Piatra de Soare II - Anca Tănase

[Lenuş Lungu]

Octavio Paz

Piatra de Soare II

în Plaza del Angel femeile
coseau și cântau cu fiii lor,
apoi a sunat alarma și s-au auzit țipete,
case în praf căzute-n genunchi,
turnuri crăpate, fațade sculptate,
și uraganul motoarelor, de neoprit:
cei doi s-au dezgolit și s-au iubit
să apere partea noastră de etern,
rațiunea noastră de timp și paradis,
să ne atingă rădăcina și să ne recupereze
să recupereze moștenirea noastră jefuită
acum o mie de secoli, de tâlharii de viață
cei doi s-au dezgolit s-au sărutat
pentru că trupurile goale-nlănțuite
sar peste timp ei sunt invulnerabili,
nimic nu-i atinge, se-ntorc la început
nu e nici tu nici eu, mâine sau ieri, nici nume
adevăratul doi e doar în trup și suflet,
oh ființă totală...

camere în derivă
prin orașe care se scufundă,
camere și străzi, nume ca niște răni,
cameră cu ferestre înspre alte camere
cu același tapet decolorat
unde un bărbat în cămașă citește ziarul
sau o femeie calcă; luminoasă cameră
pe care-o vizitează crengi de piersic;
cealaltă cameră: afară plouă-ntr-una
există și o curte și trei prunci oxidați;
camere - nave ce se scaldă
în golful de lumină; sau submarine:
liniștea se împrăștie-în valuri verzi,
tot ce atingem e fosforescent;
de lux mausolee, portrete și covoare ponosite;
capcane, celule, caverne fermecate,
colivii de păsări și camere cu număr,
toate transfigurate, toate zboară,
un nor e stucatura, orice ușă
dă către mare, câmp, dă înspre aer, fiecare masă
e un festin; închise ca-n cochilii
le-asediază timpul inutil,
nu mai există timp, nici ziduri; spațiu, spațiu,
deschide mâna, culege această bogăție,
adună fructele, hrănește-te cu viață,
întinde-te sub arbore, bea apă!

totul e sfânt, transfigurat,
orice-ncăpere-i centrul lumii,
e prima noapte, prima zi,
lumea se naște când se sărută doi,
picur de lumină din viscere transparente
camera ca un fruct se-ntredeschide
sau explodează ca un astru taciturn
și legile de șoareci ronțăite,
gratiile băncilor și ale închisorilor
gratiile de hârtie, grilajele,
sonerii, clanțe, ciocănele,
monotona predică a armelor,
scorpionul mieros și cu bonetă,
tigrul cu cilindru, președinte
al Crucii Roșii și al Clubului Vegetarienilor,
măgarul pedagog, crocodilul
ajuns mântuitor, părinte al popoarelor,
Șeful, rechinul, arhitectul
viitorului, porcul în uniformă,
fiul preferat al Bisericii
care își spală dinții negri
cu apă sfințită și ia ore
de engleză și de democrație, pereții
invizibili, măștile putrede
care despart pe om de oameni,
pe om de sine-însuși,
se prăbușesc
timp de-un moment imens și noi întrezărim
pierduta noastră unitate, părăsirea
care înseamnă să fim oameni, gloria care înseamnă să fim oameni
și să-mpărtim pâinea, soarele, moartea,
minunea uitată de-a fi vii;

iubirea-nseamnă luptă, doi când se sărută
lumea se schimbă, dorința se-ntrupează,
gândul se-ntrupează, aripi se desfac
în spinarea sclavului, lumea devine
tangibilă, reală, vinul e vin,
pâinea înseamnă iar cunoaștere, apa e apă,
iubirea-nseamna luptă, uși deschise,
să nu mai fii fantomă cu un număr
la-nlantuire veșnic condamnată
pentru-o iubire fără chip;
lumea se schimbă
când doi se văd se recunosc,
iubirea-nseamnă să renunți la nume:
"lasă-mă să-ți fiu târfă”, sunt cuvintele
Eloisei, el legii i-a cedat
a luat-o de soție și drept premiu
a fost apoi castrat;
mai bună-i crima,
amanții sinucigași, incestul a
doi frați ca două-oglinzi,
îndrăgostiți de-asemănarea lor,
mai bună-i pâinea otrăvită de mâncat,
adulterul în așternuturi de cenușă,
iubirile feroce, delirul,
iedera-i otrăvită, sodomitul
purtând scuipatul ca pe-o garoafă
la rever, mai bună-i lapidarea
în piețe decât să dai roată noriei *
care exprimă substanța vieții,
schimbă eternitatea-n ore goale,
minutele în carceri, timpul
în monede de aramă și excrement abstract;

