu dacă e inteligent sau nu). Există oameni care, deşi isteţi şi ageri la minte, găsesc că munca grea este plictisitoare şi preferă în locul ei distracţiile, viaţa mondenă şi fleacurile, care duc apoi spre trândăvie. De exemplu, faptul că un om nu deosebeşte o pictură valoroasă de una ieftină nu îl face să fie “prost”, faptul că un om nu e calificat să facă parte din juriul unui concurs de gimnastică nu înseamnă că ar fi prost, şi aşa mai departe. Erudiţia necesară unui specialist sau cunoscător se poate dobândi numai prin experienţă îndelungată şi prin multă muncă.Inteligenţa priveşte numai capacitatea creierului de a înţelege probleme, şi nu şi alte calităţi ale minţii (capacitate de memorare, capacitate de calcul, vastitatea cunoştinţelor, îndemânare motrică etc.) Procesul de înţelegere se referă, în principiu, la stabilirea relaţiilor de asemănare ori de cauzalitate ce există între lucruri, fapte, situaţii etc ; spunem despre un fenomen că îl “înţelegem” atunci când ştim ce îl cauzează sau când ştim în ce categorie de abordare trebuie încadrat (cu ce se aseamănă).Capacitatea creierului de a sesiza analogii şi similitudini îi permite să aplice o soluţie nou învăţată la toate situaţiile pe care ulterior le va identifica a fi asemănătoare ; datorită ei suntem capabili să folosim în limbajul uman formule ca “etc.” “şi aşa mai departe” “şi altele” şi altele (odată înşirate câteva trăsături comune, omul înţelege despre ce e vorba şi nu mai are nevoie de precizări).În ce priveşte celălalt tip de legături pe care inteligenţa le stabileşte (relaţiile de cauzalitate), intelectul omului este capabil să prevadă, în măsura în care experienţa anterioară l-a învăţat, ce consecinţe sau repercusiuni va produce un anumit eveniment, sau, parcurgând invers şirul evenimentelor, să deducă ce cauză l-a determinat (ce fapt l-a avut pe acesta drept consecinţă).Fenomenele complexe, în care o multitudine de factori se suprapun, converg sau îşi anihilează reciproc efectele (de exemplu, fenomenele sociale, economice, politice etc.) sunt mai greu de înţeles, deoarece necesită şi o capacitate de a sesiza esenţialul, de a discerne din multitudinea de factori care ce pondere are în producerea rezultatului (ce este important şi ce este detaliu, cine cauzează şi cine doar favorizează). Spre exemplu, e mai greu de înţeles din ce cauză se produce inflaţia, decât din ce cauză se produc valurile pe mare.Evaluarea pe cale de experiment a inteligenţei este în principiu simplă : ceea ce trebuie verificat este cât de repede învaţă un om, singur, fără nici un fel de explicaţii sau îndrumări, o activitate pe care nu a mai practicat-o niciodată şi despre care nu ştie nimic. (De exemplu, nişte copii care nu au văzut niciodată un calculator ar putea fi testaţi cât de repede învaţă singuri, fără nici un fel de explicaţii sau îndrumări, să joace un joc de strategie. Pe de o parte, se poate prezuma că o asemenea activitate stârneşte acelaşi entuziasm la toţi concurenţii, iar pe de alta, într-un joc de strategie sunt o mulţime de lucruri de priceput (amplasarea clădirilor, recrutarea trupelor în funcţie de teren şi de trupele adversarului etc.)Unii savanţi au formulat păreri conform cărora inteligenţa ar fi nativă, ar deriva din genele moştenite de la părinţi şi nu depinde deloc de ei să devină mai deştepţi. În realitate, inteligenţa este rezultatul unui îndelung proces de formare, rezultatul experienţelor şi învăţăturilor pe care individul le acumulează în timp şi nu trebuie privită simplist, ca un produs care se livrează la naştere şi care rămâne neschimbat de-a lungul vieţii. În funcţie de factorii sociali, de experienţele prin care trecem, de anturaj, inteligenţa se schimbă în timp ; o deprindem, în mod inconştient, de la oamenii pe care-i cunoaştem, şi mai ales de la aceia cu care ne petrecem cea mai mare parte a timpului. Inteligenţa, fiind un factor social, este o astfel de trăsătură, care “se propagă”.Pe nesimţite, influenţa unor oameni se răsfrânge asupra celor care intră în contact cu ei şi asistăm fie la o creştere generală a nivelului intelectual, fie la o îndobitocire generală. Variaţiile în nivelul de inteligenţă dintre diferitele regiuni ale globului relevă nu atât diferenţe genetice, rasiale, cât diferenţe de mediu intelectual (eficienţă sau deficienţă educaţională) : o generaţie crescută prost va semăna cu cei care i-au crescut, iar urmaşii lor, cu ei. Depinzând de educaţie, de mediul în care creşte, un copil născut din părinţi inteligenţi poate foarte bine să ajungă un imbecil, la fel de bine cum un copil din oameni grei de cap să crească într-un om isteţ şi ager la minte.Genele nu au nici o influenţă, iar calea spre “deşteptăciune” e deschisă oricui. Dintre experienţele prin care trecem, doar acelea contribuie la dezvoltarea inteligenţei, a căror impresie puternică ne dă de gândit şi ne provoacă o stare de frământare ce persistă o anumită perioadă de timp. Cu cât un eveniment ne tulbură mai puternic, cu atât stimulează mai mult gândirea ; în acest mod, persoana evoluează, îşi schimbă în timp modul de gândire şi comportamentul, întreaga personalitate.Desigur, temperamentul, anumite trăsături de caracter, prin însăşi natura lor, favorizează dezvoltarea inteligenţei : o fire curioasă şi activă, care nu renunţă uşor în faţa dificultăţilor, va acumula cu siguranţă mai multă experienţă de-a lungul vieţii decât una apatică şi ignorantă. Aşa cum nu ar avea rost să construim cu materialele cele mai bune pe o temelie şubredă, de nămol, nu are rost nici munca de a educa un ignorant pe care nimic nu îl mişcă, nimic nu îl pune pe gânduri. (psihologie)
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri