C.Negruzzi - Ovidiu Cristian Dinica

[Lenuş Lungu]

C.Negruzzi- Ovidiu Cristian Dinica

În „Istoria literaturii române”, G.Călinescu îl include pe C. Negruzzi în capitolul „Primii umorişti”, alături de Anton Pann şi Cilibi Moise. C. Negruzzi, fin literat şi cunoscător al mai multor limbii de circulaţie europeană, provine dintr-o familie de răzeşi, având rădăcini care coboară până în secolul al-XVII-lea la marele logofăt al Moldovei, Gavrilaş Neniu(1667), cum se poate citi în hrisovul lui Alexandru Vodă. Se poate ca numele de Negruţ să se fi format de la o poreclă dată străbunicului său, Ianache Neniu (1740), ulterior devenită nume si italienizată, lucru care în acea perioadă se petrecea des ca urmare a influenţei culturii renascentiste.
Epoca în care se formează si evoluează autorul este caracterizată de profunde schimbări, de trecere de la regimul fanariot spre istoria modernă a României parcurgând şi etapa regulamentelor organice. Moldova ajunsese la începutul secolului al XIX-lea obiect de dispută între imperiul ţarist si imperiul Hasburgic, datorită poziţiei sale strategice în sud-estul Europei. În prima jumătate a secolului XIX se traversează regimuri politice diverse: de la regimul fanariot (până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu) şi cea regulamentară aflată sub protectorat ţarist (1828-1848), la republica ipotetică din anul 1848 şi constituirea Principatelor Unite Române.
Din punct de vedere al culturii române aceasta perioadă este de întemeiere a sa şi de formare a literaturii naţionale, de recunoaştere a originii latine a limbii şi a romanităţii poporului, de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, de eliminare a expresiei slavone din ceremonialul religios şi generalizarea celui în limba maternă, de demonstrare a statorniciei, de evidenţiere a trăsăturilor morale nobile precum răbdarea, , dragostea de viaţă, respectul faţă de familie şi de neam.
C. Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeştii –Vechi, lângă Iaşi. Părinţii săi sunt Sofia şi Dinu Negruţ. Rămâne orfan de mamă de la vârstă fragedă, fiind crescut de tatăl său care avea o situaţie materială bună, dar şi prin sprijinul logofătului Constantin Balş. Într-o perioadă tulbure, în care limba română literară se păstra doar în scrierile cronicarilor, tatăl viitorului autor, Dinu Negruţ, era un om instruit, inteligent, având pasiunea lecturii.
Negruzzi învaţă limba greacă cu dascălul Chiriac, iar franceza cu refugiatul politic Brancovitz, ambele în casa părintească. La vârsta de 13 ani, singur, doar cu ajutorul lucrării „Istoria pentru începuturile românilor din Dachia” de Petru Maior, deprinde cititul şi scrisul în limba română cu caractere chilirice.
Manifestările violente ale eteriştilor din 1821-1822, în urma cărora tatăl său va înregistra eşecul arendării otcupul menzilului (întreprinderea poştelor) vor fi motivul refugierii familiei sale la Chişinău. Datoria provocată de eşecul arendarii va atârna greu şi va fi achitată abia în 1831. La Chisinău, Negruzzi, în vara anului 1822, îl întâlneşte pe poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin care umbla însoţit de o jună înaltă, Calipso Polifroni, conform însemnărilor sale din Scrisoarea VII. „Puskin - scrie Negruzzi - mă iubea şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşelele ce făceam, vorbind cu el frantuzeşte. Câteodată şedea si ne asculta ore întregi pe mine şi pe Calipso vorbind greceste; apoi începea a-mi recita deodată versuri de ale lui, pe care mi le traducea”.
Din această prietenie cu Puşkin, Negruzzi se va alege cu învăţarea limbii ruse şi cu dezvoltarea gustului pentru literatură. Perioada cuprinsă între 1821 şi 1837, respectiv de la vârsta de 13 până la 29 de ani este o perioadă de acumulare, de formare culturală, de exerciţiu, când traduce din autori clasici, precum La Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontel, M me de Genlis, Grecourt, D’Erbigny, Pesselier, D. Darvari. Având un puternic spirit de observaţie şi analiză, cunoscând atât realităţile, cât şi structura societăţii contemporane lui, va încerca să se elibereze de inerţia conservatorismului şi va fi creatorul genului literar, nuvela istorică, pentru care va folosi scrierile înaintaşilor săi, cronicarii. Aşadar, îl putem considera pe C. Negruzzi ca primul scriitor modern din Moldova.
Paralel cu formarea literară, începând cu 1825 şi până în 1835, Negruzzi activează în cariera profesională ca şi căminar, vistiernic, diac, iar din 1845 devine membru în Comisia privind mersul şcoalelor si pricinile neprogresului lor.
Tatăl său moare prematur în 1826, lăsând nerezolvată datoria uriaşă din arendarea eşuată în 1821.
Anul 1835 este debutul lui Constantin Negruzzi în literatura din Ţara Românească, moment care i se datorează lui Ion Heliade Rădulescu care îi aprecia gustul pentru dezvoltarea literaturii naţionale, „care moartă în Moldova începuse a înflori la Bucureşti”, mărturisea Negruzzi în Autobiografia sa.
Implicarea sa în constituirea literaturii naţionale îşi găseşte împlinire în perioada de maturizare, aferentă anilor 1837-1844, când colaborează la principalele reviste ale vremii (Curierul de ambe sexe, Albina si Alăuta românească, Dacia literară, Foaia pentru minte, inimă si literatură, Propăşire etc). În aceste publicaţii apar traduceri din V .Hugo, cât şi creaţii originale: „Cum am învăţat româneşte’’, „Aprodul Purice” (1837), nuvela sentimentală „Zoe”, schiţa turistică „Plimbare”, anecdota „Reţeta”, portretul „Un poet necunoscut”, schiţa „Calipso” etc.
Între 37 şi 45 de ani aplecarea către scris este întreruptă, tot mai des, de activitatea politică pe care o începe ca deputat al judeţului Iaşi de partea aripei moderate din gruparea Conservatoare. Analiza sa critică asupra epocii continuă şi prin articole precum Despre ruinele si ruinările Moldaviei.
Anul 1840 reprezintă un moment foarte important în viaţa şi cariera lui C. Negruzzi. Astfel devine primarul Iaşului, dar si codirector al Teatrului Naţional împreună cu Kogălniceanu şi Alecsandri, iar în primul număr al revistei Dacia Literară i se publică nuvela istorică, „Alexandru Lăpuşneanu”.
Din programul revistei Dacia literară trebuie mentionate câteva aspecte la care a subscris si Negruzzi şi care se regăsesc în articolul „Introducţie“, scris de M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei:
- combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre;
-crearea unei literaturi de specific naţional: în locul imitării scriitoriilor străini să se creeze literatura autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Istoria este privită ca model pentru contemporani, pentru a exprima idealul de eliberare şi unitate naţională. În acest sens, pentru a ilustra satiric realităţile sociale, lucrarea „Alexandru Lăpuşneanu”, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu în proză, numit „Fragmente istorice”.
În 1857 publică volumul „Păcatele tinereţilor”, alcătuit din patru părţi („Amintiri din juneţe”, „Fragmente istorice”, „Neghină şi Pălămidă”, „Negru pe Alb”), în care adună scrierile publicate anterior. Aceste lucrări se caracterizează prin diversitatea tematică, specii şi formule literare, au caracter anticipativ asupra evoluţiei literaturii şi sunt deschise spre modern.
Astfel, în „Amintiri din juneţe” se găsesc lucrările :
- „Cum am învăţat româneste” (Cu această povestire deschide genul literaturii memorialistice, relatând cu tâlc întâmplarea prin care un dascăl de la mănăstirea Socola, printre singurele din epocă unde se putea învăţa româneşte, ţinând cont de realitatea istorică a vremurilor sale, încearcă prin metode sumare să-l înveţe gramatica limbii române, dar autorul, dând dovada de isteţime, îl întrece şi chiar îl concediază.);
- „Zoe” (nuvelă tipic romantică, cu iubiri focoase si perfide, abandonuri crude şi dure, răzbunare, scrisoare de adio, sinucidere, coincidenţa la final când se întretaie un cortegiu funerar cu o paradă militară si epilogul cu sancţiunea divină, toate petrecându-se în Iaşiul degradării morale);
- „O alergare de cai” (Cuprinde intriga si moravurile epocii, văzute prin prisma a două cupluri care se întrepătrund şi sunt analizate în paralel pentru sublinierea caracterului fiecăruia ca o litografie neagră de ţinută umoristică, după cum spune George Călinescu)
- „Tudorică” (povestire care se apropie de literatura populară şi care va precede lucrarea „Ivan Tubincă” a lui I. Creangă. Prin farmecul si ironia folosită, dar şi prin meticulozitatea detalierii amănuntelor, pare o alegorie a societăţii contemporane scrierii sale. Această povestire, apărută în 1844 în revista Propăşirea, a contribuit la suspendarea revistei şi la izolarea autorului la mosia sa);
În partea a doua a volumului intitulată „Fragmente istorice” găsim povestiri si nuvele istorice inspirate din cronicile Moldovei, din care nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” este capodopera cu care Negruzzi a inaugurat genul literaturii istorice. Valoarea de noutate a nuvelei este enormă, aceasta deschizând seria scrierilor inspirate din trecut, de la nuvelele istorice ale lui Odobescu şi până la romanul istoric sadovenian.
Din perspectiva modernă, nuvela este o parabolă despre vină şi pedeapsă, despre destin, despre urmările pe care le pot avea actele unui conducător, atunci când la baza lor stă dorinţa de dominare absolută. Prin caracterul general uman, nuvela "Alexandru Lăpuşneanul" depăşeşte limitele spaţiului românesc şi se înscrie în universalitate.
Autorul a scris „Alexandru Lăpuşneanu” , folosind capitolul al patrulea din cronica lui Grigore Ureche. Ca inspiraţie istorică, nuvela se referă la cea de a doua domnie a lui A. Lăpuşneanu, după uciderea lui Despot Vodă de către Ştefan Tomşa. Aflat în confict cu boierii care nu-l doreau la tron, Lăpuşneanu provoacă eliminarea acestora, dovedind multă cruzime şi atrăgând asupra sa oprobriul public, inclusiv al soţiei care este atrasă în cursa ce i se întinde pentru otrăvirea lui. Lăpuşneanu este avid de putere, lacom, perfid, urmăreşte cu orice preţ propriul scop imoral, toate aceste trăsături făcând parte din portretul realizat cu eleganţă de autor. Zugrăvirea portretului moral al personajelor create de Negruzzi va fi amprenta sa în toate scrierile sale.
În această nuvelă, autorul introduce în literatura română personajul colectiv, ca parte componentă a acţiunii, dovedind o bogăţie de informaţii şi aptitudini reale în stăpânirea tehnicilor literare. Asupra lui Lăpuşneanu, autorul va reveni într-una din scrisorile ce alcătuiesc capitolul al patrulea al volumului „Păcatele tinereţilor”, dezvăluind motivul pentru care el acuza boierii de clevetire, dar nefiind de acord nici cu măsura de ucidere în masă a acestora.
Cu partea a patra a volumului „Păcatele tinereţilor”, în ciclul numit „Negru pe Alb”, găsim „Scrisori la un prieten”, în care Costache Negruzzi introduce genul epistolar şi adună 30 dintre foiletoanele sale risipite prin periodice timp de 25 de ani. Ca un ghid de atitudine Scrisorile alcătuiesc un cod de etică şi morală necesar în toate epocile.
Articolele sale, publicate ca foiletoane, au subiecte diverse constituind crâmpeie de realitate, putând fi considerate ca prime reportaje literare. Astfel în Plimblare se evocă atmosfera orientală a târgurilor din Moldova. Bogăţia naturii se opune sărăciei înecate în praf. În Catacombele Mănăstirii Neamţului este descrisă mănăstirea si mormintele martore ale istoriei. În Pelerinagiu este descrisă o călătorie pe malurile Trotuşului, prin Târgu Ocna, Slănic până la Oneşti şi este întâlnit arhimandritul Paisie Ocneanul evocat ca bun ortodox. În Ochire Retrospectivă se face un rezumat al istoriei Moldovei, se amintesc figuri legendare, se analizează atitudinea lui Lăpuşneanu.
Întâlnim în aceste „Scrisori la un prieten”, şi atitudini polemice la adresa lui Ion Heliade Rădulescu asupra folosirii limbii române, dar şi măiestria autorului în utilizarea corectă şi cu eleganţă a ei. Scrisorile lui Negruzzi conţin forme literare diverse, dintre care jurnalul de călătorie, scene de moravuri şi fiziologii, dizertaţii ştiinţifice pe teme de istorie, religie, literatură, folclor, lingvistică, precum şi analiza diferenţelor dintre sat şi oraş.
Atitudinea corectă si morală a lui Negruzzi se poate analiza si cu privire la forma limbii române. Astfel el pledează pentru valorificarea limbii vechilor cărţi, a cărei expresivitate este de necontestat si mai ales a limbii „ce se aude în gura poporului”, pentru ortografierea fonetică a cuvintelor cu folosirea alfabetului latin. În 1833 este printre puţinii susţinători ai acestei idei (trecerea la grafia latină se va face abia în 1860). El critică eliminarea forţată a cuvintelor străine din limbă, precum cele ungro-turce-grece şi slavone, dar nu este de acord nici cu românirea cuvintelor nelatine.
Fiind un creator atent la spiritul moral şi uşor ironic în compunerea lucrărilor sale, el caută să amendeze păcatele întregii sale generaţii de întemeietori, cu inerentele ei erori, stângăcii, căutări de forme şi structuri adecvate realităţii istorice si estetice, după cum afirma în „Mărturisenie”, articol apărut în Foaie pentru minte,inimă şi literatură nr. 30 din 1845.
Prin prietenia arătată scriitorilor munteni, sprijină şi Asociaţia literară care se înfiinţase la Bucureşti în 1847, şi care va deveni în 1866, Academia Română. Prin activitatea sa a fost unul dintre primii fondatori ai literaturii române despre care putem vorbi începând cu anul 1830.
Va muri în seara zilei de 24 august 1868, fiind îngropat la moşia sa Trifeştii –Vechi.
Scrisorile lui Negruzzi au fost apreciate de critica literară şi i-au atribuit meritul de a fi fost în generaţia sa primul prozator artist şi intelectual, anunţând pe Cezar Bolliac, N. Bălcescu, V. Alecsandri, Ion Ghica ş.a.