Cristian LIVESCU
O dorintă mereu reînnoită de a-si transfigura identitatea, de a fi „altul” decît cel din realitatea obisnuită, ne face să reconstituim cu interes traseul poeziei lui Daniel Corbu, autor recunoscut în mediul generatiei optzeciste, pentru teatralitatea romantioasă imprimată poemelor sale.
„Bat mereu la o poartă secretă/ prin lume au început amnistiile”
A dus multă vreme o viată cuminte, indecisă asupra unei îndeletniciri anume, undeva, la Tîrgul Neamtului, nu departe de Humulestii lui Creangă, pentru ca în penultimul deceniu al secolului trecut să se remarce printr-o serie de colocvii despre poezie, organizate la Casa de cultură din mica urbe de la apa Ozanei, pe unde s-au perindat ani la rînd chipuri reprezentative ale „noii poezii” din acea vreme. Asemenea întruniri si contacte nu puteau să nu sporească orgoliile de geneartie si ambitia originalitătii. Revolutia l-a găsit printre rebelii locali, împărtind butelii la nevoiasi, după care biografia sa capătă brusc o diagramă spectaculoasă, nu fără o cotă de senzational rocambolesc pe care a stiut să o imprime de fiecare dată întîmplărilor traversate în sfera succesului ori a esecului. Prin 1975, pe cînd debuta în revista ieseană „Cronica” (an X, nr. 24/ 12. 06), inventa iluzii de cameră si fabrica intimităti minore, executate cu emfază, în registru de montaj ritualic: „Întotdeauna înainte de-a adormi/ îmi scriu o scrisoare/ pe care o asez lîngă celelalte scrisori…/ Presimt că într-o toamnă, / cînd noaptea se va lăsa cu strigăt de ploi/ si castanii vor plînge printre crengi dezgolite/ va trebui să asez ultima scrisoare/ în camera ticsită de scrisori/ si mi se va face sete (!!)/ si voi închide usa în urma mea/ cu mare greutate.” (Presimt că într-o toamnă).
Am transcris acest poem uitat de adolescentă, neluat în seamă de vreo antologie ulterioară, nu pentru a încercui cu zîmbete naivitătile începuturilor acestui poet, ci pentru a-i remarca schema de constructie, căreia îi va rămîne fidel pînă azi, după mai bine de trei decenii: – însingurarea în melancolie pre-onirică; – exersarea unui gest desuet, suscitînd absurdul; – o „baie” metaforică sau de filosofie ieftină, momentul de apogeu al aventurii; – finalul, o escală în ceea ce poetul va numi „nesimtitul program al ruinii”. Ei bine, tot acest traseu, amestec de pantomimă stingheră, frivolă, si imagism livresc, punînd la încercare drama imposibilei comunicări, rămîne „reteta” de cursă lungă a lui Daniel Corbu, cu care si-a impus originalitatea, plus (era să uit) o doză progresivă de fabulos, de vanitate glorioasă, prin suprasolicitarea eului poetic, indusă cu distantare ironică si efect de stupoare. Spre a proba această consecventă, fie-ne permis să recurgem la un poem recent, apartenent volumului din 2006: „Ziceam: toate usile dau în haos…/ Si mai ziceam: nimeni n-a văzut mormîntul/ unui cuvînt./ Si mai încă ziceam (sic!): stai singur ca o usă săpată în ziduri/ rîvnind mereu orizontul de după orizont/ trece adevărul dintr-o cvameră în alta/ si te ignoră/ trece umbra mortii si te sperie./ Pas encore, Monsieur Le Best Daniel, pas encore!/ Ziceam: si mormintele călătoresc./ Si mai ziceam: nu-l uitati pe cel care-si are/ mormîntul în mare!/ Si mai încă ziceam: cel ce-ti opreste moartea la/ fiecare răspîntie/ cel care-o alungă mereu la doi pasi mai încolo/ te va uita într-o zi!” (Prolegomene de soapte). Cum vedem, scenariul poematic nu s-a schimbat; s-a schimbat doar tonul scriiturii, devenit acum sapient-oracular, ceremonios, împovărat de grija de a fi receptat, „ascultat”, luat în seamă din multimea poetilor abandonati în pustiu.
„Arta e minciuna spusă zilnic în fata mortii”
Altfel spus, evolutia liricii lui Daniel Corbu nu cunoaste etape, schimbări de directie sau fracturi, ci doar o anumită rafinare a expresivitătii, în căutare de efecte, de socuri compozitionale, menite să întretină vizionarul, sinonim unei scene ample în care eul poetic îsi asumă tot felul de ipostaze curioase, disimulînd adesea complexe de adîncime. Goana după absurd si teatralitate îl apropie de Matei Visniec si Nichita Danilov; îl desparte de acestia emisia usor clamoroasă, avîntată, romantată, cu mult consum de telenovelă lungită, de dragul de a uimi prin închipuiri bizare sau a da curs unor întîmplări cu si despre poezie, un soi de eroină sau fată în casă bună la toate: „Tot încercînd să dezvinovătesc poezia/ convins că arta e un palimpsest în spatele adversarului/ m-am trezit deodată într-o casă fără usi si fără/ ferestre/ între atîtea erori si atîta nemăsurată trufie./ Fii atent, fii atent – îmi spuneam – ceea ce e firesc/ pe baricadă/ poate fi fals în singurătate!/ Cîte presupuneri/ cîte (savante) concluzii încă din copilărie/ în ochiul poetului se putea citi ploaia apoi expertiza/ a mai descoperit deasupra capului/ o floare de nufăr. CE-S VINOVAT CĂ NU STIU/ SĂ MINT ASFINTITUL SI CĂ EMOTIA/ ÎMI DĂ UN DEGET ÎN PLUS/ dar fii atent fii atent/ cîteodată nici spaima nu mai dovedeste/ nimic/ lemnul crucii se face una cu sufletul./ Pe cînd tu stai într-o casă fără usi si fără ferestre/ înfrigurat între creier si inimă/ în spatele sîngelui ascultîndarsul mărunt al cuvintelor.”
Volumul de debut, intitulat precum poemul din care am citat, Intrarea în scenă, 1984, avea meritul de a face din textualism un spectacol galant, cu feerii baroce si mofturi saltimbance de bîlci, deopotrivă, recuperînd vedenii „din regiunile uitate ale fiintei” sau însufletind cuvinte cîndva mesianice, astăzi intrate în agonie. Suveranitatea stradală a lui Daniel Corbu, în decor de provincie monotonă, printre blocuri ponosite, pitici si manechine, o parodiază discret pe aceea a lui Bacovia, învăluind năduful de „rege” al precaritătii în hohote si fictiuni arlechinesti: „He! he! am aflat cum vă peticiti bucuriile/ cum vă holbati în tăcerile mele/ cum fugiti de voi însivă/ curînd va iesi luna rosie/ curînd încă o carte de versuri va invada Europa/ cineva va trece ca un hohot de plîns pe o stradă pustie/ ploaia va continua să cadă pe chipul de general/ pe umerii exacti ai femeilor exacte în spatiul alb/ dintre da si nu/ cabotini vor continua să-si schimbe perucile/ noi cine sîntem Daniel Corbu/ si cărei încrîncenări vom plăti astă-seară tribut/ cine sîntem perorînd în fata boltii ideale/ a femeii ideale a piticului ideal/ te întreb cine sîntem noi Daniel Corbu stăpîn/ peste care popoare stelare/ si cărei încrîncenări vom plăti astă-seară tribut/ cine sîntem perorînd în fata boltii ideale/ a femeii ideale si piticului ideal/ te întreb cine sîntem noi Daniel Corbu stăpîn/ peste care popoare stelare/ si cărei încrîncenări vom plăti astă-seară tribut” (Elegie de spus în fata oglinzii).
Structural, poetul nu e un boem, cum si-ar dori, ci mimează boemia prin ochii unei ruralităti scăpătate, căreia nădăjduieste să-i piardă urma, mergînd pe modele „mari”, consacrate; vrea să fie altcineva decît este si poezia poate fi un asemenea vehicul spre o altă conditie, pe o altă scară de valori, unde privirea pe zarea unui deal, figură a resemnării, se estompează de la sine; efectele acestei poezii provin tocmai din asemenea răni si nostalgii spre o altfel de educatie a ochiului si a lecturii: „ne plimbăm viziunile/ în piata Max Jacob pregătim cruciada poetilor singuri/ auziti zgomotul surd: se prăbusesc mitologiile/ auziti ultimul răcnet al zeului bastard/ si plouă ploaia ne pătrunde în inimă/ iar noi plus loin plus loin mon frčre lectii lungi/ despre mersul sufletului /…/ prietene noi de mult am fi putut fi altii/ si astăzi (înrăiti cititori din Albert Camus Frank O’Hara/ Heidegger si Nichita Stănescu)/ poate că nici n-am fi iesit să întîmpinăm această/ femeie coborînd nonsalant din tablourile lui Paul Klee” (Lectii lungi despre mersul sufletului). Versul strecurat aici: „noi de mult am fi putut fi altii” – denotă chiar mirajul de adîncime al poeziei lui Daniel Corbu, a cărui revoltă, cîtă este, se îndreaptă împotriva unei stagnări prelungite în burta de balenă a provinciei, asteptînd să descindă idealitatea în plin banal. Zona subversiunii e ascunsă bine în cutele ironiei, ca si la ceilalti optzecisti; Seneca, Dante, Lucillius, Catullus, Greta Garbo, Jane Fonda, Homer, Shakespeare, Catherine Deneuve, Borges, Marquez, Walt Whitman si lista e mai lungă – sînt referinte de calmat nevrozele unui complex cultural, dar si mesagerii unei „loje” superioare de aspiratie.
„Trezit deodată cînd tineretea îti întoarce/ spatele”
Daniel Corbu si-a remodelat mereu creatia. Volumul de debut, în configuratia sa initială, nu-l vom mai întîlni reluat întocmai în nici una din retrospectivele următoare (si poetul a nutrit, o vreme, adevărată pasiune în a-si croi seriale de acest fel), cîteva piese pierzîndu-se definitiv pe drum, iar altele fiind usor „ajustate”, retusate de familiarisme. Criticii i-au reprosat o anume futilitate a unor texte, o anume adresare facilă, inconsistentă, naivă, defecte care au fost remediate din mers, scotînd din cuprinsul definitiv al Intrării în scenă unele titluri si adăugînd altele, de sertar, tocmai pentru a da senzatia de debut matur, pe nedrept „cenzurat”. Initial, sumarul avea 32 poeme, acum are 37 (v. antologia Eonul marelui desant, 2007), în conditiile în care autorul a renuntat la unele titluri (Nastere vinovată, Nu se stie, O nesfîrsită sărbătoare, Scrisoare fratelui, O mască în plus, Trei poeme despre neliniste). Găsim în schimb alte poeme să le spunem „de bibliotecă”, erudite, care fortifică întregul, dînd amploare speculatiei poetice (cum e, de exemplu, poemul Blazonul sau de ce prefer psihanaliza, cam ca nuca în perete între izbînzile initiale: „Pentru că n-am numit niciodată zorii un reziduu/ al noptii/ si n-am recomandat mireasma de roze/ contra reumatismului si foamei/ pentru că am participat uneori la ospătul/ de iluzii al săracilor/ pentru că am văzut femei dormind/ cu bocancii bărbatilor plecati în război /…/ în locul blazonului princiar/ lăsati-mă să prefer psihanaliza!”, unde finalul pune în abis ridicol restul poemului). Altundeva, versul de uvertură al poemului din 1984: „Pe ascuns îmi citesc manuscrisele. Nimic esential…”, devine în antologia din 2007: „Pe ascuns mi se citesc manuscrisele. Nimic esential…” (Căderea mîinilor), ceea ce sugerează curaj al emisiei si deconspirarea unei supravegheri, fapt ce divulgă o atitudine de subversiune în text. În orice caz, e interesant să comparăm textele publicate de optzecisti în plină „epocă de aur” cu cele circulate astăzi, despovărate de cenzură sau reconditionate ca pentru o altă vreme.
Remodelări a cunoscut si volumul Plimbare prin flăcări (Cartea Românească, 1988), initial cu 49 de titluri, iar în editia din 2007 doar cu 27, celelalte fiind risipite în compozitia altor cărti, 6 poeme inedite venind să întărească ideea de teatralitate dorită initial. Partenera de scenă a eului liric nu mai este numai lumea sufocantă din jur, ci si poezia, cu care visează o aventură îndrăzneată: „Si acum că poezia ti-i nevindecată rană/ asa cum marea e mireasa înecatului)/ că esti egal în drepturi cu singurătatea/ fericit uneori ca orbii care visează focuri de artificii/ că ai fost născut să duci în spate un imperiu/ de vorbe/ că n-ai bătut tobele unei nelinisti străine/ că ai ajuns întotdeauna la locul faptelor odată cu/ primejdia si singurul tău mod de/ existentă e furtuna/ spune-mi TU – mi-a zis Poezia – / si hai să ne începem plimbarea prin flăcări” (Plimbarea prin flăcări). Constiinta textualistă se cristalizează acum, volumul putînd fi considerat unul doctrinar, poate cel mai reusit din activitatea lui Daniel Corbu; o doctrină nebuloasă, la acel moment, plutind mai mult în aer, ca un nor, dar respirat cu intensitate si astfel prezent la o promotie masivă de poeti. Viata „în poem”, trecerea autorului din ipostaza de om obisnuit în aceea de „scrib îndrăcit mică instalatie de visat” temperează „pozele” de bufonerie, de cascadorie lexicală si farsă de iarmaroc. Poezia cîstigă în gravitate, e mai constientă de nelinistile ce le poate determina prin simplul fapt de a fi scrisă; motivatia poemului devine chiar consemnarea scenetelor eu – existentă, eu – singurătate, eu – dragoste, eu – moarte si – inevitabil – eu – poezie; cuvintele încarcerează fiinta si fiinta se închide într-o carte, încît orice rostire devine suferintă, sub dominatia Marilor Tomuri, a bibliotecii. Poetica „plimbării prin flăcări” e una a acceptării acestui pericol confesional, al „povestirii” de sine („mă povestesc, mă povestesc îmi descriu uimirile/ deznădejdea neantul bătălia e de mult cîstigată/ si războinii au gura plină de iarbă”); dar si a defăimării „mîncătorilor de vise, proprietarii zăvoarelor trase”, a „scamatorilor de vorbe” si falsificatorilor de frumusete.
„În mine sînt văi si dealuri urc si cobor necontenit”
Nu doar referiri la „facerea poemului” întîlnim, ci mai ales echivalări ale poeziei în viata de fiecare zi: „poemele sînt procese verbale ale tuturor bătăliilor purtate de mine”; „poezia: o femeie privind printr-o fereastră”; „poezia e haosul condamnat la visare”; „cuvintele trec obosite ca spălătoresele seara”; „te iubeam Poezie, ca pe o Venetie de lacrimi”; „sînt doar o grămadă de vorbe ce-si caută iesire la mare”; „poezia ti-i nevindecată rană”; „vorbeste vorbeste chiar dacă/ vorbele tale vor trece/ ca spuma mării prin gura înecatului”; „porti cuvinte niciodată rostite/ si ceva în tine nu poate să tacă”; „lumea de afară, aceasta e lumea de cuvinte”; „Poezia e o dezordine înfrîntă”. Era, să ne amintim, o competitie acerbă printre colegii de promotie în a oferi definitii cît mai bine „puse în abis” poeziei si Daniel Corbu nu putea lipsi din acest asalt gongoric, cu atît mai mult cu cît el dădea impresia unei comunicări oculte. Citită azi, această cursă tautologică pare mai degrabă un joc subtil de tinere sub control si orientare tematică. Utopia parodierii efemerului si vointa de a concepe ipoteze existentiale prin poematizare făceau demn de remarcat volumul Plimbare prin flăcări, în rîndul ofensivei textualiste.
Materia plachetei improvizate Preludii pentru trompetă si patru pereti (1992) a fost aproape în totalitate răsfirată în volumele următoare, Documentele haosului (1993) si Spre Fericitul Nicăieri (1995). De altfel, poetul s-a obisnuit să scoată mereu alte si alte cărti din cărtile apărute, preluînd poeme mai vechi si alăturîndu-le celor de dată recentă, pierzîndu-le astfel urma sau schimbîndu-le titlul. Această intensă activitate „textualistă”, de laborator editorial, ne confirmă ipoteza că în cazul poetului ozanian nu trebuie să căutăm perioade distincte de creatie, ci doar o fortificare a emisiei, o consolidare a componentei imagistice din schema de constructie a poemului. Preludii… se dorea, la vremea sa, o carte „de sartar”, formată din compuneri „revoltate” la adresa fostului regim, cum se mentiona într-o notă preliminară: „Poemele din prezenta carte, scrise între 1988-1989, au constituit una din rezistentele mele la imbecilitătile politice, sociale si morale (!!) comise în România acestor ani negri. Ele pot fi citite ca o navetă între mine si mine, între mine si lume, între ideal si realizabil. Pe de altă parte, cartea de fată, ca toate cele pe care le-am scris, apartine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiintei si, în egală măsură, esecului de a nu o cuceri niciodată.” Prefata aceluiasi op („Nu v-am vorbit niciodată despre emotia unor seri în care, proaspăt bărbierit, dichisit, mă asez în fata oglinzii. «Povesteste, îi spun, hai povesteste ceva!»…”) avea să fie utilizată ca „poem” în sine în uvertura volumului Manualul bunului singuratic, 1997. Greu de stiut ce întelege poetul prin „rezistente”: scriitura sa este în general surîzătoare, egolatră, dornică de abisuri periculoase, dar consolîndu-se cu „fărîmele răbdării”; prudent, el nu se aruncă în „groapa cu lei”, ci preferă să admire „moartea vicleană prefăcută învinsă” si lamentîndu-se în precar: „Daniel, Daniel, în spatiul înfricosat dintre da si nu/ moartea amarnic fosneste” (Groapa cu lei).
„am urmărit devenirea dialectică/ a celui ce-si chinuie umbra”
Aventurile eului liric tin însă de vocatia derizoriului: „preamăresc eroismul cenusii”; „veghez cresterea si descresterea optimismului”; „preamăresc nimicul ce flutură-ntre noi”; „prea des te trezesti încrustînd răsărituri”; „stai… citind scrisori nedesfăcute de anul trecut”; „Dimineata citesti La Scoala tiranilor”; „mă pregăteam să descriu un fapt esential/ cresterea unghiilor pe vreme de ploaie”; „Sînt pregătit să dispretuiesc cîte ceva. Absenta mă latră”; „În fiecare zi pedepsim dezamăgirile” etc. Corbu are voluptatea filozofărilor de circumstantă, pe care le rosteste cu patos de tiradă hugoliană, în plin decor manelist, apropiindu-si astfel materia primă a grotescului: „Pe strada mea pianele se iubesc pînă/ la ziuă/ la ore tîrzii betivii se tîrăsc înjurînd/ la o mie de ferestre se nasc nimicurile (!!)/ se pîndesc credintele” (Poem apologetic) etc. Tonalitatea din Duminică fără sfîrsit (1998) si Cartea urmelor (2001) mentine o vervă narcisiacă, în care poetul se pîndeste, se caută, se sperie, se supără, se ceartă, se împacă pe/cu sine („Daniel, Daniel, grămadă de fulgere”; „Tot mai greu mă apăr de mine”; „Mă opresc în rîndul tuturor gîndurilor”; „Tu continui să nasti un fel de vise curgătoare”; „în mine asfintituri îsi împreună bratele”; „intru în mine ca-ntr-o tară cu oglinzi”). Poetul a devenit previzibil, oricîte alterităti si-ar provoca; imagistica, punctul său forte, merge si ea în gol, din materiale refolosite. Persistă o năzuintă latentă în fiecare text de a spori mitul autorului, care se închipuie rînd pe rînd păzitor de capre în insula Patmos, sau hoinar în hlamidă neagră, studiind Neantologia „si alte stiinte atoase (poate otioase?, n. ns.), de inaugurat libertatea desfrîului”, lăudîndu-se repetat cu prietenia lui Odysseas Elytis (mai ales după moartea acestuia!), dar si cu „centura neagră a Desertăciunii”, cu „zeii inventati”, „ludic textuînd pe cîmpurile amăgitoarei sintaxe” (frumos spus). Si pentru a-si motiva numele, a întocmit o replică la Corbul lui Poe, un lung poem pe care îl recită cu vibratie, unde malefica pasăre e pusă să rostească o formulă samanică, pe măsura spaimei apocaliptice: „Stiu că vei spune acum Nevermore – rostii apăsat/ atîta poti spune incultule Corb cobe voyajeră/ o stiu de la Poe. Dar de ce m-ai ales/ chiar pe mine despicînd un secol cu aripa neagră?/ Hai spune corb alegoric cobe a veacurilor/ poticnite-n visare esti Viata esti Moartea esti/ înfîtisarea ruinei?// THAKATIMUNU SIPEDI/ slobozi din ciocul regal pasărea neagră…” (Pasărea neagră).
„Dacă sînt cel ce nu sînt/ pot să ating virginalele aurore”
Apogeul acestei actiuni de autoglorificare îl reprezintă volumul din 2006, Evanghelia după Corbu si alte poeme, prima carte cu poeme integral noi, după 1992, la care doar titlul sochează, piesele incluse curgînd în nota obisnuită. Evanghelia propriu-zisă e un text de vreo sapte pagini, un lamento despre zădărnicia asteptării – obsesie mai veche a poetului – pus în pagină „cu spinii întrebărilor” fără răspuns, din partea „neîmblînzitului eretic Daniel Corbu”: „Am vizitat site-ul cu tine, Doamne,/ dar niciun răspuns la vechile întrebări/ e-atîta noapte în noi si-atîta lumină în/ paraclise!/ Cu mîinile întinse spre tine Doamne/ doar ca să mă-ntîlnesc si/ să-mi pipăi sinele ca pe-un sîmbure/ de migdală/ La ce bun să mai scriem un cîntec pentru/ desăvîrsirea fiintei, puah! /…/ Acum pot să întreb:/ ce să fac Doamne cu mitologia lui Homer/ cu esenienii religia budistă sau cu aramistii/ zenonistii robobostistii si ale lui Zamolxe credinte/ cu argonautii desăvîrsirii ce să fac Doamne?