Sindromul celui închis în sine "locked-in syndrome": Pacientul simte şi vede ce este în jur, dar nu poate transmite nici un fel de răspuns, nu poate vorbi, nu poate mişca mâna, etc. (accident cerebral). Asta duce cu gândul la celebrul film "The Awakening". În mod asemănător, există pacienţi care au ieşit din comă şi care au povestit apoi că erau conştienţi în timpul comei! Deşi puţini, ei povestesc cum auzeau ce se vorbea... Mai mult, există experimente fMRI care arăta cum pacienţii în starea vegetativa (ceva mai putin drastic decât coma...) aud, pentru că ei îşi activează părţile din creier asociate sarcinilor care le sunt cerute... Deci ei aud şi deci sunt conştienţi! Atâta doar că nu pot comunica cu exteriorul, sunt paralizaţi şi închişi în ei... Dar unii dintre ei sunt deci conştienţi!!!
Sindromul "synaesthesia": atunci când informaţia de la un simţ (senzor) ajunge la o altă parte din creier decât la cea care era destinată să ajungă. Aşa de exemplu unii văd cifrele ca având culori diferite, deşi ele sunt toate gri. Alţi pacienţi "văd" sunetele sau "aud" imaginile... Fascinat, să te uiţi la un tablou de Rembrant şi să auzi de fiecare dată cum bate un ciocan într-un stil specific... Unde sunt suprarealiştii sa facă picturi speciale pentru cei care aud imaginile?
Sindromul multiplelor personalităţi (tradus din "dissociative identity disorder"). Un om devine când o persoană când alta, dar niciodată cele două împreună! Ca şi cum ar fi două conştiinţe în creier, localizate în regiuni diferite, care iau pe rând control asupra corpului. Eu am văzut filmul "Sybil" despre un caz real, însă apoi am aflat că există dubii cum că acel caz chiar este real.. Nu ştiu atunci cât de reală este această boală mentală (mai multe personalităţi în acelaşi creier) dar dacă este, pune probleme serioase ideii că in corp se află mereu un singur suflet.."Blindsight": unii oameni orbi spun că nu văd nimic şi totuşi pot ghici corect direcţia de mişcare a unui obiect din faţa lor! De ce? Pentru că ceea ce îi face orbi este o întrerupere a canalului de comunicaţie de la ochi la conştiinţă. Cu toate acestea, informaţia scapă mai înainte pe nişte canale inconştiente, şi este totuşi procesată într-o altă parte de creier, inconştient! Pacientul nu vede, dar "ghiceşte" corect direcţia de mişcare a obiectului, fără să îşi dea seama cum face asta.În epilepsie toţi neuronii se descarcă deodată, în continuu, un timp finit. În imagistica magnetică (fMRI) se vede clar cum avalanşa asta se produce în tot creierul. Atunci conştiinţa se pierde.
Sindromul vieţii statice ("Still life"): deteriorarea neuronilor din zona care procesează mişcarea. Pacientul vede lumea că o colecţie de fotografii statice. Pentru ei viaţa este dificilă căci, ce exemplu, nu pot turna uşor apa în pahar: apa li se pare îngheţată şi apoi fragmentată din când în când (de la o fotografie la alta)
"Prosopagnosia": Aici este vătămată regiunea în care se procesează imaginea feţelor oamenilor. Ca atare, ei nu mai recunosc persoane, nici măcar propriul soţ sau soţie..
"Visual agnosia": inabilitatea de a recunoaşte obiectele care se văd...
"Aphasia" este pierderea capacităţii de a produce sau înţelege limbajul. Apare în urma unui traumatism cranian, spun ei, când sunt distruse părţi din cortex importante în funcţia limbajului. Are multe de forme, de exemplu cele în care pacientul poate scrie cuvinte, dar nu le poate citi, sau poate cânta dar nu poate vorbi! Un alt caz este cel în care pacientul este incapabil să înţeleagă limbajul, dar el nu este conştient de acest lucru... Interesant, nu? Ca şi cum ar fi uitat că există pe lumea asta limbaj şi nu îl mai deranjează ceea ce pentru el nu mai există.Mirosul orb: capacitatea de a mirosi ceva fără a fi conştient de asta (cercetarea a fost făcut cu fMRI).Experienţele de senzaţie de ieşire din corp ("out-of-body experiences") au loc atunci când interpretarea poziţiei organismului nu este în acord la toate simţurile (nici cu ceea ce este el în realitate). Medicamentul "ketamine" de exemplu poate genera experienţele de ieşire din corp în oameni normali. Unii dintre pacienţii pe ketamină spun că au senzaţia că zboară deasupra corpului şi îl privesc.Hiperlexia este capacitatea copiilor de a citi/scrie foarte bine, însă ei au probleme în înţelegerea cuvintelor vorbite. Pe de altă parte, dislexia afectează cam 5% din populaţie."Catatonia" este o stare ce apare la unii schizofrenici, în care pacientul rămâne blocat, în nemişcare, pentru mai multe zile! Interesant este că el nu îşi mişcă aproape nici un muchi, rămâne îngheţat în starea iniţială, care este una dintre cele mai obişnuite (citit carte, etc.). Un om normal nu poate face asta. În această stare nivelul de dopamină scade la nivele record iar pacienţii raportează o lipsă a senzaţiei de trecere a timpului. Un film artistic rusesc în care poate apare această situaţie este:
Durerea membrelor amputate ("phantom limb"). Nu ar trebuie să existe, căci membrul lipseşte. Durerea nu este datorată circuitelor nervoase întrerupte de amputare, ci de reorganizarea neuronilor din creier, spune Ramachandran. Astfel, neuronii de la pielea de pe faţa omului se lipesc de partea din cortex care reprezintă membrul amputat. Atunci când atingem faţa ne doar membrul amputat...Sindromul se tratează cu o oglindă în care se vede membrul care există, creând iluzia că membrul amputat nu mai este amputat... Implicaţia mi se pare uriaşă, căci ea sugerează cum senzaţia de durere (qualia, cea subiectivă) este datorată în principal asociaţiilor pe care le face în creier! Observaţia merge mai departe în direcţia definiţiei "eu"lui, căci exista experienţe în care zona de unde vine durerea (să zicem degetul) nu este confirmată cu celelalte simţuri (vizual sau "proprioperception", cea care "simte" organele interne). Omul este confuzionat, căci nu ştie precis de unde vine durerea. Şi astfel ajungem mai departe, la "out of body experiences", care se joacă cu o amestecătură de simţuri păcălite că săracul om nu mai ştie ce să creadă, şi crede că se află în altă locaţie... Este acest atac asupra senzaţiei subiective (qualia) cel care are un potenţial uriaş în cercetare şi în interpretarea conştiinţei.
Durerea obişnuită (în continuarea celor de mai sus) este dată de senzori speciali de durere, localizaţi în special în piele. Sunt două tipuri de fibre nervoase pentru detecţia durerii, unele localizate la câţiva milimetri sub piele, şi celelalte mai adânc. Semnalul ajunge de la piele la creier şi este interpretat ca durere (devine senzaţie subiectivă, qualia). Nu aşa de simplu însă! Durerea nu este simţită până când creierul nu interpretează semnalele ce indică leziunea... Deci mai este un pas până la senzaţia subiectivă (qualia) ce are din nou de-a face cu procesarea informaţiei... Această senzaţie subiectivă (qualia) pare astfel să fie legată de mecanismul de procesare din creier, şi deci nu de vreun organ sau altul. Tipul de durere (viscerală, de deget, etc.) pare să iasă din combinaţia semnalelor de durere prezente de la senzorii specializaţi şi localizarea lor în organism. Şi aici e loc de cercetare, căci putem păcăli procesarea creierului crezând că durerea vine din altă parte... Loc de experimente cu copii, deşi nu putem anula "proprioperception". În carte este un exemplu cu durerea de mână la un atac cardiac. Căci, deşi există există câţiva senzori care vin de la inimă (nu mulţi) spunând că e durere, creierul primeşte mult mai multe semnale de la mână (acolo unde sunt mai mulţi senzori) şi interpretează greşit durerea că venind de la mână... Deci avem atac cardiac şi ne doare mâna... Unde sunteţi voi filozofi empirişti să vedeţi cum se joacă azi cercetătorii cu simţurile?
Citez: "Senzaţia de durere nu este cauzată numai de rană. Pentru a simţi durerea, aceasta trebuie să devină conştientă. Este necesară atunci şi activitatea altor părţi din creier, ca cele implicate în emoţie, atenţie şi importantă. Dezavantajul este că aceste activităţi extra pot crea senzaţia de durere în absenţa cauzei fizice!" De fapt, durerea are în creier o aşa mare influenţă, încât în imagistica se vede cum aproape o treime din cortex este ocupată cu procesarea informaţiei atunci când e durere... Cam cum zicea Marvin Minski, durerea este un efect de avalanşa în creier de care acesta încearcă să scape prin toate mijloacele controlabile pe care le are la îndemână (de exemplu retragerea membrului afectat din preajma sursei de durere). În plus, amplitudinea durerii poate fi influenţată de neuroni dei control (e cunoscut exemplul soldaţilor în bătăliile din tranşee care nu mai simt glonţul ce le pătrunde adânc în mână...). Sau de exemplu, victimele care au dureri de la arsuri vor avea o durere mai mică dacă se joacă un joc virtual ce are loc undeva la Polul nord, unde e rece... Mesajul e clar, dacă senzaţia de durere însăşi este un artifact al procesării din creier, ea poate fi influenţată... Cum rămâne atunci cu subiectivitatea senzaţiei, aceasta qualia?"Deja vu" are loc atunci când o recolectie din memorie este clasificată greşit ca şi "familiară". "Congenital analgesia": o lipsă de nervi de durere din corp, deci pacientul nu simte durerea! Deşi pare dorită, condiţia e periculoasă, din motive ce ţin de supravieţuire şi capacitatea de a recunoaşte un pericol.. Savanţii autişti au capacităţi remarcabile într-un domeniu. Mie cel mai mult îmi place asta care desenează perfect din memorie:
Somnambulismul este real. El se produce în timpul somnului, când orice este în creier nu are voie să controleze muşchii. Atunci însă când acest blocaj de control al muşchilor este ridicat, rămânem în somn, dar muşchii reacţionează la ce este în creier. Dacă ei primesc semnalul să se urce pe casă, se urcă, iar persoana respectivă rămâne în tot timpul ăsta în somn, ca şi cum ar dormi în pat... Somnambulii pot face acţiuni complexe (conduce maşina, îmbrăca etc.), însă ele fac doar acele lucruri stocate în partea inconştientă a creierului (acolo unde se afla de exemplu cum conducem maşina, care acum e un reflex făcut inconştient şi în timpul zilei).Situaţia când recunoşti o persoană, ştii cine e ea, dar nu mai simţi că e de fapt chiar copilul tău, nu te mai simţi asatat de el... Se poate. Căci informaţia procesată vizual (în cortexul vizual, spate) este trimisă la cortexul frontal (unde e conştiinţa probabil) pe două căi: una neutră şi una care trece prin sistemul limbic (ce procesează emoţiile). În mod normal se reunesc cele două căi în cortexul frontal şi spunem, da, asta e Ion, fi-miu, îl iubesc. Dacă însă circulaţia pe parte limbică este întreruptă (atac cerebral), atunci doar primul canal de comunicaţie funcţionează şi zic: Da, asta e Ion, fi-miu, dar nu îmi spune nimic persoana asta, nu mă simt deloc ataşată de ea! Va să zică, dragostea de oameni poate fi afectată printr-un atac cerebral, căci ea pare să fie o simplă conexiune între anumiţi neuroni. Până şi aici neurologia ataca etica, căci dragostea de oameni pare că are suport fizic, e o simplă conexiune neuronala.Iată mai departe tot felul de observaţii pe care le-am adunat din carte: Sistemul limbic din creier este o colecţie de organe (amigdala, hipotalamus, hipocamp, etc) care coordonează răspunsul emoţional al corpului. Cred că unii îl şi numesc "creierul reptilian", pentru că emoţiile sunt aproape animalice (frică, spaima) deşi cauza lor poate fi cât se poate de raţională (plata de taxe de exemplu).Mai puţin de 10% din celulele din creier sunt neuroni, cele mai multe sunt celule de suport, ca de exemplu celulele glia,parte din neuronii oamenilor orbi sunt "furaţi" de celelalte simţuri, de aceea de exemplu ei aud mai bine.Creierul este burduşit de informaţie senzorială de care nu suntem conştienţi, ca de exemplu atunci când mergem păstrându-ne echilibrul (în creier este un du-te vino de informaţie de la muchi la senzori).Ochiul are 125 milioane de celule receptoare,parte din informaţia vizuală poate fi procesată într-o fracţiune de secundă, pentru a reacţiona imediat în faţa pericolului. Cu toate acestea, marea majoritate a informaţiei de la ochi are nevoie de o jumătate de secundă pentru a fi procesată şi recunoscută de conştiinţă.Oamenii au 1000 de receptori olfactivi, dar pot detecta 20000 de molecule. Un câine poate mirosi un om de la distanţă după numai câteva molecule! Memoria unei imagini scade în câteva zile, dar cea a mirosului poate ţine ani sau chiar zeci de ani! Probabil rol evoluţionar. Deşi, în mod normal, hipocampul este cel care se ocupă de readucerea memoriilor în conştiinţă, se pare că el nu joacă un rol important în procesul de amintire a mirosurilor. Rezultatul este folosit de agenţii imobiliari, care spun că e bine să faci cafea în casă, să se împrăştie mirosul în casă, pentru a aduce amintiri plăcute cumpărătorului.Gustul are rol evoluţionar: substanţele toxice tind să aibă un gust urât. Un alt exemplu este cel al mâncării ce îţi face rău, şi care este repulsiva apoi chiar mulţi ani... Partea interesantă este cum o senzaţie cu utilitate pur evoluţionară (ca gustul) s-a putut transforma în senzaţie subiectivă ("qualia", cum spun filozofii).Este frumos de văzut cum răspunsurile creierului pot fi şi conştiente şi inconştiente. De exemplu, la frig ne putem acoperi cu o haină (conştient) dar şi începe tremura (inconştient). Oare vreodată aveam control şi asupra unora dintre răspunsuri care sunt conştiente? Sau invers, ce putem învăţa şi băga în inconştient, de exemplu munca? Să muncim cu inconştientul şi să fim conştienţi de infinitatea spaţiului, nu e frumos?
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri