Cezarina Adamescu – Cuvântul – Aur sufletesc din fluvial de lumină.
Mihaela Meravei, „Viaţa pe verticală”, Editura InfoRapArt, 2012
Un suflet transpus în cuvinte – iată ce înseamnă o carte de versuri.
A permite cuiva să-ţi pătrundă în „casa sufletului”este o dovadă de mare încredere şi prietenie. Nu toţi oamenii sunt capabili să-ţi păstreze curăţenia şi liniştea acestui lăcaş intim. Mai există şi năvălitori care abia aşteaptă să dea buzna cu cizmele pline de noroi, să-ţi profaneze chivotul sufletesc.
De aceea, se cuvine răbdare şi veghe. Şi mai trebuie să fim cu luare aminte.
Poeta Mihaela Meravei s-a mutat de curând „în casa sufletului / unde şi-au lăsat amprenta / cuvintele fără timp”.
Luându-ne ca oaspeţi, poeta ne arată cea mai bună dovadă de iubire şi ne dă să pregustăm „trup din trupul poeziei”. Poezia este pentru ea acea apă vie care tămăduie şi întoarce din morţi pe cei aflaţi în răscruci sufleteşti, în prag de prăbuşire, sau la graniţa dintre viaţă şi murire.
Pe tărâmul Poeziei, o dată pătrunse, „într-o lume misterioasă”, sufletele noastre „se împletesc fără să ştim / îşi vorbesc prin empatie / în frecvenţă joasă” (Într-o lume misterioasă).
Sunt clipe de graţie care se cer împărtăşite, pentru ca energiile din noi să se descătuşeze, să irumpă în iubire spre ceilalţi şi doar aşa vom putea alcătui un întreg: „şi-n clipele ca nişte nestemate / suntem întregul / despărţit pe jumătate” – (într-o lume missterioasă). Desigur e vorba aici de jumătatea de măr pe care o caută fiecare, uneori toată viaţa.
Doar afundat „în fluviul de lumină” poţi să-ţi regăseşti cuvântul – pepită, cernută „în sita veche de când lumea”, pe lângă mormanele de pietre ale altor căutători. Cernerea se face însă, prin filonul propriului trup şi suflet, dar, ceea ce rămâne, nu poate fi decât aur curat: „în sita veche de când lumea / lucesc pietrele altor căutători / le memorez în mine / apoi mă cufund / în fluviul de lumină / să-mi regăsesc / cuvântul” (căutător de pepite).
Dar cum să faci să ştergi „clipele singurătăţii” din împărăţia lumească, atunci când barca pluteşte în voia valurilor şi la discreţia vânturilor, iar uneori e surprinsă de vâltori potrivnice?
Numai în camera inimii te poţi recunoaşte ca în oglindă, „ca întreg al unei fiinţe vii / şi nu doar umbră / demult uitată pe pământ”.
Pentru Mihaela Meravei poezia e totul, este viaţă, naştere şi renaştere, sprijin în clipele de cumpănă: „când mi s-au frânt aripile / m-ai prins în palme / din suflet ţi-am făcut culcuş / să-mi pot odihni neodihna / privire în privire / gând în gând / m-ai renăscut” (poezie).
Miracolul maternităţii, ivit „dintr-o celulă în diviziune” – căreia îi simţi pulsul şi din clipa aceea eşti prins ca într-un vîrtej într-o iubire fără sfârşit, această minune de a ascunde încă un suflet în tine, care îţi atinge sufletul, poartă numele simplu: copil şi poeta o trăieşte din plin, cu toate celulele şi fibrele intime.
Poeta îşi expune Crezul poetic: „ca un Columb am îngenuncheat / în faţa harului divin / altar” şi mai departe: „dragostea este / moneda de schimb a omului / bob de nisip în marea sahariană” // (…) // (poezia) // „o iubesc pe ea / pereche a sufletului meu” (ca să o iubesc pe ea).
Se confirmă astfel, faptul că poezia a devenit pentru ea, un modus vivendi.
Epitetizând, metaforizând şi comparând diferitele elemente, ca pietre de construcţie spirituală, Mihaela Meravei îşi înalţă edificiul poetic de la temelie, cu multă râvnă şi pasiune, aducând chiar jertfe pentru ca zidul ei să fie cât mai trainic.
Simţind în suflet această chemare, acest îndemn tainic de a scrie, poeta a intrat în rândul acelora care speră că vor lăsa în urma lor ceva folositor celorlalţi, un suflet transpus în cuvinte.
Aceste poeme pot însemna pentru noi, aşa cum ne sugerează poeta, „vitralii de flori senzuale” pe care le primim ca sunete interioare ce valsează în suflete (robiţi de toamnă).
Poeta se află la început de drum, unul promiţător, presărat cu praf de stele şi beteală, dar şi cu „mărgelele frunţii” – presupunând efortul jertfelnic. Cu o baghetă fermecată, ar putea dirija aceste ploi argintii pe drumul, adeseori plin de obstacole al gloriei antume.
Doar tenacitatea, perseverenţa şi o mare putere de dăruire i-ar putea lumina drumul ca să ajungă pe culme, ceea ce nu e cu totul imposibil.
Deocamdată, cei care adastă la această poezie ca la o apă neîncepută, se pot alege cu imagini frumoase, domestice, într-o tonalitate calmă, caldă, plină de timidităţi inerente începutului, dar şi cu accente patetice, adeseori sfâşietoare.
Dacă poeta mărturiseşte că-şi modelează versul din lut, trebuie să-i mai adauge şi suflare de duh ca să prindă viaţă şi doar atunci va putea să-i caute amprentele pe zăpada sinilie a înserării: „eu încă scormonesc / pământul aspru / îl ud cu râvnă / din lut îmi modelez / cuvânt // el se întoarce bumerang / în mine să-şi lase / amprenta” (în mine timpul bumerang).
Nu e mai puţin adevărat că autoarea este în continuă căutare „de cunoaştere şi adevăr” – pentru a-şi potoli foamea şi setea spirituală: „rupem viaţa în bucăţi / apoi le împărţim / una mie, una ţie / fraţi de pâine şi sare / încercăm să ne potolim foamea / de cunoaştere şi adevăr // plutim prin aşteptări albastre / într-un ocean de aer / păsări ibis strângem apusul / pentru a găsi răsăritul / în poezie” (speranţa unui timp comun).
Prin poezia „transhumanţa sentimentelor” autoarea sugerează drumul vieţii omeneşti care este aidoma unei călătorii spre piscurile cele mai bogate în verdeaţă şi apă de izvor. Orişicâte obstacole am întâlni, oricât am fi înlănţuiţi de griji şi patimi lumeşti care ne trag înapoi, ascensiunea trebuie continuată până la vârful muntelui. Credinţa nu trebuie să ne părăsească nici o clipă. Şi de fiecare dată trebuie s-o luăm de la capăt, în călătoria noastră spre veşnicie: „Din vârf de suflet / ne-am coborât sentimentele, / surprinşi de timpul viscolit / luăm „drumul codrului” / socotind în gând biruri şi robii. / Ochii încărcaţi de griji şi nevoi / cântă psalmi Domnului. // Întunericul adăposteşte simţăminte, / prin luncă şuieră durere, / tristeţea hibernează / inimi înfierate. // Când sămânţa înţelepciunii / înverzeşte speranţe / adie schimbarea, / păstori din tată în fiu / urcăm iar iubirea / pe pajişti…de munte”.
Mihaela Meravei afirmă cu tărie, în pofida tuturor dezamăgirilor: „iubesc oamenii…”:„am boabe de rouă pe acoperişul inimii / din trup adânci crestături / supurează viaţă, // cu firul înţelepciunii / îmi cos umerii / prea mici să ducă / balanţa judecătorului…”
E bine că nu şi-a pierdut nădejdea şi încă mai poate dărui iubire semenilor săi. Aceasta este o dovadă de creştinism autentic.
Micul univers domestic, familia – este centrul inspiraţiei sale şi spre ea se revarsă toate gândurile şi sentimentele.
Din curcubeul sufletesc al poetei, nu lipseşte nici o culoare, nici măcar o nuanţă subsumată unui sentiment. Nici măcar crizele sentimentale nu sunt ocolite. Dar poeta, nu ezită să spună: „îmbracă-te cu mine / să înflorim împreună / o veşnică primăvară” (o veşnică primăvară).
O poezie reuşită este „fericirea”: nu-i o explozie / imensă / se întâmplă / în clipe mici / pe o cale lactee/ a sufletului / mai multe nove / împrăştiate / de reuşeşti / în tine / să le aduni / devii / soare”.
Mihaela Meravei nu scrie o poezie provocatoare, pe viaţă şi pe moarte, smulsă din viscere, din cămările inimii care să-ţi oprească sângele în vene, să te spintece în două, să-ţi provoace fiori de nostalgie. Ea însă induce o stare de linişte şi pace, eventual o reflecţie, o armonie interioară pe care, doar rugăciunea ţi le pot aduce. Şi cum altfel? când poeta e de părere că: „azi doar un zugrav talentat / mai scrie stihuri transcendente / pe foi veline” (reformă sentimentală).
Uneori, poezia devine voluptuoasă, instinctivă, aproape erotică: „mă simţi cum freamăt / când cobor în miezul tău / neştiută genune // amestecaţi devenim geamăt / unul din noi pare a fi Prometeu / foc în trupuri ne aprindem // însă noi ne cerşim dorinţa / în austerul cotidian / neputincioşi de a ne atrage / doar virtual” (atracţii nonvirtuale). Sau: „instinctiv(ă):înfierbântată / în minte / dorinţa / prădătoare / atacă / analfabetul trup / prin degete măiestre / atingeri masculine / acced / pe muntele venusian / în valuri / lava inundă / valea / dintre plus şi minus / infinit // mă cutremur”.
Alteori, dorinţa devine aluzivă, echivocă, derutantă: „M-aş întoarce să-ţi sărut palmele / cuvintelor care mă îmbrăcau / prin seri de nudă singurătate / şi-mi ostoiau scâncetele / sentimentelor orfane, / aş asculta simfonia tăcerilor / ascunsă în cuibul privirilor tale / înfierbântate de dorinţa / strânsă în interiorul inimii, / mi-ai clocoti sângele îngheţat / prin albul trup / până când aş lua forma răsăritului, / explodând printre munţi / în ţipete de femeie şoim” (dacă ar exista maşina trecutului).
De altfel, mulţi poeţi scriu la limita dintre sacru şi profan ori amestecă aceste două dimensiuni ale omului.
O anume tristeţe degajă majoritatea versurilor, izvorâtă dintr-o experienţă amară de viaţă, asupra căreia, autoarea nu insistă. Şi dacă trupul se poate ascunde, sufletul – nu: „şi mă acoperi cu ploi de gheaţă / care-mi pătrund tristeţea în oase / pulsându-mi doruri reumatice inimii” (cum vrei să împrimăvărez).
Problema morţii este pusă tranşant, în culori alb-negru, nu sub imperiul spaimei atavice, ci mai degrabă al resemnării, al înţelegerii.
Pe tapet mai rămâne iubirea, atât cât este, care-i dă poetei imboldul să meargă mai departe: „ştii că-mi este sufletul astmatic / şi doar prin dragoste respir” (cum vrei să împrimăvărez). În virtutea acestei iubiri poeta spune: „învăţ să iert întunericul” (umbră şi fluture).
Poeta ne prezintă şi lumea sa, aşa cum şi-a alcătuit-o: „lumea mea // stă cocoţată / pe umerii lui Hercule / şi râde gâlgâit / lumina / îi gâdilă tălpile / are gust / de măr verde / furat de Adam / din grădina Evei / când s-a împiedicat / de Cunoaştere / curată inocenţă a lui Abel / miroase a mugur crud / şi explodează / în Edenul împodobit / cu bonsai / are şase ochi / trei inimi / şi un sentiment”.
Dacă pe Prometeu, în legendele vechi înlînţuit pentru că a furat focul, pe o stâncă în Olimp, l-au înconjurat vulturii, ciugulindu-i carnea şi bându-i sângele, pe Mihaela Meravei în urcuşul ei, o încolţesc corbii: „de la un timp m-au încolţit corbii / îmi ciugulesc pielea / până la măduvă pătrund / flămânzii…” (viaţa pe verticală).
De fapt, această viaţă pe verticală la care face referire autoarea este urcuşul pe care fiecare om îl are de străbătut, cu greutăţile în spinare, precum Sisif cărându-şi bolovanul.
Autoarea a strecurat şi un grupaj de „definiţii în stil haiku” – concentrând în poeme de trei silabe, în spirit nipon, esenţe parfumate.
În poemul „stand by” – Mihaela Meravei spune: „m-am ancorat în punctele cardinale / ale sinelui” – ceea ce nu e rău, dimpotrivă.
Cu mai multă aplecare asupra eului, îndepărtând incertitudinile şi abordând cu îndrăzneală principalele teme despre clasica treime viaţă-iubire-moarte, Mihaela Meravei poate deveni o poetă remarcabilă.
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos dl Muntean