Cartea "The brain book" nu a fost tradusă în româneşte şi nici nu cred că va fi (are multe poze frumoase şi ar fi cred prea scumpă). Eu am văzut-o pe masa unui coleg şi am fost cucerit imediat: plină de ilustraţii, ea spune povestea anatomică a creierului. O recomand oricui este la începutul studiului misterelor creierului nostru pentru că este un excelent punct de plecare, care prezintă problemele şi descoperirile actuale în domeniul anatomiei creierului. În plus abordează aspecte de psihiatrie, conştiinţa, tumori şi alte lucruri strâns legate de anatomia creierului.
Pentru mine această carte a fost o revelaţie, pentru că eu am început oarecum pe invers, de la funcţionarea unui singur neuron (din cărţi gen "Neuroscience"). Ori este clar că miracolul creierului uman nu se regăseşte în funcţionarea unui singur neuron (altfel un fel de condensator clasic) ci în comunicarea întregului ansamblu de o sută de miliarde de neuroni. Ori tocmai despre această comunicare am început să învăţăm foarte mult în deceniile care au trecut, printre altele prin progresele făcut în domeniul imagisticii prin rezonanţă magnetică.
Din păcate, nu pot reproduce aici frumoasele ilustraţii. O să mă restrâng în următoarele rânduri la notiţele pe care le-am făcut pe marginea cărţii, aşa cum am procedat şi la celelalte cărţi. Deasemenea, menţionez că nu mai încerc să traduc în româneşte toate diversele părţi ale creierului, la unele o să folosesc aici denumirea englezească, care seamănă foarte mult cu cea românească. Asta pentru că dicţionarele online nu par să le recunoască...
Mai jos o să găsiţi notiţele mele în jurul cărţii, aşa cum fac în mod obişnuit. Trebuie spus că ele sunt acum chiar foarte multe (de, cartea a fost foarte interesantă). Şi că, cel mai probabil, aceasta este ultima sumarizare a unei cărţi ce o mai fac în timpul ce vine, deşi mai am nişte cărţi citite în raft. Vestea bună este cauza: am găsit o editură interesată să publice Fizica Povestită şi acum trebuie să mă concentrez în finalizarea cărţii. Succes cu cititul, este mult, bănuiesc că veţi mai sări printre rânduri...
Egiptenii nu au înţeles importanţa creierului: îl aruncau la gunoi, dar păstrau cu atenţie inima! Nici chiar Aristotel nu era mai departe, pentru el creierul era un simplu radiator pentru sânge...
Câteva momente cheie din istoria cercetării:
1848: Phineas Gace are un accident în care o bară metalică îi perforează partea frontală a creierului. Tipul supravieţuieşte miraculos însă, cum remarca prietenii, se transformă dintr-un tip jovial, meticulos, prietenos, într-unul grosolan, fără maniere, necuviincios. De atunci ideea unora ca până şi perceptele noastre morale au o bază neuronală, şi deci pot fi modificate imediat dacă se modifica neuronii! Prietenii lui Gace spuneau despre el că a devenit un cu totul alt om după accident. Să ne mai întrebăm cinem suntem noi de fapt dacă moralitatea are substrat fizic? Înapoi la Antonio Damasio şi noţiunea lui de "eu extins"..
1964: Jose Delgado pune implanturi în creierul taurilor pe care îi controlează apoi de la distanţă. La apăsarea unui buton, taurul feroce se transformă în pisică blândă! Asta aminteşte de experimentele moderne în care depresia este eliminată tot la apăsarea unui buton şi tot cu ajutorul implanturilor în creier, de data asta la oameni... Din păcate, cartea nu prezintă aceste experimente noi pe oameni... Şocul însă rămâne: fericit la apăsarea unui buton? Cine vrea un implant care te face fericit?
Prin anii interbelici, Wilder Penfield are răbdarea să probeze fiecare parte din cortex cu un electrod, aceasta când pacientul este conştient, şi deci să întrebe pacientul ce simte. În felul ăsta el produce o primă hartă a funcţionalităţii cortexului. Pentru cei ce nu ştiu, cortexul nu are senzori de durere, deci poţi apăsa bine mersi pe creierul deschis al pacientului, fără ca acesta să simtă durere! El spune atunci că simte să zicem degetul, ceea ce înseamnă că partea unde ai apăsat pe creier procesează informaţia de la deget.În 1953 doctorii scot hipocampul unui pacient de deştepţi ce sunt.Operaţia a fost de succes, pacientul a supravieţuit, însă nu a mai putut aduna niciodată noi memorii! A rămas ce era înainte de operaţie, crezând mereu că e la fel de tânăr! De câte ori găsesc aceste experimente sunt uimita.Ce sunt eu atunci, doar memoriile pe care le-am adunat? Vă las şi pe voi să filozofaţi mai departe.În 1980 au celebrele experimente ale lui Libet, unde s-a arătat că decizia de a mişca un deget sau altul este luată de creier cu o jumătate de secundă înainte ca noi să fim conştienţi de ea! Conştiinţa îşi asuma doar pe nedrept o decizie făcută deja de alta parte din creier (furt intelectual!). Uriaşe implicaţii etice... Cartea însă prezintă şi alte experimente care susţin aceste măsurători, ai zice că treaba este acum dovedită, deşi pe net mai sunt unii cercetători care cârâie pe ici pe colo cum că n-ar fi adevărat... Dacă ne luăm după carte, e dovedit... Eu am în cap nişte experienţe cu copii să verific dacă aşa e, nu am avut încă timp să le fac, vă dau de ştire când oi încerca.În 1981, Roger Sperry primeşte premiul Nobel pentru experienţele sale pe pacienţii split-brain. Ei sunt pacienţi cu epilepsie cărora li se separă cele două emisfere. Experimentele sunt fascinante, şi ele sugerează în prima fază cum conştiinţa este localizată în emisfera dominantă (stânga la dreptaci). Cu alte cuvinte, conştiinţa nu este conştientă de ce se întâmplă în cealaltă emisferă la aceşti pacienţi, pentru că emisferele sunt separate.
-->
Răspunsuri