O boare hieratică atinge abia în treacăt sufletul ascuns al lucrurilor, iscând din străvezimea lor epifaniile trecerii. Poemele lui Andrei Zanca (“Crucea Nordului”, Editura Limes, Floreşti-Cluj, 2012) respiră o intimitate genuină cu impalpabilul, cu mesajul secret al unui “dincolo” perceput în dimensiunea sa evanescentă, aurorală. Nimic nu există, pare a sugera poetul, decât în măsura în care aduce un plus de mister substanţei din care este alcătuit. Expresia se esenţializează până la punctul volatil al pierderii în interstiţiile rostirii. Cuvintele devin vehicole himerice spre un liman al nezăririi, al nespunerii, al iluziei care se substituie existenţei trecute în penumbră. Visul şi candoarea începutului, destinul purtat pe sub tăcerile care picură din neunde, pasul care apropie eul de cheia impenetrabilă a unei adieri sepulcrale, îngheţul vocabulei în vecinătatea abisului, toate aduc mărturie despre fragilitatea fiinţei, despre solitudinea ei sub tirania zodiilor. Risipirea contururilor se săvârşeşte însă pe tăcute, ecoul limitelor îndulceşte obsesia, transferând-o în regimul litaniei surdinizate, al lamento-ului înfiorat şi sfios. De altfel, sfioşenia fiinţei în preajma zidurilor mereu nevăzute nu amorsează spaime şi convulsii, ci doar resemnări potolite, împăcări cu briza ineluctabilului.Smerenia este cuvântul de ordine al unei biografii ce nu cunoaşte revolta, crisparea, rictusul ulcerat. Totul este o poveste despre căutare şi mântuire, despre măreţia şi implacabilitatea singurătăţii într-un univers vorace, totuşi expurgat de frisonul revelaţiei morbide sau al clamării disperate. Pentru Andrei Zanca, poezia este damnare şi expiaţiune în acelaşi timp, supapa prin care biologicul se converteşte în idealitate pură. Intransigenţa estetică şi cea morală sunt faţetele aceleiaşi aventuri în lumea tenebrelor, dar şi instrumentele ieşirii din ea, printr-un radicalism al reveriei salvatoare.
“Crucea Nordului” este punctul în care poezia devine orice, totul: vedere şi nevedere, ardere extatică sau absorbire în golul înserării, sacerdoţiu şoptit sau preludiu tumultuos, o bătaie de pleoape în anotimpul iertării sau zborul spre aştrii nepăsători care guvernează prăbuşirea în neant. Esenţial este că poetul întrezăreşte mereu o cale. Bolgiile ostile sunt îmblânzite prin silaba tandră şi revelatoare a unei ziceri care-şi este sieşi suficientă: pat de suferinţă şi remediu, deopotrivă. Sau, cum ar spune poetul, “o lungă convalescenţă”, urmată de “povestea din spatele mărturisirilor”.
Nu am citat niciun poem din excepţionalul volum “Crucea Nordului”, pentru că ar fi fost o impietate: cartea în întregime ar trebui citată (nu doar citită)!
GEO GALETARU
http://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2014/09/18/andrei-zanca-sau-ora-astrala-a-poeziei/
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos Mimi!