Corpul îşi menţine greutatea utilizând hormoni care iniţializează senzaţia de foame sau saţietate. Ca o recompensă după mâncare sau sex, creierul eliberează hormoni denumiţi "opiati", care creează senzaţia de plăcere. Problema este ca ei creează şi dependenţă. De unde sucurile pline de zahăr ce ne înlocuiesc astăzi apa de la fântână... Lipsa de apă produce descreşterea concentraţiei de fluid din sânge, deci o creştere a salinităţii, iar sistemul endocrin răspunde prin reacţii ce creează senzaţia de sete... Melatonina este un hormon creat de glanda "pineal", a cărui intensitate depinde de lumină. El controlează astfel ciclul zi-noapte.De mişcări conştiente şi inconştiente se ocupă părţi diferite de creier. Mai întâi se învaţă procesul, iar învăţarea este de cele mai multe ori conştientă. Apoi însă procesul are loc automat în creier, fără controlul direct al conştiinţei (de exemplu condusul maşinii, în acelaşi timp cu vorbirea, sau cititul cuvintelor dintr-o carte în acelaşi timp cu imaginarea situaţiei). Conştiinţa este de obicei asociată cu procese care au loc în partea frontală a cortexului.
Semnalele de la senzori ajung la creier aproape imediat, însă procesarea pentru a deveni conştiente ia o jumătate de secundă, ca şi prepararea corpului pentru reacţie. În acest caz, supravieţuirea ar fi compromisă în multe cazuri. De aceea creierul utilizează şi răspunsul inconştient, care este mult mai rapid. Un exemplu este coborârea scării, unde mişcarea este inconştientă (vorbim) şi devine conştientă abia după ce realizăm că lipseşte o treaptă, prea târziu însă pentru a evita căderea. În carte este un exemplu mult mai frumos al jucătorilor din tenis. Astfel, informaţia conştientă despre poziţia mingii apare abia după ceva fracţiuni de secunde, şi anume atunci când mingea atinge terenul nostru de joc. Prea târziu pentru a reacţiona corect. Şi atunci, cum putem juca tenis? Ei bine partea inconştientă din creier deja a văzut mingea, a previzionat traiectoria ei, a luat decizia şi a trimis deja informaţia la muşchi! Când mingea atinge terenul nostru, noi devenim conştienţi de poziţia ei după lovitură, dar partea inconştienţă din creier a pus în mişcare deja corpul! Desigur, noi suntem conştienţi mereu de poziţia mingii, numai că peste o jumătate de secundă mai târziu... Cu toate astea jucăm tenis, prin intermediul inconştientului... În creier dăm timpul inapoi, cum zice Libet.
Neuronii oglindă sunt distribuiţi în multe zone ale creierului. Ei sunt fiziologic identici cu neuronii obişnuiţi, însă funcţia lor este să semnalizeze şi să proceseze informaţia atunci când altcineva executa o sarcină. Din cauza lor avem empatie, simţim ce simt şi alţii... Deci atunci când vezi pe altcineva că face un lucru, creierul tău face şi el acelaşi lucru.Emoţiile par să fie senzaţii conştiente, însă ele sunt mai bine definite ca "mişcări interne" ale creierului, reacţii psihologice construite pentru a face faţă pericolelor. De cele mai multe emoţii nu suntem conştienţi... Emoţiile se produc în sistemul limbic, o colecţie de părţi ale creierului localizate în centru. Pentru că emoţiile