mai bună-i castitatea, floare invizibilă
care se leagănă pe tijele tăcerii,
diamantul greu pe care-l poartă sfinții,
cel care filtrează dorințele, satisface timpul,
nuntește cu tăcerea și mișcarea,
cântă singurătatea în corola sa,
petală de cristal în fiecare oră,
lumea își scoate măștile
și-n centrul ei, vibrantă transparență,
cel căruia-i spunem Doamne, ființa fără nume,
pe sine se contemplă în nimic, ființa fără chip
țâșnește din ea-însăși, soare al sorilor,
plenitudine de nume și prezențe;

îmi urmez delirul, camere, străzi,
merg pe bâjbâite prin culoarele
timpului și treptele-i le urc și le cobor
pereții-i pipăi și nu mă mișc,
mă-ntorc de unde-am început, îți caut chipul,
merg pe străzile ființei mele
pe sub un soare fără vârstă, tu alături
mergi ca un arbor’, un râu,
crești ca un spic în mâna mea,
îmi tremuri ca o veveriță-n mâini,
în zborul tău sunt mii de păsări, râsul tău
m-acoperă de spume, capul tău
este un astru mic pe care-l țin în mâini
lumea reînverzește când surâzi
mâncând o portocală,
lumea se schimbă
dacă doi, năvalnici și înlănțuiți,
se-aruncă-n iarbă: coboară cerul,
arborii urcă, spațiul e doar
lumină și tăcere, doar spațiul
deschis pentru a ochiului acvilă,
trec norii, tribul lor cel alb,
își rupe trupul legături, sufletul ancora-și ridică,
ne pierdem numele și în derivă
plutim între albastru și verde,
timpul total în care nimic nu se petrece
decât propria lui fericită curgere,

nimic nu se întâmplă, taci, îți fluturi pleoapele
(liniște: în clipa asta a trecut un înger
mare cât viața a o sută sori),
nu se întâmplă nimic, doar o fluturare de pleoape?
și festinul, exilul, prima crimă,
maxilarul asinului, zgomotul opac
și privirea incredulă a celui mort
când cade în câmpia de cenușă,
Agamemnon și groaznicul său urlet
și repetatul strigăt al Casandrei
mai puternic decât al valurilor muget,
Socrate-n lanțuri:(soarele naște,
moartea e trezire: "Criton, cocoșul
lui Esculap, viu și sănătos”),
șacalul care conferențiază pe ruinele
Ninivei, umbra pe care a văzut-o Brutus
-nainte de a începe bătălia, Moctezuma
în așternutul de spini al insomniei,
călătoria în căruță înspre moarte?
interminabila călătorie când Robespierre
cu capu-n mâini
și maxilarul sfărâmat
număra minut după minut?
Churruca în butoiul sau ca într-un tron
de purpură, pașii numărați
de Lincoln la plecarea către teatru,
horcăitul lui Trotsky și gemetele lui
de vier, Madero și privirea lui
căreia nimeni nu-i răspunse: "de ce mă omoară?
înjurăturile, văicărelile, tăcerile
criminalului, sfântul, bietul diavol,
cimitir de fraze și-anecdote
pe care-l sapă câini retorici ,
delirul, nechezatul, zgomotul obscur
pe care-l facem când murim și acest gâfâit
al vieții când se naște și sunetul
oaselor zdrobite-n luptă
și gura profetului făcând spume
și strigătul lui și strigătul călăului
și strigătul victimei...
sunt flăcări
ochii și flăcări sunt ceea ce văd,
flacără urechea și flacără sunetul,
buzele rug și limba grătar,
atingerea și ceea ce-i atins, gândirea
și ceea ce-i gândit, flacără-i cel care gândește,
totul arde, universul e foc,
arde același nimic care nu e nimic
decât o gândire în flăcări, în cele din urmă fum:
nu există călău , nici victimă...