/ Nu simti cum nimicul ăsta din noi se-agită/ si gîfîie pînă la orgasm/ iar paradisurile scrîsnesc iluzorii…” Postmodernista productie are si pasaje mai colorate, mai decoltate, în care „rătăcitorul prin sălile de asteptare ale istoriei” află în juru-i „matroane, seminaristi cu gulere scrobite/ poeti nesinucisi la timp perorînd despre vid si nesupunere/ călugări budisti mirosind a pizza hut/ si a creveti prăjiti în ulei de măsline/ tîrfulite rîvnind sexul elicoidal al argonautilor/ chiar acum o sfîntă fără nume cade/ din Sfînta Scriptură direct în acest poem/ despre mine/ în care întunericul vine la oră fixă…” Si-a legat ambitii mari Daniel Corbu de această evanghelie textualistă, dar în afara unor pasaje de scepticism privitor la purificarea morală, poemul nu poate depăsi o coroană de penumbră confuză, poate din cauza ironiei care fibrilează discursul. În aceste conditii, ardoarea metafizică devine o poveste…
Daniel Corbu, n. 7 apr. 1953, la Tg. Neamt, si-a derutat comentatorii, dîndu-le anul de nastere, ca si Creangă, cu trei ani mai tîrziu (1956), informatie preluată în sintezele lor de Marin Mincu si I. Rotaru. E primul fiu al lui Ioan Tănasă si al Casandrei Vîju, luîndu-si pseudonimul de la bunicul Vasile Vîju, cantonier prin codrii Neamtului, poreclit Corbu, „pentru stranietatea firii lui”, dar si pentru că bunica Ana Vîju provenea din familia unuia Andrej Corfbutu din Oglinzi, acesta avînd ascendent pe un Amun Corfbutu, care – ce credeti? – „detinuse o vreme tronul în calitate de rege al Abisiniei” (?!?). Poetul nu se dezminte în proiectul său fabulos-ridicol de a fi mereu „altul” decît cel venit din prundul Ozanei. Si dacă sîntem sceptici cu ramura africană, el ne pregăteste o altă surpriză (v. Itinerarul biografic la vol. Eonul…, 2007, p. 13-22): vizitele dese la fratele bunicului dinspre mamă, ieromonahul Ghenadie Ascetul, de la Mănăstirea Neamt, „isihast înrăit, pe urmele celui mai mare isihast al locului, Paisie Velicikovski” (!). Cine mai stă să-l caute pe acest Ghenadie, un fel de Ciubuc Clopotarul, din ramura lui David Creangă? El „dă” bine însă la imagine, „umflă” mitul poetului, venit dintr-o zonă de hîtri, în care erau renumiti în „poste” Oslobanu, Trăsnea si Gîtlan. În loc să se facă popă, cum îsi dorea mama Casandra, autorul Documentelor Haosului a urmat o scoală profesională de chimie la Piatra Neamt, apoi Liceul din Roznov (1971-1976), după care hoinăreste prin Bucuresti, pînă devine student la Filologie, absolvită abia în 1983, cu lucrarea de licentă „Generatia poetică 80 în literatura română”. Coordonatorul lucrării, N. Manolescu, avea să-i adreseze peste ani, ca presedinte al Uniunii Scriitorilor, un vajnic avertisment, în epilogul unui festival de neoavangardă de la Iasi, unde Corbu se lăuda că a încins un foc cu „cărtile proaste” ale neamului, printre care si una a lui Cărtărescu! A fost metodist la Casa de cultură din Tg. Neamt, iar după revolutie a fondat o editură la Piatra Neamt, calitate în care era acuzat, în 1998, de evaziune fiscală si deturnare de fonduri, cheltuind banii aiurea pentru tipărirea unei monografii a judetului Neamt. Curînd presedintele Constantinescu îl gratiază, la insistentele unui grup de intelectuali. În acelasi an se refugiază la Iasi, devenind muzeograf la Bojdeuca din Ticău. Proza frivolă Omul suspendat (2001) încifrează bizar viata literară a Iasului – Yachsburg, în cheie postmodernistă, cu un narator-alter ego Maximilian Bernea – „ultimul mare conte al literaturii europene”, ajuns în capitala moldavă taman la sărbătoare revistei „Dezmortiri literare”!
http://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2013/10/24/daniel-corbu-sau-spectacolul-precaritatii/
-->
Răspunsuri