Alejandro Jodorowsky
Portret
Alejandro Jodorowsky (n. 1929) este un cineast, regizor, actor, compozitor și poet chilian, cunoscut pe plan mondial în special pentru filmele sale de avangardă, pline de „o imagerie violent suprarealistă și un amestec hibrid de misticism și provocări religioase” (David Church). El Topo (1970), The Holy Mountain (1973) sau Santa Sangre (1989) sunt considerate și astăzi filme-cult, pentru care Jodorowsky are numeroși admiratori în întreaga lume. În tinerețe, el a fost păpușar și circar, iar la 23 de ani a părăsit Chile, mergând la Paris pentru a studia mima cu Marcel Marceau. Fondator, în 1962, împreună cu Roland Topor și Fernando Arrabal, al grupului „Mouvement panique”, Jodorowsky este autorul mai multor cărți de poezie, ficțiune și psihomagie, printre care volumul masiv Poesía sin fin (2009, titlu pe care îl va împrumuta filmului autobiografic ieșit în 2016), ce strânge întreaga sa operă poetică.
Poem de dragoste pentru Pascale
În sala de așteptare fără nume sau chip,
Liber de pașii violenți care zdrobesc drumul,
De memoria care distruge ca un acid sufletul,
Cadavru golit de speranță,
Iluzii transformate în umile pietre,
Și inima bătând pentru totdeauna în același punct.
Eu am traversat viața ca un glonț timp de patruzeci și trei de ani
Până când te-ai născut tu.
Am ridicat barierele timpului,
Sufletele noastre milenare au putut să se întâlnească.
Tu știai că într-o zi va trebui să asiști la moartea mea,
Să mă lași să mă dizolv în memoria ta.
Eu știam că ar trebui să împiedic suicidul tău,
Să te conving că voi continua invizibil lângă tine.
Prezentul a devenit bijuterie,
Pe care am transformat-o în sferă,
Dansând cu astrele în jurul ochiului lui dumnezeu.
Cu euforie amestecată cu anxietate tenebroasă,
Am văzut eternitatea în fiecare secundă,
Și infinitul ghemuit
Ca o pisică la picioarele noastre.
Inimile noastre au învățat să bată în același ritm,
Am vorbit fără oprire cu gurile lipite,
Una lângă alta.
Le-am oferit trupurilor noastre neînsuflețite
Orgasmul care le îmbrăca în îngeri,
Zgomotele invadatoare s-au transformat în muzică,
Iar mărul din care am mușcat amândoi
A dobândit savoarea elixirului vieților fără de sfârșit.
Ce poți să ceri mai mult!
Acolo plecăm fericiți spre exterminare,
Ca soarele și planetele sale,
Ca miriadele universului,
Exterminarea care e mlaștină,
Dând naștere sublimei flori a conștiinței,
A cărei mireasmă este dragostea.
Despre ce nu trebuie să se tacă
Silit să trăiesc fiecare secundă ca și când m-aș întoarce
dintr-o călătorie în care nu a putut fi găsită comoara,
înapoi în prezent, acasă, cu mâinile goale,
ca și când să faci ar fi pentru a face,
ca și când să te oprești ar însemna să nu mai exiști
și unica formă de a trăi ar fi să creezi utopii,
Wittgenstein, în Tractatus Logico-Philosophicus, a spus:
„Despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”.
Dar întocmai despre ce nu se poate vorbi trebuie să vorbim,
să scufundăm limba în invizibil transformând cuvintele
în oglindă, să ne lăsăm purtați de ele știind că sunt corăbii fără echipaj,
fără altă curiozitate decât enigma a ceea sau a celui care le-a transformat
în fantasme, o prezență impalpabilă dar densă de care trebuie
să ne apropiem cu pași de orb în acest univers în care totul este apropiere sau miracol din ceară!
Cu pași de orb scufundând bastonul alb în centrul omniprezent,
acolo unde zvâcnește originea eternă născând șuvoaie.
Despre el nimic nu putem spune, doar pentru asta în întuneric se află
călăuza noastră…
Dacă acceptăm ignoranța, ea se transformă în lampă:
sub vidul aparent se ghemuiesc sclipirile divine.
Chiar dacă aici acum nimic nu rămâne decât o privire
niște voci, câteva străluciri trecătoare, pași grăbiți
care se înfrânează până se afundă în praf
și urme, de picioare, de labe, brazde lungi lăsate
de viermii de umbră
larve care plâng, revendică, cer mângâieri celui care nu are brațe,
întorși în vid ca într-o haină groasă,
crisalide din fetru așteptând să le dea aripile,
să populeze în sfârșit domeniile eternei noastre absențe,
din interior, lovind cu piciorul în turn,
doborând spre exterior inelul zidurilor sale
pentru a se deschide ca o floare de aur.
Dezbrăcați în mijlocul nopții să deschidă gura
să înghită fulgerele pe care ni le oferă cerul.
să repete până ajung la extaz cuvântul curcubeu
făcându-l punte între o limbă moartă și un vid viu
unde fără întruchipare se găsește viitorul
anunțat sfârșitul oricărei speranțe:
Zumzetul muștelor devine vocea lui Dumnezeu.
Dacă acela pe care îl căutăm nu este aici, el nu este nicăieri!
Și despre dragoste trebuie să vorbească acela care și-a pierdut cuvintele:
cu ochiul indiferent scufundat într-un univers de carne
de piele și marmură, de păr în flăcări și valuri fluviale,
de buze luminoase ascunzând spirale de umbră,
în mijlocul plăcerii zeificate
să sapi ca un monstru rănit până găsești sufletul.
Să înțelegi că Ființa e ceva ce se consumă,
rug fără lemne aruncând flăcări din vis.
LA BELLEZA
El suicidio, la humillación voluntaria, la ofensa, la traición, los dioses que soplan en la hoguera de las brujas inocentes, las pesadillas pobladas de mujeres perfectas y manzanas podridas, los tarros de basura frente al hospital, las cicatrices ocultas entre los cabellos de la estrella de cine que se niega a envejecer, las puertas de la iglesia cerradas con candados al caer la noche, el gran teatro fúnebre de los militares con banderas, salvas y medallas, las antecámaras de los ministerios llenas de jubilados rumiando queso, los gritos de la señora histérica destrozando a dentelladas una almohada, la cuenca del tuerto donde ha venido a refugiarse una abeja, el avión de pasajeros cayendo del cielo como una hoja seca,
la asombrosa ferocidad del violador cuando destroza un himen, las sombras que revelan la impermanencia de cada cuerpo, el dia que va muriendo en mi piel como una flor que se deshoja y esas estrellas falsas y esos estafadores capaces de vender un río y a medianoche entre los cardos del jardín abandonado la rata inmóvil mirando hacia la luna. Sí, del terror a lo desconocido extraigo la belleza y también de las fosas donde se pudren los desaparecidos: sus heridas parecen rosas y libros sagrados sus pieles resecas. La moral y la piedad van por distintos caminos. Por el sendero de la belleza avanzamos sin fijarnos en las espinas,
porque cada catástrofe otorga lo sublime.
frumusețea
Suicidul, umilirea voluntară, jignirea, trădarea,
zeii care suflă spre rugul vrăjitoarelor nevinovate, coșmarurile năpădite de femei perfecte și mere putrede, lăzile de gunoi din fața spitalului, cicatricile ascunse în părul starului de cinema care refuză să îmbătrânească, porțile bisericii ferecate cu lacăte la lăsarea serii, mărețul teatru funebru al militarilor cu steaguri, salve și medalii, anticamerele ministerelor pline de pensionari mestecând brânză, țipetele doamnei isterice sfâșiind în bucăți o pernă, orbita chiorului în care s-a adăpostit o albină, avionul de pasageri căzând din cer ca o frunză uscată,
cruzimea uluitoare a violatorului când distruge un himen, umbrele care dezvăluie efemeritatea fiecărui trup, ziua care moare pe pielea mea ca o floare care-și pierde frunzele și acele stele false și acei escroci capabili să vândă un râu iar la miezul nopții printre ciulinii din grădina abandonată șobolanul nemișcat privind spre lună. Da, din spaima de necunoscut extrag frumusețea și din mormintele în care putrezesc dispăruții: rănile lor par trandafiri și cărți sfinte pe pielea lor uscată.Moralitatea și mila o iau pe drumuri diferite. Pe cărarea frumuseții înaintăm fără să observăm spinii, pentru că orice catastrofă justifică sublimul.
traducere din limba spaniolă
de Ligia Keșișian
https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2018/11/28/alejandro-jodorowsky/
-->
Răspunsuri
superb
filmelel lui- geniale
am preluta partial pentru rev. NAUTILUS
Bravo !
AG
Mulțumesc frumos dl Adrian Grauenfels.
Încântată!