strigătul
în serile de vineri? și tăcerea
acoperindu-se de semne, tăcerea
ce zice făr'a zice, nu spune nimic?
strigătele oamenilor sunt nimic?
nu se întâmplă nimic când trece timpul?

nu se întâmplă nimic, doar o tremurare
a soarelui din pleoape, o mișcare ușoară, nimic,
nu există răscumpărare, nu se întoarce timpul înapoi,
morții sunt rigizi în moartea lor
și nu pot muri de altă moarte,
intangibili, închiși în gestul lor,
de la singurătatea lor, de la moartea lor
fără leac ne privesc făr'a a ne privi,
moartea lor este statuia vieții lor,
un permanent a exista însă nimic prin prisma veșniciei,
orice minut este nimic prin prisma veșniciei,
un rege fantomă își ordonează bătăile inimii
și gestul tău final, masca ta cea dură
îți sapă-ntr-una chipul schimbător:
noi suntem monumentul unei vieți
străine, netrăite, prea puțin a noastră,

viața, când a fost cu-adevărat a noastră?
când suntem cu adevărat ce suntem?
nu suntem văzuți cu-adevărat, nicicând nu suntem
singuri, doar când suntem vertij și vid,
păpuși în oglindă, oroare și vomă,
nicicând nu este a noastră viața, ea este-a celorlalți,
viața nu este-a nimănui, toți suntem
viață? pâine de soare pentru ceilalți,
toți ceilalți care suntem noi?
sunt altul când sunt, actele mele
sunt mai mult ale mele dacă aparțin tuturor,
pentru-a putea să fiu trebui' să fiu altul,
să ies din mine, să mă caut printre ceilalți,
ceilalți care nu sunt dacă nici eu nu sunt,
ceilalți care îmi umplu existența
nu sunt, nu există eu, mereu suntem noi,
viața e altceva, mereu acolo, mereu departe,
în afara ta, a mea, mereu orizont,
viața care omoară prin dorință și ne înstrăinează,
care ne inventează un chip și îl consumă,
foame de a fi, oh moarte, pâine a tuturor,

Eloisa, Perséfona, Maria,
arată-ți chipul la sfârșit pentru ca
fața mea adevărată să vadă chipul celuilalt,
fața mea a noastră pururi toți,
față de arbor’ și brutar,
de șofer, nor și marinar,
față de soare și izvor și Pedro, Pablo,
față de singuratic colectiv,
trezește-mă, eu nasc:
viață și moarte
se împacă în tine, doamnă-a nopții,
turn de lumină, regină-a dimineții,
fecioară selenară, mamă a apei mame,
trup al lumii, casă a morții,
cad ne'ntrerupt de când am fost născut,
cad în mine făr' a atinge fundul,
adună-mă în ochii tăi, strânge și prafu-
mprăștiat împacă-mi și cenușa,
leagă-mi oasele împrăștiate, suflă
asupra ființei mele, îngroapă-mă-n pământul tău,
liniștea ta să-i dea gândirii pace,
gândirii pe ea-însăși supărată;
deschide mâna,
doamnă-a semințelor care sunt zile,
nemuritoare-i ziua, se înalță, crește,
tocmai se naște și niciodată nu sfârșește,
fiecare zi e naștere, și naștere
e fiecare răsărit și eu răsar,
răsărim toți, răsare
soarele față de soare, Juan răsare
cu fața lui de Juan, fața tuturor,

poartă a ființei, trezește-mă, răsari,
lasă-mă să-i văd acestei zile chipul,
lasă-mă să-i văd chipul acestei nopți,
totul se comunică și se transfigurează,
arc de sânge, punte a bătăilor de inimă,
du-mă spre celălalt capăt al acestei nopți,
acolo unde eu sunt tu suntem noi,
în regatul pronumelor înlănțuite,

poartă a ființei: deschide-ți făptura, te trezește,
învață să exiști, lucrează-ți fața ca pe un ogor,
lucrează-ți trăsăturile, să ai un chip
ca să-l privești pe-al meu și să te privească,
spre a privi viața pân' la moarte,
chip de mare, de pâine, de piatră și fântână,
izvor care fețele noastre le dizolvă
în chipul fără nume, ființa fără chip,
indicibila prezență a prezențelor...

vreau să continuu, să merg mai departe, și nu pot:
s-a aruncat această clipă în alta și în alta,
a dormit somn de piatră fără vise
și la sfârșitul anilor ca pietrele
mi-am auzit sângele cum cântă-ncarcerat,
cu murmur de lumină cântă marea,
unul câte unul zidurile cedau,
ușile toate se prăbușeau în praf
și soarele venea nepăsător pe fruntea mea,
îmi dezlipea pleoapele închise
îmi desprindea ființa de învelișul ei,
mă smulgea din mine, mă separa
de somnul grosolan secole de piatră
și magia lui de-oglinzi reînvia
o salcie de cristal, un plop de apă,
un jet înalt pe care-l apleacă vântul,
un arbore bogat care dansează,
un curs de râu șerpuitor,
înaintează, se retrage, dă târcoale
și sosește pururi:
----------------------------------------------------------

en la Plaza del Ángel las mujeres
cosían y cantaban con sus hijos,
después sonó la alarma y hubo gritos,
casas arrodilladas en el polvo,
torres hendidas, frentes esculpidas
y el huracán de los motores, fijo:
los dos se desnudaron y se amaron
por defender nuestra porción eterna,
nuestra ración de tiempo y paraíso,
tocar nuestra raíz y recobrarnos,
recobrar nuestra herencia arrebatada
por ladrones de vida hace mil siglos,
los dos se desnudaron y besaron
porque las desnudeces enlazadas
saltan el tiempo y son invulnerables,
nada las toca, vuelven al principio,
no hay tú ni yo, mañana, ayer ni nombres,
verdad de dos en sólo un cuerpo y alma,
oh ser total...

cuartos a la deriva
entre ciudades que se van a pique,
cuartos y calles, nombres como heridas,
el cuarto con ventanas a otros cuartos
con el mismo papel descolorido
donde un hombre en camisa lee el periódico
o plancha una mujer; el cuarto claro
que visitan las ramas de un durazno;
el otro cuarto: afuera siempre llueve
y hay un patio y tres niños oxidados;
cuartos que son navíos que se mecen
en un golfo de luz; o submarinos:
el silencio se esparce en olas verdes,
todo lo que tocamos fosforece;
mausoleos de lujo, ya roídos
los retratos, raídos los tapetes;
trampas, celdas, cavernas encantadas,
pajareras y cuartos numerados,
todos se transfiguran, todos vuelan,
cada moldura es nube, cada puerta
da al mar, al campo, al aire, cada mesa
es un festín; cerrados como conchas
el tiempo inútilmente los asedia,
no hay tiempo ya, ni muro: ¡espacio, espacio,
abre la mano, coge esta riqueza,
corta los frutos, come de la vida,
tiéndete al pie del árbol, bebe el agua!,

todo se transfigura y es sagrado,
es el centro del mundo cada cuarto,
es la primera noche, el primer día,
el mundo nace cuando dos se besan,
gota de luz de entrañas transparentes
el cuarto como un fruto se entreabre
o estalla como un astro taciturno
y las leyes comidas de ratones,
las rejas de los bancos y las cárceles,
las rejas de papel, las alambradas,
los timbres y las púas y los pinchos,
el sermón monocorde de las armas,
el escorpión meloso y con bonete,
el tigre con chistera, presidente
del Club Vegetariano y la Cruz Roja,
el burro pedagogo, el cocodrilo
metido a redentor, padre de pueblos,
el Jefe, el tiburón, el arquitecto
del porvenir, el cerdo uniformado,
el hijo predilecto de la Iglesia
que se lava la negra dentadura
con el agua bendita y toma clases
de inglés y democracia, las paredes
invisibles, las máscaras podridas
que dividen al hombre de los hombres,
al hombre de sí mismo,
se derrumban
por un instante inmenso y vislumbramos
nuestra unidad perdida, el desamparo
que es ser hombres, la gloria que es ser hombres
y compartir el pan, el sol, la muerte,
el olvidado asombro de estar vivos;