circulă în creier, unele dintre ele devin percepute ca fiind conştiente. Şi păsările au emoţii după aceasta definiţie tehnică, căci bătăile inimii lor cresc atunci când văd un prădător... Semnalele de miros ajung direct la sistemul limbic, de aceea se crede că mirosul a fost primul care a produs emoţii în urma evoluţiei... Emoţiile pot şi pozitive, prin inhibarea celor negative şi prin secreţia de dopamină.Amigdala acţionează ca o magazie de emoţii bune şi rele, în mod special pentru emoţiile traumatice. De aceea este greu de a scăpa de emoţii în urma traumei, pentru că amigdala nu poate fi controlată de conştiinţă! Deşi interpretarea emoţiilor a evoluat odată cu creierul, reţinem încă în creier natura animalică din care provin. De aceea, o imagine ameninţătoare este înregistrată rapid de amigdala, care provoacă emoţia înainte ca noi să fim conştienţi de ce se întâmplă! În oameni, emoţiile sunt percepute ca senzaţii puternice, deşi amigdala nu intră sub incidenţa conştiinţei. Asta pentru că există un flux de informaţii du-te/vino între amigdala şi cortex, iar conştiinţa pare mai localizată în cortex.Sistemul de dorinţă şi recompensă lucrează cam aşa: Prima dată apare stimulul. Acesta este înregistrat de sistemul limbic, cel care creează astfel o dorinţă. Dorinţa ajunge în cortex, ceea ce înseamnă că noi devenim conştienţi de ea. Pe de altă parte, dorinţa iniţializează eliminarea neurotransmiţătorilor, ca opium... Aceştia determina şi creşterea nivelului de dopamină, pentru a simţi o satisfacţie.Apropierea fizică de o persoană de sex opus determina glanda pituitară (hipofiza) să elibereze hormonul denumit oxitocină în sânge, care are rezultat o senzaţie plăcută. O altă situaţie este cea în care bebeluşul vede mama, căci atunci se eliberează dopamină. Toate acestea pun în funcţiune sistemul neuronal de recompensare... Să fie dragostea de părinţi sau de copii doar această recompensa hormonală a creierului?
Atunci când citim emoţia de pe fata altuia, o refacem automat noi înşine în creier. Aşa au arătat nişte cercetători care au utilizat TMS (transcranial magnetic stimulation) pentru a bloca funcţionarea unei părţi din creier (da, există un astfel de aparat!). Apoi când subiecţii nu au mai putut mima o emoţie (că aveau partea respectivă din creier blocată) nici nu au mai putut-o identifica la alţii... Cu alte cuvinte, cine nu recunoaşte la altul bunătatea, înseamnă şi că nu o are în sufletul lui, simplist spus.Oamenii sunt unici între animale în capacitatea lor de a minţi... Ce evoluţie reuşită, nu-i aşa?
Partea frontală a cortexului este cea mai dezvoltată la oameni, şi ea este responsabilă pentru actul de gândire raţională, conştiinţă şi alte sarcini ca organizare, planificare, etc.
Va mai aduceţi aminte povestea lui Anton Pann când se lua căscatul de la unul la altul? Azi se pare că cercetătorii au ajuns la concluzia că procesul este o manieră inconştientă de a sincroniza comportarea de grup! "Eu"-l se poate defini în mai multe feluri: prin limita fizică a corpului nostru, ca surse originare ale acţiunilor corpului, sau ca o componentă a unui sistem social.
Nişte cercetători au avut surprinzătoarea idee să vadă unde este localizată înregistrarea durerii fizice şi celei psihice (ca cea generată în urma pierderii unui concurs). Concluzia? Şi durerea fizică şi durerea psihică sunt localizate în aceeaşi zonă, denumită "anterior cingulate cortex"! Cu alte cuvinte, avem dreptate să spunem că ne doare sufletul... De aceea sunt unii psihologi care spun că durerea psihică este diferită de cea fizică numai prin aceea că nu este localizată precis undeva în corp... Ca atunci când ne doare aşa de rău sufletul şi avem senzaţia unei dureri fizice pe undeva prin corp, dar nu ştim precis unde... Durerea psihică s-a dezvoltat probabil in urma evoluţiei darwiniste din durerea fizica, cu ajutorul aceloraşi circuite neuronale.Folosind o grămadă de aparate de rezonanţă magnetică (fMRI), cercetătorii au reuşit să identifice zonele din creier ce joacă un rol în moralitate sau altruism. Tehnic, nu pare mare lucru, însă să ştii precis ce parte din cortex va lucra atunci când iei decizia să ajuţi un om este deja o problemă fundamentală de etică... Cazul lui Phineas Gage de mai sus, care a devenit practic un alt om (cu o altă morală) în urma unui accident ce i-a distrus o parte din creier. Sistemul lui de morală a fost dat peste cap pentru că unele dintre regiunile creierului nu mai funcţionau, erau moarte. Cum noua tehnica TMS menţionată mai devreme începe să fie din ce in ce mai populară, nu mă îndoiesc că cercetările se vor înmulţi. În TMS poţi bloca intenţionat funcţionarea anumitor părţi din creier, de exemplu cele implicate în morală. Tehnica este non-invazivă, căci câmpul magnetic este aplicat din exterior. Atunci, la apăsarea unui buton, faci dintr-un om bun un om rău, sau invers, cine ştie?Psihopaţii au nivele scăzute de activitate în amigdala în comparaţie cu alţii, atunci când li se prezintă evenimente potenţial traumatice. Ei deci intrinsec nu au emoţii mari de frică.Autorii cărţii continuă să vorbească de conştiinţă cum că ar fi localizată numai într-una din cele două emisfere. De exemplu, în anestezie se foloseşte un test WADA, când se anesteziază o emisferă din cele două, să se vadă dacă limbajul este localizat în aceeaşi emisferă ca şi conştiinţa.Limbajul este localizat în două zone principale, ambele localizate într-o singură emisferă: zona Broca (pentru vorbire) şi zona Wernicke (pentru înţelegere). Între ele există o comunicaţie permanenta, căci silabisim de multe ori în gând cuvintele fără să le pronunţăm şi vrem să aflăm semnificaţia cuvintelor pe care le citim sau auzim. Un copil bilingv îşi măreşte numărul de conexiuni dintre neuroni şi va avea abilităţi cognitive mai mari. Plus că vitalitatea creierului se va păstra până la vârste mai înaintate pentru copii bilingvi, spun ei.Exemplul uluitor al gorilei Koko, care a fost învăţată să comunice cu oamenii prin limbajul surdo-muţilor! Ea cunoaşte aproape 2000 de cuvinte şi face propoziţii mici! Nici eu nu am crezut, până când nu am văzut cu ochii mei pe Youtube. Cine e interesat, să caute video-ul "A talking gorilla" pe youtube.În urma unui atac cerebral, pacientul poate pierde capacitatea de a vorbi. Dar dacă acest atac are loc la o vârstă mai fragedă, capacitatea de a vorbi se poate transfera în cealaltă emisferă cerebrală!Limbile străine diferite diferite sunt stocate în părţi diferite din creier, au arăt studiile pe copii bilingvi! Frumos, nu? Aceasta pentru a nu există o interferenţă între cele două. De aceea, vătămarea unei porţiuni din cele două poate duce la pierderea unei limbi străine, însă cealaltă rămâne intactă! Cazul lui Nobel care a murit în Italia vorbind numai limba maternă, când toate asistentele erau obişnuite să vorbească cu el în italiană.Memoria este definită ca re-experimentarea unor evenimente din trecut. Ea are loc prin descărcarea sincronă a neuronilor, aceeaşi neuroni care erau implicaţi în experienţa originală... Practic, neuronii se descarcă într-un fel anume când învăţăm ceva. Mai târziu ei se descarcă în acelaşi fel când se recolectează acea memorie. Dacă ne aducem aminte de mai multe ori acelaşi lucru, atunci este mai uşor pentru setul respectiv de neuroni să se descarce împreună. Înseamnă că ne aducem aminte mai repede, deci că am învăţat! Sunt două aspecte, faptul că ceea ce se schimbă atunci când învăţăm ceva este de fapt tăria conexiunii dintre neuroni (sinapsele). Al doilea, este că mai multe memorii se adună la aceeaşi locaţie fizică fără să interfereze prea mult (deşi interferează!). Acest aparent paradox (memorii în aceeaşi locaţie fără să interfereze şi cu capabilitatea de a forma unele noi) este studiat de aşa-numitele reţele neuronale.Memoriile de scurtă durată sunt stocate în partea frontală a cortexului. Acolo se memorează şi planul unei acţiuni (ce vrem să facem). Cele de lungă durată (ca de exemplu memoria mişcărilor atunci când conducem o bicicletă) sunt stocate mai înspre centrul creierului. Mersul pe bicicletă este un exemplu de memorie procedurala, care odată învăţată şi deci stocată, devine inconştientă (putem merge pe bicicletă şi ne gândi la altceva în timp ce mergem). Undeva mai târziu în carte scrie cum somnul are un rol în învăţare, căci în timpul somnului memoriile se mai iau din cortex şi rescrie mai înspre centru, proces supervizat de hipocamp în timpul somnului adânc (procesul are lor pentru a crea spaţiu pentru noi informaţii în cortex)... Ce am învăţat deci, poate deveni memorie pe termen lung, deşi procesul are loc probabil şi în timpul învăţării în parte.
Memoria este mult mai complexă decât un simplu fapt (se ţine minte eventual şi mirosul, emoţia, mai multe aspecte). De aceea putem spune că memoria unui eveniment este împrăştiată în bucăţele în diverse zone ale creierului.Memoriile declarative (episoade şi fapte) sunt create şi recuperate sub coordinarea hipocampului, însă bucăţile memoriei sunt împrăştiate în tot creierul. Fiecare element al memoriei (sunet, cuvânt, imagine, emoţie) este stocat în acea parte de creier care a creat original fragmentul. Când experienţa este recolectată, reactivam aceaşi colecţie de legături neurale pe care le-am trăiţi original cu experienţă. Amintirea unui câine este stocată în părţi diferite: culoarea lui în cortexul vizual (pe undeva prin spatele capului), numele lui în partea de limbaj şi mişcarea acestuia în regiunea de creier care interpretează mişcările.Cum se aşează memoriile pe structura neuronilor nu mi se pare aşa de bine explicat în carte. Încerc să înţeleg ce vor să spună cu un exemplu propriu. Vreau să învăţ litera A (sunt copil). Ceea ce trebuie să fac este să creez o legătură între imaginea literei A şi sunetul ei. Atunci, când învăţ litera A, aflu de la învăţător cum sună şi o să încep să silabisesc. De aceea la început trebuie să forţez creierul ca atunci când văd imaginea (să zicem că asta e asociată unui singur neuron) să aud sunetul (un al doilea neuron). Prin intermediul altor neuroni (din conştiinţa!) forţez sistemul de neuroni ca, atunci când primul neuron (imaginea literei A) se descarcă să se descarce şi al doilea după el (sunetul literei A). Să zicem pentru simplitate ca cei doi sunt unul lângă altul. Imaginea fizică este asta: primul se descarcă, urmat de al doilea ("ajutat" să se descarce şi de neuronii din conştiinţă prezenţi în procesul de învăţare). La interfaţa dintre cei doi se afla sinapsa. Dacă primul se descarcă urmat de al doilea, compoziţia chimică se schimbă, ceea ce îmi pot explica simplu printr-o scădere de rezistenţă. Mai târziu, când nu mai am neapărat conştiinţa prezentă (neuronii ajutători), când primul neuron se descarcă, se va descurca automat şi al doilea (pentru că rezistenţa dintre ei a scăzut)! Deci când văd litera A aud uşor sunetul produs de aceasta... În termeni tehnici asta se numeşte "long-term potentiation". Procesul a devenit şi inconştient in timp.Memoria este alterată de fiecare dată când este adusă la suprafaţă, tocmai pentru că atunci se pot rescrie legăturile dintre neuroni. În plus, capacitatea de recolecţie este mai mare atunci când toţi stimulii iniţiali sunt prezenţi (nu numai imaginea unei persoane de exemplu, dar şi vocea ei ori lumina de afară).
Inteligenta ar fi cică dată de viteză de circulaţie a informaţiei între cortexul frontal şi lobii parentali, locul unde se integrează informaţia de la senzori.Nu putem face două lucruri dintr-o dată care necesită aceeaşi colecţie de neuroni. De exemplu să ascultăm şi să citim, căci folosim aceeaşi parte din cortex pentru recunoaşterea limbajului. Putem însă ascultă şi privi o panoramă frumoasă.
Oricine poate fi creativ, dar cei care au conştiinţe acumulate şi îşi pot pune din când în când creierul într-o stare de aşteptare ("idle") sunt mai de succes. Creativitatea şi nebunia au câteva lucruri în comun, zice în carte! (nu că nu ştiam şi noi...). Umorul este asociat creativităţii, căci ambele presupun conexiuni nebănuite între părţile unei probleme (şi asta cam bănuiam, nu?)."Believing is seing". Ideea este ca atunci când credem, ne aşteptam la nişte rezultate (ca de exemplu Dumnezeu să intervină) şi apoi vom asocia rezultatele acestor aşteptări ale noastre. Dacă vedem că tocmai atunci copilul s-a oprit din traversarea străzii, înainte de un posibil accident, bănuim că ar putea fi intervenţia directă a divinităţii.Michael Persinger a creat ceea ce se poate traduce prin "cască a lui Dumnezeu" (God Helmet). El spune că excitând magnetic creierul putem indice experienţe religioase. Practic, punem casca pe cap, dăm drumul la câmpul magnetic si ne vine dorinţa de a face o rugăciune... Sunt sceptic însă, a încercat-o şi Dawkins şi nu a simţit nimic (căutaţi după "god helmet" pe youtube)... În plus, o vindea pe net cu câteva mii de dolari, însă acum nu o mai vinde, bussiness-ul nu mai e de succes.Iluziile apar când datele senzoriale (sau interpretarea lor) se contrazice cu asumpţiile după care lucrurile ar trebui să fie. Iluziile ambigue sunt cele în care se pot vedea de exemplu două imagini. Creierul nostru converge mereu numai la una dintre cele două, niciodată a amândouă! Desigur, convergenta este influenţată de prejudecăţile stocate deja în creier.Conştiinţa are diferite moduri, ca de exemplu: emoţiile, senzaţiile, gândurile sau percepţia. Conştiinţa se manifestă esenţial în trei maniere: conştientizarea momentului (nu se scrie în memorie, doar reacţii brute, ba tâmpitule...), conştientizarea cu memorare (învăţarea de exemplu);i conştientizarea faptului că suntem conştienţi (auto-constiinta).Atenţia (crucială în conştiinţă) poate părea continuă, însă rar se întâmplă să păstrăm concentrată atenţia pentru un timp îndelungat asupra aceluiaşi lucru.Memoria unei imagini nu alege decât câteva caracteristici ale imaginii, nu toţi pixelii.Pentru neurologi, meditaţia nu este decât o "stare alterată a conştiinţei". În starea normală alteram între concentrare, vise cu ochii deschişi, sau conştientizare relaxată.Hipnoza, spune cartea este reală şi este folosită ca tratament. În starea de hipnoză pacientul se concentrează doar asupra unui lucru sau sentiment. În această stare ei sunt foarte influenţabili de sugestia hipnotismului. De aceea se poate folosi la tratamentul pacientului ("nu mai mânca ciocolată, are gust urât...") Ciclurile din somn (trezire, REM somn uşor, somn adânc) sunt controlate de neurotransmiţători (cei care mediază interacţia dintre sinapse). REM este "rapid eye movement" perioada de somn când visam des. În somnul adânc avem vise fără sens pe care le uitam imediat. În REM creierul e mai activ şi produce realităţi virtuale. Lobii frontali din cortex, care se ocupă de interpretarea critică, sunt blocaţi, aşa că în vis acceptăm chiar şi cele mai ireale evenimente, fără să ne întrebăm de ce este aşa... În visele lucide, ne dăm seama că suntem în vis. Astea au loc când lobii frontali sunt reactivaţi în somn, dându-ne seama acum de realitate şi văzând că suntem în vis.Creierul nu vede un video continuu al imaginii, ci doar imagini una după alta, la fiecare 0.05 secunde (50Hz). Creierul trebuie atunci să reconstituie videouri din aceste imagini sacadate, lucru pe care îl face, creând senzaţia de continuitate. Dacă nu o face, dintr-o cauză medicală sau alta, pacientul vede numai imagini sacadate ale lumii.A examina "eul", spune autorul, este cu adevărat imposibil, căci este imposibil să te uiţi la un lucru folosind acelaşi lucru să te uiţi (ca şi cum te-ai uita la o lunetă folosind aceeaşi lunetă). De aceea, ne uităm de obicei la o imagine a noastră despre "eu". Auto-reflectia este atunci mai mult o privire în oglindă decât o privire reală înspre noi.Când au o sarcină de făcut, femeile utilizează ambele emisfere cerebrale, pe când bărbaţii numai pe aceea potrivită pentru sarcină. Imaginea fMRI prezentată în carte este foarte convingătoare, nici urmă de activitate în cealaltă emisferă la bărbaţi!
În carte este prezentat cazul unei persoane la care nu a crescut din copilărie o emisferă cerebrală! Persoana este bine-mersi, conştientă.În creier nu se afla nervi receptori sensibili la durere. De aceea cortexul nu simte direct durerea. O durere obişnuită de cap are loc deoarece unii muşchi se tensionează (ca de exemplu cei ai gâtului la stres) generând durere la senzori care apoi ajunge la cortex (nu înţeleg atunci de ce nu ataşăm durerea zonei respective de muşchi...). Mai interesantă este migrena (durere din cap acută şi prelungită), care se pare că este iniţiată şi datorată unei activităţi prea ridicate a neuronilor (supra-activitate). În acest caz aş înţelege că nu e bine să pui la treaba prea mult neuronii când ai putea avea migrene, ca altfel poţi iniţia migrena din nou. Ori, în orice caz să nu te gândeşti mult la acelaşi lucru, căci atunci îi suprasoliciţi pe neuronii asociaţi acelor gânduri, şi iar da migrenă peste tine... Toate acestea sunt însă în mare parte supoziţii, nu se ştie precis ce este migrenă. Activitatea aceasta intensă a neuronilor percepută ca migrenă poate fi iniţializata mai uşor în prezenţa unor anumiţi stimuli: dehidratare, mese neregulate, probleme emoţionale, oboseala, etc.Encefalita este o inflamaţie a creierului, datorată cel mai des unui virus.Dementia este o reducere rapidă a capacităţilor creierului, cel mai mult datorată bolii Alzheimer. Scleroza multiplă este o boală se pare autoimuna ce distruge învelişurile de protecţie ale axonilor.Bolile de anxietate sunt rezultate dintr-o relaţie disproporţionata dintre interpretarea cortexului frontal (logică) şi cea a sistemului limbic (emoţia). Practic, ne lăsăm duşi de frici care nu sunt deloc aşa de reale pe cât le simţim noi emoţional. Asemănător, frică de păianjeni este exagerată raportat la probabilitatea să întâlnim un păianjen cu adevărat otrăvitor. Dar nu putem gândi asta logic, emoţia fricii copleşeşte creierul! În cazul traumelor, rămân urme (post traumatice) pentru că sistemul limbic (amigdala) a păstrat foarte exact frica uriaşă de atunci şi aducerea aminte a întâmplării pare extrem de reală, este trăită practic din nou, blocând cea mai mare parte a gândirii logice din creier. Căci, tocmai pentru că a fost a trauma, a fost memorata bine (avantaj în lupta de evoluţie).
-->
Răspunsuri