amar es combatir, si dos se besan
el mundo cambia, encarnan los deseos,
el pensamiento encarna, brotan las alas
en las espaldas del esclavo, el mundo
es real y tangible, el vino es vino,
el pan vuelve a saber, el agua es agua,
amar es combatir, es abrir puertas,
dejar de ser fantasma con un número
a perpetua cadena condenado
por un amo sin rostro;
el mundo cambia
si dos se miran y se reconocen,
amar es desnudarse de los nombres:
"déjame ser tu puta", son palabras
de Eloísa, mas él cedió a las leyes,
la tomó por esposa y como premio
lo castraron después;
mejor el crimen,
los amantes suicidas, el incesto
de los hermanos como dos espejos
enamorados de su semejanza,
mejor comer el pan envenenado,
el adulterio en lechos de ceniza,
los amores feroces, el delirio,
su yedra ponzoñosa, el sodomita
que lleva por clavel en la solapa
un gargajo, mejor ser lapidado
en las plazas que dar vuelta a la noria
que exprime la substancia de la vida,
cambia la eternidad en horas huecas,
los minutos en cárceles, el tiempo
en monedas de cobre y mierda abstracta;

mejor la castidad, flor invisible
que se mece en los tallos del silencio,
el difícil diamante de los santos
que filtra los deseos, sacia al tiempo,
nupcias de la quietud y el movimiento,
canta la soledad en su corola,
pétalo de cristal en cada hora,
el mundo se despoja de sus máscaras
y en su centro, vibrante transparencia,
lo que llamamos Dios, el ser sin nombre,
se contempla en la nada, el ser sin rostro
emerge de sí mismo, sol de soles,
plenitud de presencias y de nombres;

sigo mi desvarío, cuartos, calles,
camino a tientas por los corredores
del tiempo y subo y bajo sus peldaños
y sus paredes palpo y no me muevo,
vuelvo donde empecé, busco tu rostro,
camino por las calles de mí mismo
bajo un sol sin edad, y tú a mi lado
caminas como un árbol, como un río
caminas y me hablas como un río,
creces como una espiga entre mis manos,
lates como una ardilla entre mis manos,
vuelas como mil pájaros, tu risa
me ha cubierto de espumas, tu cabeza
es un astro pequeño entre mis manos,
el mundo reverdece si sonríes
comiendo una naranja,
el mundo cambia
si dos, vertiginosos y enlazados,
caen sobre las yerba: el cielo baja,
los árboles ascienden, el espacio
sólo es luz y silencio, sólo espacio
abierto para el águila del ojo,
pasa la blanca tribu de las nubes,
rompe amarras el cuerpo, zarpa el alma,
perdemos nuestros nombres y flotamos
a la deriva entre el azul y el verde,
tiempo total donde no pasa nada
sino su propio transcurrir dichoso,

no pasa nada, callas, parpadeas
(silencio: cruzó un ángel este instante
grande como la vida de cien soles),
¿no pasa nada, sólo un parpadeo?
y el festín, el destierro, el primer crimen,
la quijada del asno, el ruido opaco
y la mirada incrédula del muerto
al caer en el llano ceniciento,
Agamenón y su mugido inmenso
y el repetido grito de Casandra
más fuerte que los gritos de las olas,
Sócrates en cadenas" (el sol nace,
morir es despertar: "Critón, un gallo
a Esculapio, ya sano de la vida"),
el chacal que diserta entre las ruinas
de Nínive, la sombra que vio Bruto
antes de la batalla, Moctezuma
en el lecho de espinas de su insomnio,
el viaje en la carretera hacia la muerte
?el viaje interminable mas contado
por Robespierre minuto tras minuto,
la mandíbula rota entre las manos?,
Churruca en su barrica como un trono
escarlata, los pasos ya contados
de Lincoln al salir hacia el teatro,
el estertor de Trotsky y sus quejidos
de jabalí, Madero y su mirada
que nadie contestó: ¿por qué me matan?,
los carajos, los ayes, los silencios
del criminal, el santo, el pobre diablo,
cementerio de frases y de anécdotas
que los perros retóricos escarban,
el delirio, el relincho, el ruido obscuro
que hacemos al morir y ese jadeo
que la vida que nace y el sonido
de huesos machacados en la riña
y la boca de espuma del profeta
y su grito y el grito del verdugo
y el grito de la víctima...
son llamas
los ojos y son llamas lo que miran,
llama la oreja y el sonido llama,
brasa los labios y tizón la lengua,
el tacto y lo que toca, el pensamiento
y lo pensado, llama el que lo piensa,
todo se quema, el universo es llama,
arde la misma nada que no es nada
sino un pensar en llamas, al fin humo:
no hay verdugo ni víctima...

¿y el grito
en la tarde del viernes?, y el silencio
que se cubre de signos, el silencio
que dice sin decir, ¿no dice nada?,
¿no son nada los gritos de los hombres?,
¿no pasa nada cuando pasa el tiempo?

no pasa nada, sólo un parpadeo
del sol, un movimiento apenas, nada,
no hay redención, no vuelve atrás el tiempo,
los muerto están fijos en su muerte
y no pueden morirse de otra muerte,
intocables, clavados en su gesto,
desde su soledad, desde su muerte
sin remedio nos miran sin mirarnos,
su muerte ya es la estatua de su vida,
un siempre estar ya nada para siempre,
cada minuto es nada para siempre,
un rey fantasma rige sus latidos
y tu gesto final, tu dura máscara
labra sobre tu rostro cambiante:
el monumento somos de una vida
ajena y no vivida, apenas nuestra,

¿la vida, cuándo fue de veras nuestra?,
¿cuando somos de veras lo que somos?,
bien mirado no somos, nunca somos
a solas sino vértigo y vacío,
muecas en el espejo, horror y vómito,
nunca la vida es nuestra, es de los otros,
la vida no es de nadie, todos somos
la vida ?pan de sol para los otros,
los otros todos que nosotros somos?,
soy otro cuando soy, los actos míos
son más míos si son también de todos,
para que pueda ser he de ser otro,
salir de mí, buscarme entre los otros,
los otros que no son si yo no existo,
los otros que me dan plena existencia,
no soy, no hay yo, siempre somos nosotros,
la vida es otra, siempre allá, más lejos,
fuera de ti, de mí, siempre horizonte,
vida que nos desvive y enajena,
que nos inventa un rostro y lo desgasta,
hambre de ser, oh muerte, pan de todos,

Eloísa, Perséfona, María,
muestra tu rostro al fin para que vea
mi cara verdadera, la del otro,
mi cara de nosotros siempre todos,
cara de árbol y de panadero,
de chofer y de nube y de marino,
cara de sol y arroyo y Pedro y Pablo,
cara de solitario colectivo,
despiértame, ya nazco:
vida y muerte
pactan en ti, señora de la noche,
torre de claridad, reina del alba,
virgen lunar, madre del agua madre,
cuerpo del mundo, casa de la muerte,
caigo sin fin desde mi nacimiento,
caigo en mí mismo sin tocar mi fondo,
recógeme en tus ojos, junta el polvo
disperso y reconcilia mis cenizas,
ata mis huesos divididos, sopla
sobre mi ser, entiérrame en tu tierra,
tu silencio dé paz al pensamiento
contra sí mismo airado;
abre la mano,
señora de semillas que son días,
el día es inmortal, asciende, crece,
acaba de nacer y nunca acaba,
cada día es nacer, un nacimiento
es cada amanecer y yo amanezco,
amanecemos todos, amanece
el sol cara de sol, Juan amanece
con su cara de Juan cara de todos,

puerta del ser, despiértame, amanece,
déjame ver el rostro de este día,
déjame ver el rostro de esta noche,
todo se comunica y transfigura,
arco de sangre, puente de latidos,
llévame al otro lado de esta noche,
adonde yo soy tú somos nosotros,
al reino de pronombres enlazados,

puerta del ser: abre tu ser, despierta,
aprende a ser también, labra tu cara,
trabaja tus facciones, ten un rostro
para mirar mi rostro y que te mire,
para mirar la vida hasta la muerte,
rostro de mar, de pan, de roca y fuente,
manantial que disuelve nuestros rostros
en el rostro sin nombre, el ser sin rostro,
indecible presencia de presencias . . .

quiero seguir, ir más allá, y no puedo:
se despeñó el instante en otro y otro,
dormí sueños de piedra que no sueña
y al cabo de los años como piedras
oí cantar mi sangre encarcelada,
con un rumor de luz el mar cantaba,
una a una cedían las murallas,
todas las puertas se desmoronaban
y el sol entraba a saco por mi frente,
despegaba mis párpados cerrados,
desprendía mi ser de su envoltura,
me arrancaba de mí, me separaba
de mi bruto dormir siglos de piedra
y su magia de espejos revivía
un sauce de cristal, un chopo de agua,
un alto surtidor que el viento arquea,
un árbol bien plantado mas danzante,
un caminar de río que se curva,
avanza, retrocede, da un rodeo
y llega siempre: