Despre Eminescu şi Caietul vienez
Adrian G. Romila
Criticul nemţean Cristian Livescu a dat, într-un consistent studiu numit Eminescu şi enigmele caietului vienez (Crigarux, 2011), măsura întreagă a preocupărilor sale eminesciene din ultimii ani. Culoarul de cercetare e inedit, cu atât mai mult cu cât majoritatea exegeţilor au fost de acord în a nu acorda primelor texte ale tânărului romantic o importanţă prea mare. Asimilate unei perioade a tatonărilor şi a pastişelor, poeziile de tinereţe ale viitorului mare poet n-ar fi meritat atenţia care s-a dat textelor de după redebutul de la Convorbiri literare, din 1870. De la esenţializatul eseu Întâiul Eminescu, publicat de Cristian Livescu în 1998, trecând prin îngrijirea ediţiei Poemele Ondinei. Caietul vienez şi alte poezii ale începuturilor (2003), documentarea şi reflecţia în legătură cu debutul eminescian şi cu proiectatul său volum au progresat. Studiul amintit mai sus analizează şi compară poemele din proiectul eminescian de debut cu cele de mai târziu şi mai ales cu cele din volumul editat de Titu Maiorescu, în 1883, pentru a demonstra că nucleul vizionar al maturului Eminescu se regăseşte din plin în forma pe care poetul însuşi a dorit să o dea ieşirii sale în public printr-o primă carte.
Interpretarea extinsă a poemelor puse de Eminescu în cuprinsul Caietului vienez din 1870 (îndeosebi a „fantasiei” Ondina, considerată „prima capodoperă” şi cheia de boltă a Caietului) e precedată de studiu de caz: „ocazionalul ca determinantă a debutului”. Autorul încearcă să fixeze câteva constante ale paradigmei eminesciene din perioada studenţiei, în măsură să explice atât decisivele schimbări ale imaginarului, cât şi transformările destinale, în contextul istoric al epocii. Ele vor putea justifica neputinţa marelui poet de a-şi realiza visul unui debut în regie proprie. Livescu identifică şapte „momente de noutate explorativă şi perturbatoare” care au schimbat atitudinea lui Eminescu faţă de textul poetic, în preajma lui 1870: contactul cu teatrul şi arta spectacolului, realizarea Caietului Elena (1867), definitivarea Caietului vienez, intrarea în publicistică, aderenţa programatică la folclor, recursul la proză (Sărmanul Dionis datează, se ştie, din 1872) şi intrarea în gazetăria profesionistă (1876). Ele ar fi reformulat strategia debutului, deturnând intenţiile iniţiale ale poetului care începuse deja să intre în uzura apariţiilor frecvente la Convorbiri literare, unde propunea adesea nu câte unul, ci grupaje întregi de texte. Pe de altă parte, afirmă Livescu, legitimitatea unui volum de debut era privită diferit de tânărul care găsea suficientă, la un moment dat, simpla apariţie revuistică, amânând sine die prima ieşire cu o carte, şi de corifeul Titu Maiorescu, pentru care doar un volum putea asigura adoraţia publică. „În timp ce Eminescu vedea în carte o idealitate de tip euridician, greu de atins, greu de cucerit, greu de configurat, «periculoasă» în a o şti, generoasă în a o intui, Maiorescu rezona cu spiritul epocii, pentru care orice apariţie editorială dădea măsura reală a unui autor, asigurându-i în acelaşi timp un statut şi o receptivitate socială”. De aceea, ediţia de debut alcătuită de Maiorescu l-a lăsat indiferent pe poet. „Şi asta din cauză că o idealiza altfel, o vedea în altă structură (inclusiv cu Ondina şi O călărire în zori, poemele genuin-paradisiace ale începuturilor?), pe de o parte, mai având destule îndreptări de făcut, fie la poemele publicate, fie la cele inedite. Debutul în volum însă se produsese în timpul vieţii poetului şi izbânda lui Titu Maiorescu în epocă a fost deplină, estompând astfel rumoarea creată pe seama tensiunilor de natură politică între cei doi. Poetul trebuia să-l umbrească pe gazetar. Ceea ce s-a şi întâmplat, pentru un deceniu şi mai bine.” Să mai spunem că, în 1870 (deci cu treisprezece ani înainte de singura ediţie antumă, Poesii), la puţin timp de la sosirea la Viena, Eminescu îşi făcea ordine în poeziile publicate sau risipite prin lada sa de pelerin, pregătind un caiet special cu 35 de poezii, unele publicate, altele modificate, altele inedite (aveau să rămână aşa până după moarte), rezultând un proiect de debut care va primi titlul edificator, mai târziu, Lumină de lună. Acela era Caietul vienez de care e vorba aici.
Ordinea necronologică a textelor din manuscris, precum şi o anume arhitectură interioară atestă, în opinia lui Cristian Livescu, ipoteza existenţei unei ideologii poetice coagulate la tânărul poet român de atunci. În jurul amplului poem dramatic Ondina gravitează majoritatea pieselor Caietului, evocând largi scene naturale, tema morţii premature şi a iubirii imposibile dintre celest şi teluric, într-o construcţie polifonică şi orfică, aşa cum temele mesianică şi politică vor fi ilustrate într-un alt „pol” important al proiectului, poemul Mureşanu. Se va contura, astfel, un program cu dublu regim: pe de o parte, puseul identitar, stimulat de moştenirea paşoptistă şi de capitala multietnică a Imperiului austro-ungar, pe de alta, estetismul superior al lumii interioare, o lume autodefinitorie, descoperită cu toate misterele şi contrastele ei eclectice. „Dacă suntem de acord cu această modalitate de funcţionare specifică a imaginarului eminescian, putem remarca faptul că dubla identitate a poetului, evidentă în Caietul vienez, pune în evidenţă dubla sa modernitate: Eminescu închide canonul modernităţii «reacţionare», compactizând o tradiţie etno-istorică şi ducând-o spre poetica de atitudine şi profetizantă; dar tot Eminescu deschide în poezia noastră celălalt canon al modernităţii, cu pasiunea de a construi o lume poetică integratoare, a o cunoaşte şi în cele din urmă a o «locui», tradiţie care va fi continuată de marea noastră poezie din secolul XX, de la Arghezi şi Blaga la Nichita Stănescu şi Mihai Ursachi.” Simultaneitatea celor două atitudini, reacţionară şi utopistă, face din Eminescu, în viziunea lui Cristian Livescu, un contemporan al modernităţii europene de secol XIX, sincron cu romantismul Biedermaier de tip german (melancolii somptuoase, teatralitate idilic-paradisiacă, fugă de realitate, evaziune în ireal, nevoie de mituri), dar presimţind sensibilitatea presimbolistă a perioadei următoare, când vizionarismul ia locul visului şi fugitivul e coexistent eternităţii.
Nepublicarea Caietului vienez, în 1870, a creat un decalaj al receptării lui Eminescu în literatura română. Poemele din constelaţia Ondinei (Mortua est, Replici, Lida, Când marea, Steaua vieţii) ar fi permis o altă evaluare a vizionarismului eminescian, care ar fi contrazis imaginea anacronică de „romantic întârziat” şi ar fi permis integrarea lui într-un orizont mai larg. Aşa, Venere şi Madonă, cu ambivalenţa sa, a mai însumat acumulările primilor ani de practică vizionară, pe când Epigonii a rămas să consacre doar un poet romantic sensibil la edenizarea trecutului şi la caracterul gratuit al artei.
Consolidat prin investigaţia tematicii eminesciene de tinereţe (dublul, hierogamia cosmic-terestru, toposurile identitare şi paradisiace) şi prin largi contextualizări ale momentului 1870, studiul lui Cristian Livescu revelează cu argumente solide valenţele „depozitului textual” pe care l-a constituit proiectul eminescian de debut şi, implicit, poezia din prima tinereţe a celui mai important romantic român.
Luceafărul de dimineaţă, Nr. 12 / decembrie 2012
-->
Răspunsuri
EMINESCU SI „CAIETUL VIENEZ”
Dan MÃNUCÃ
Există, fără nici o îndoială, un amplu proces de rediscutare si redefinire a operei eminesciene. Care, adesea, este privită de pe pozitii diametral opuse, ignorîndu-se cerintele elementare fie ale criticii si istoriei literare, fie ale criticii de text. Or – trebuie să o spunem de la bun început – Cristian Livescu, autorul volumului Eminescu si enigmele Caietului vienez (Piatra Neamt, Editura Crigarux, 2011, 424 p.), la care ne vom referi în cele ce urmează, este unul din putinii profesionisti de azi care îmbină armonios perspectiva istorică si perspectiva criticii literare. O dovedesc exegeza Introducere în opera lui Ion Pillat (1980), precum si volumele care i-au urmat si în care au fost abordate diferite aspecte ale scrisului lui Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade si al altora. Magistri & Hermeneuti (2007), cel mai recent volum, demonstrează o extindere a ariei preocupărilor, de la Emil Cioran, Petru Cretia sau Ioan Petru Culian, la critici si teoreticieni precum Tudor Vianu, Vasile Lovinescu sau Eugen Simion si Nicolae Manolescu. Unul din capitole, Prin ruinele canonului literar, confirmă însusirile de polemist ale autorului, nedispus la acceptarea unor formule de circulatie curentă. Am subliniat acest fapt deoarece volumul dedicat lui Eminescu are, asa cum vom sublinia la locul cuvenit, o certă coloratură polemică. Deosebindu-se de criticii literari de factură foiletonistică, Cristian Livescu nu dispretuieste uneltele istoriei literare, chiar cînd este vorba despre aspectele documentare sau filologice. Între altele, o demonstrează editarea, în foarte bune conditii filologice, a integralei scrierilor lui Calistrat Hogas (2004), precum si supravegherea si actualizarea editiei lui G.T. Kirileanu din opera lui Ion Creangă (2005).
De opera eminesciană, Cristian Livescu s-a apropiat mai de mult, întîi prin interventii fragmentare, precum în volumul Voluptatea labirintului (1995), apoi prin cercetarea de aspect monografic Întîiul Eminescu (1998) si printr-o editie specializată: Poemele Ondinei. Caietul vienez si alte poezii ale începuturilor (2003).
Asadar, volumul de fată beneficiază de o bază cu atît mai credibilă, cu cît este sprijinită de cercetările anterioare. De această dată, este preluată si amplu argumentată opinia potrivit căreia sfîrsitul anului 1869 si începutul anului 1870 reprezintă o răscruce în existenta lui Eminescu, atît a omului, cît si a creatorului. Într-adevăr, plecarea la universitatea vieneză, întîmplată în octombrie 1869, a fost determinată de modificarea radicală, după o atitudine, care va deveni o obisnuintă, a modului de relationare la societate si la artă. Poza de frondă boemă este abandonată, fiind înlocuită de o abordare, să-i zicem, sistematizată si coerentă a atitudinilor existentiale. În jurul vîrstei de douăzeci de ani, Eminescu îsi descopere propriile valori, pe care, de acum înainte, le va cultiva stăruitor. În exegeza eminesciană, această constatare nu reprezintă o noutate. De aici înainte intervine însă noutatea perspectivei avansate de Cristian Livescu si care are în vedere pozitia poetului fată de propria creatie. Între octombrie 1869 si februarie 1870, Eminescu îsi face bilantul activitătii poetice trecute si, după cum se subliniază, depăsite, transcriindu-si versurile, publicate sau nu, într-un caiet numit insistent de exeget Caietul vienez. Mereu, după cum se cunoaste, Eminescu fie a refuzat, fie a neglijat să-si tipărească versurile într-un volum. Autorul tezei presupune că acest manuscris ar reprezenta proiectul unitar si coerent al celui dintâi volum plănuit de studentul vienez. Ar fi, pentru a-i prelua o expresie plastică, „întîiul Eminescu”, neglijat, ca atare, de cercetători. Atitudinea este declarat polemică: „Dacă Eminescu ar fi publicat Caietul vienez în 1870, sigur că poemele din constelatia Ondinei (Mortua est, Replici, Lida, Cînd marea, Steaua vietii) ar fi permis o altă evaluare asupra practicii vizionare a poetului nostru, deloc mai prejos decît ceea ce scriau la acel moment colegii de promotie. Intrat în magma asa numitelor postume, corpus-ul de texte pregătit de studentul Eminescu spre a contura o etapă de creatie nu a intrat ca atare în atentia cercetătorilor, care au întîrziat să-l plaseze într-un orizont mai larg”.
Este pentru prima dată cînd asa numitul manuscris Marta se bucură de o atentie detaliată, fiind asezat, totodată, într-un silogism coerent, care vizează ansamblul liricii eminesciene. Primele capitole se opresc asupra cîtorva trăsături ale versurilor scrise între 1865 si 1869, precum „dublul”, spatiul, ocazionalul, toate acestea demonstrînd existenta unei „imagini neclare”, a unor „porniri dezordonate”. Se sublinază că este vorba, totusi, de căutări asidue, care vizează „constiinta oglindirii imaginii în limbaj, după ce limbajul a făcut să fie inventată imaginea însăsi”. Pornind de aici, Cristian Livescu este convins că a aflat două din căile eminesciene de atac la adresa discursului poetic: una a discursului poetic public (prin versurile încredintate tiparului) si o a doua, a discursului subteran (din manuscrise). El se deosebeste astfel de cei mai multi dintre exegeti, care consideră că între antume si postume există o antinomie radicală (cf. spre exemplu, opinia lui G. Ibrăileanu sau a lui I. Negoitescu), si propune o interpretare mult mai nuantată si mai versosimilă.
În sprijinul acestei opinii, exegeza lui Cristian Livescu oferă numeroase argumente convingătoare, extrase cu deosebire din analizele de text, făcute cu uneltele unui critic literar. Un exemplu ilustrativ se află în paginile în care se compară textul tipărit al poeziei intitulate, O călărire în zori cu textul din Caietul vienez. Comparatia vizează toate straturile principale ale textelor, pentru a sustine ipoteza, dată însă curînd drept certitudine, că textul manuscris ar fi net superior celui tipărit, deoarece, transcriindu-l în Caiet, poetul nu a încetat să îl prelucreze; fireste că în perspectiva unui ipotetic viitor volum tipărit. De aici ar rezulta că există ceea ce este numit un „dublu conflictual” între cele două grupe de texte, deoarece textul manuscris ar primi o dimensiune autonomă prin dinamismul prelucrării. Pe undeva, pozitia cercetătorului se învecinează cu aceea a lui Negoitescu, de care se deosebeste însă prin analiza aplicată a valorilor poetice ale textului.
O particularitate remarcabilă a exegezei lui Cristian Livescu este raportarea neîncetată a poeziilor eminesciene dintre anii 1865 si 1869 la contextul poetic imediat, cu deosebire la acela ardelenesc. Este pentru prima dată cînd, în exegeza eminesciană, se produce o astfel de alăturare amplă, în care se tine seama de dialogul literar al poetului cu majoritatea colegilor întru ale liricii. Dialog petrecut la nivelul motivelor sau temelor (aici, este invocat B. Tomasevski), ca o replică la un posibil model pasoptist. Fără îndoială că opinia autorului este una corectă, singurul amendament pe care i l-as aduce avînd în vedere termenul „pasoptism”, deoarece nu despre acesta este vorba în cazul poetului, ci despre modelul „post-pasoptist”, contemporan cu adolescenta eminesciană. Reprezentativă ar fi prezumtiva atitudine a lui Eminescu fată de volumul Poezii, tipărit, în 1869, de Ionită Scipione Bădescu. Calitătile poetice debile ale acestuia, puse în evidentă mai ales prin pastisarea involuntară si burlescă a unora dintre versurile tipărite deja de Eminescu în „Familia”, l-ar fi determinat pe poet să aibă motive suplimentare de autodefinire. Ar fi si motivul pentru care el ar fi renuntat să mai transcrie în Caietul vienez cîteva dintre versurile deja apărute în revista lui Iosif Vulcan. Presupunerea nu este defel hazardată, dacă se au în vedere atît argumentele oferite, cît si faptul că fiind, cum se cunoaste, un asiduu cititor, Eminescu nu putea ignora circumstantele imediate care îl priveau nemijlocit.
Referitor la acest context, fată de care, repet, Eminescu era foarte atent, autorul ia în discutie si cuvîntul „înzeire” , apărut în cîteva versuri din epocă si care, ulterior, va fi utilizat în Venere si Madonă. Autorul presupune că Eminescu îl va fi întîlnit în cîteva versuri insignifiante din Lepturariul lui Aron Pumnul. Nu putem exclude însă nici influenta lui Alecsandri, idol, în această perioadă, al poetului nostru si care îl foloseste si el, probabil pentru prima dată în lirica românească.
Printre calitătile incontestabile ale exegezei semnate de Cristian Livescu reliefez, de asemenea, relationarea continuă a motivelor sau temelor vehiculate de Eminescu între 1865 si 1869 cu motivele si temele lui fundamentale, adică acelea din poezia de maturitate. Autorul consideră, pe bună dreptate, că asa numitul Caiet vienez ar fi si un „depozit textual”. Pentru a-si demonstra afirmatia, el analizează vers cu vers, strofă cu strofă cîteva titluri de referintă, studiind ceea ce numeste „arhitectura interioară” a Caietului. Poemul Ondina este apreciat drept „prima capodoperă” eminesciană, în care se întîlneste, ca „temă obsedantă”, relatia dintre celest si pămîntean. Aici s-ar afla, se sutine, originea marilor teme sau motive din lirica ulterioară, ceea ce ar îndreptăti luarea în considerare a unei asa numite „constelatii a Ondinei”. Fiind întru totul de acord cu această propunere, as întregi-o cu existenta, simetrică, a celeilalte constelatii, aceea a Luceafărului.
De altfel, această întregire este sugerată de însusi autorul exegezei, care afirmă că liantul constelatiei amintite ar fi „tema <cununiei> terestrului cu cosmicul”, vizibilă în poezii precum La o artistă, Numai poetul, Viata mea fu ziuă, Cînd marea …Si, fireste, omniprezentă în Luceafărul.
Plecând de la existenta unor praguri valorice incontestabile, autorul crede că acestea ar fi în număr de cinci si ar putea fi numite „debuturi”: La mormîntul lui Aron Pumnul, De-as avea …, La moartea principelui Stirbey, Caietul vienez si, în fine, Venere si Madonă. Dificultăti în întelegerea acestei opinii sînt ridicate de folosirea cuvîntului „debut”, care defineste un „început”. După DEXI, ar însemna „începutul cuiva într-o profesie” si, cu al doilea sens, „opera literară care constituie acest început”. Însă, asa cum sustineam mai sus, în conceptia lui Cristian Livescu, „debut” nu mai are sensul de singular absolut, ci de prag valoric, sens în care cuvîntul în discutie poate fi acceptat ca atare. Dar în acest caz, ar trebui să trecem pe primul loc poezia Din străinătate, care, după toate datele, ar fi prima creatie lirică eminesciană, compusă după ajungerea poetului la Cernăuti (adică „în străinătate”), în toamna anului 1865. Pe de altă parte, nici nu pot respinge cu totul propunerea terminologică a lui Cristian Livescu, atîta timp cît avem în vedere specificul spiritualitătii poetului. Acesta a recurs mereu la experiente repetate si exploatate totdeauna pînă la ultimele consecinte, după care lua totul de la capăt. Altfel spus, „debuta” într-o nouă încercare.
Experientelor poetice li se adaogă experienta în proză si Cristian Livescu este de părere că Făt Frumos din Lacrimă (noiembrie 1870) ar însemna extinderea viziunii Caietului vienez si asupra prozei, însă cu bătaie foarte scurtă, care nu ar atinge nuvela Sărmanul Dionis, apărută în 1872-1873. Consecvent, autorul se preocupă si de proiectele dramaturgice ale lui Eminescu, situate, partial, sub acelasi semn. Deducem de aici o prudentă a generalizărilor care lipseste multora dintre cei care se ocupă de viata si opera lui Eminescu, grăbiti să îl declare cel dintîi astrofizian european, precursor al lui Einstein, al lui Heidegger s.a.m.d.
Interesant subiect ca tot ce este legat de Eminescu
Caietul vienez – volumul de debut al lui Eminescu
Prin 1869-1870, la putin timp după sosirea la Viena, stimulat de atmosfera culturală a metropolei imperiale, unde îl fascinează mai ales ziarele si cărtile, studentul Mihai Eminescu îsi face ordine între poeziile scrise pînă atunci, unele risipite prin ungherele lăditei de pelerin, pregătind un caiet special în care redactează cu sentimentul lucrului serios conceput, 35 de texte. Nu le transcrie pur si simplu, ci pe unele deja publicate face modificări substantiale, iar pe altele, tinute în taină, le remodelează, dîndu-le o altă configuratie. Perpessicius este primul care dezminte scepticismul lui G. Ibrăileanu, potrivit căruia Eminescu nu si-ar fi tipărit în nici un fel poeziile de adolescentă, „în volumul scos de el însusi”, considerînd mai mult decît viabilă ideea că aveam de a face cu pregătirea spre publicare a unei cărti: „De n-ar fi decît pentru simpla lui plăcere si pentru înduiosata lui confruntare, si încă s-ar fi cuvenit să-i respectăm dezideratele. De n-ar fi decît pentru a surprinde o epocă de creatie si atelierul său de adolescent si încă se cuvenea să le restituim autonom. Or, lucrul se pare să fi stat cu totul altfel. Eminescu s-a gîndit prea adesea să-si publice volumul. Si titlul Lumină de lună, rezervat prin preajma lui 1880, si s-ms-ele ordonate cu nenumăratele còpii caligrafice, si mărturia, din 1883, desigur că ar fi vrut să-si tipărească articolele politice, revăzute si cu o prefată istorică despre xenofobia la romîni, confirmă opinia asa de plastică a lui Buffon, după care geniul înseamnă o cît mai mare aptitudine de răbdare, de unde evident si caracterul lui metodic.” Sigur că din cele trei ipoteze – strict hedonist, retrospectiva adolescentei si proiectul unui volum –, mai plauzibilă este aceea din urmă si trebuie căutată determinanta alcătuirii de care vorbim. Ordinea dată textelor, nicidecum cronologică, precum si o anumită arhitectură interioară conferită elaborării atestă intentia poetului de a pregăti o carte – cartea sa de debut – reunind poeziile la care tinea cel mai mult, majoritatea nepublicate, cele publicate fiind la rîndu-le prelucrate si reluate într-o formă nouă.
Operatiunea denotă un interes special dat acestei selectii – Caietul vienez sau Caietul Marta, cum l-a numit Perpessicius, în alcătuirea ms. academic 2259 –, o selectie deloc întîmplătoare, doar pentru „propria contabilitate poetică” , ceea ce ar fi însemnat o miză mult prea modestă pentru un asemenea efort laborios, ci atestă intentia: 1. de a da o tinută „definitivă” unor productii poetice; 2. de a configura un cuprins cu destinatie anumită, reprezentativ pentru intervalul de cinci ani de la momentul primelor încercări lirice. Prudenta lui G. Ibrăileanu, care exclude ca nefondată dorinta lui Eminescu de a-si tipări poeziile de adolescentă „în volumul scos de el însusi” , a marcat puternic exegeza eminesciană, care s-a ferit să sustină o explicatie plauzibilă acestui demers, rămas de domeniul misterului manuscriselor. „Poemele adolescentei”, cum au fost numite, au interesat din ce în ce mai putin, iar G. Călinescu le-a neglijat aproape în totalitate , atitudini care au avut efect neutralizant pentru orice încercare de revenire asupra lor, fiind expediate în sfera confuză a „postumelor”.
Iată de ce merită să ne aplecăm cu mai multă atentie asupra primului segment din creatia eminesciană, restituindu-i importanta cuvenită, ca origine a modalitătilor tematice din perioadele următoare de evolutie. Analizînd îndeaproape această primă sistematizare realizată de poet în rîndul scrierilor sale lirice din perioada paradisiacă a începuturilor, vom deslusi mai bine resorturile proiectului, intentionalitatea acordată actiunii de reconditionare a unora din piese si de reluare modificată a altora. „Pentru ce atunci această ordonată cňpie – se întreabă polemic Perpessicius, la adresa lui G. Ibrăileanu –, pentru ce multimea variantelor, pentru ce reluările si desăvîrsirile, pentru ce revizuirile sale sau cel putin lecturile tîrzii din 1881, în plină maturitate lirică?” D. Murărasu revine mai categoric asupra chestiunii: „Prin 1870, Eminescu si-a alcătuit un mic volum de poezii, probabil cu intentia de a-l publica.”
La întrebarea: de ce nu si-a publicat Eminescu singur un volum de poezie?, – Al. Piru încerca să răspundă prin simetria unor momente de referintă: „Se pare că a avut această intentie cel putin de două ori, o dată prin 1870, cînd îsi întocmeste o listă cu piesele componente, în număr de treizeci si nouă (în realitate, doar treizeci si cinci numerotate, alte patru fiind adăugate fără număr – n.ns. C.L.), si a doua oară la începutul lui februarie 1882, cînd voia să-si publice un volum cu titlul Lumină de lună.” Că merită să ne aplecăm cu luare aminte asupra acestui episod din biografia eminesciană, ne-a întărit convingerea si regretatul Petru Cretia, care spune în al său Testament plin de întelesuri: „Din toate semnele lăsate, unele limpezi, altele interpretabile, se vede că Eminescu voia să-si călăuzească scrisul către o structură finală, să dureze o operă strictă în ansamblul ei, ca o singură faptă. Un semn cert sînt, păstrate în manuscrisele poetului, diferite bilanturi de etapă: îsi transcria pe curat cu destule modificări, poeziile dintr-o anumită perioadă. Astfel, cu poeziile sale de început, întrunite, ordonate, numerotate si datate, în două etape, prima în 1867; a doua în 1869-1870, la Viena (în două caiete făcute de mîna poetului, legate acum în 2259, 1-51), ca într-o tentativă de editie definitivă. (…) Studiul acestor acte de autoeditare ar merita o cercetare specială în cadrul unei examinări atente si cuprinzătoare a manuscriselor, pentru a degaja directia în care tindea Eminescu să-si definitiveze opera poetică. Ce stim însă sigur încă de pe acum este că visa s-o publice el însusi într-un volum, gîndit si îngrijit de el si reprezentînd forma ultimă a vointei sale.” Exegetul oferea ca argument si o poezie de prin 1874, rămasă nepublicată, Aducînd cîntări multime, unde poetul se adresează cititorilor virtuali cu o carte gata întocmită: „Da, la voi se-ndreaptă carte-mi,/ La voi, inimi cu aripe./ Ah, lăsati ca să v-aduc/ Pe-altă lume-n două clipe.” Petru Cretia evocă de asemenea reactia plină de însufletire a Veronicăi Micle, din 19 februarie 1882, la o scrisoare a poetului, în care îi comunica intentia de a-si publica versurile într-un volum distinct: „Sunt foarte bucuroasă că vrei să editezi frumoasele tale versuri.” Astăzi, datorită scoaterii la iveală a corespondentei inedite M. Eminescu – Veronica Micle, din arhiva familie Graziella si Vasile Grigorcea, cunoastem si confesiunea poetului precum si gradul ei de entuziasm, cuprins de febrilitatea pregătirii volumului de poezii: „Titus (e vorba, fireste, de Titu Maiorescu, n.ns. C.L.) îmi propune să-mi editez versurile si am luat de la el volumul 1870-1871 din «Convorbiri», unde stau «Venere si Madonă» si «Epigonii». Vai, Muti, ce greseli de ritm si rimă, cîte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putintă a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar în sfîrsit să cercăm.” (Scrisoarea poartă data: 8 fevr. 1882) Deducem de aici că Eminescu se arăta nemultumit de scriitura poemelor sale, publicate în urmă cu 12 ani, că nu apelează la Caietul vienez ca să transcrie Venere si Madonă, aflată acolo la pozitia 34, considerînd că versiunea publicată trebuia recitită si revăzută; în sfîrsit, că editarea volumului fusese asumată de poet, la insistentele lui Titu Maiorescu… „A le mai corija”, cum spune Eminescu, ar putea să însemne că poemele trecuseră prin îndreptări succesive, desi nu stim care din cele două era mai atinsă de morbul „greselii” tipografice.
Caietul vienez, putem conchide deocamdată, este prima probă de constiintă literară asumată de Eminescu, ale cărui intentii, în momentul redactării, nu se poate să nu se fi îndreptat spre eventualitatea publicării unui volum cuprinzător pentru acea etapă, în stare să-i facă mai bine cunoscute idealurile, legăturile si rupturile cu traditia, dar mai ales poetica evoluată la care tindea, comparativ cu mediocra productie literară post-pasoptistă.
Spre tărîmul închis al idealitătii
Să vedem mai întîi ce reprezintă acest Caiet vienez, bine individualizat si structurat între manuscrisele poetului. În ms. 2259, sînt reunite două caiete vădit conturate, „unitare si autonome” (Perpessicius), care conturează creatia poetică eminesciană de pînă la intervalul studentiei la Viena. Primul, subtire, de 14 file, datat 1867, în care au fost transcrise primele sase poezii, este cunoscut sub numele de Caietul Elena, după titlul poeziei care deschidea selectia – „Elena (meditatiune)”, versiunea primară a poemei Mortua est! (care avea să apară în Conv. lit., 1 martie 1871); urmează „La o artistă”, „Serata” (versiune initială a poemului „Ondina”, datată aici: 1866, oct.), „Amicului Filimon Ilia”, „Junii corupti” si traducerea „Resignatiune (din Schiller)”, datată 1867, April, ceea ce oferă si datarea caietului.
Al doilea caiet este legat după celălalt, numerotat în continuare de la fila 15 la 51, adică 37 de file, totalizînd 74 pagini. Întîia filă, copertială, este semnul separării de celălalt caiet, de care se dovedeste distinct prin numerotarea de la 1 la 35 a poeziilor componente. Iată lista completă a celor 35 de piese: 1. De ce să mori tu?; 2. De-as muri ori de-ai muri; 3. Doi astri; 4. Unda spumă; 5. Prin nopti tăcute; 6. Cînd privesti oglinda mărei; 7. Mortua est; 8. Cînd...; 9. Cînd marea...; 10. Ondina (fantasie); 11. Replici; 12. Viata mea fu ziuă; 13. La o artistă; 14. Steaua vietii; 15. Cînd sufletu-mi noaptea...; 16. E îngerul tău or umbra ta?; 17. Muresanu; 18. Christ; 19. De-as avea...; 20. Îngere palid...; 21. Cine-i? (din dramaSteaua mărei); 22. Ector si Andromache (de Schiller); 23. Locul aripelor; 24. Nu e stelută...; 25. Din lyra spartă...; 26. Care-o fi în lume...; 27. La mormîntul lui Pumnul; 28. Noaptea potolit si vînăt...; 29. Horia; 30. Frumoasă-i...; 31. Lida; 32. O călărire-n zori; 33. Din străinătate; 34. Venere si Madonă; 35. Os magna sonaturum. Fără să fie numerotate, se mai află, în finalul caietului: Cîntecul lăutarului, care este de fapt cîntecul Reginei albelor noptii regină, din poemul Ondina, deci o încercare de autonomizare a acestui text, operatie posterioară întocmirii cuprinsului; Cînd crivătul cu iarna, text tăiat, scos astfel si el în afara structurii deja stabilite; Fragment, reluare ocazională a motivului din Steaua vietii; precum si La moartea lui Neamtu, poezie-necrolog adăugată la un an după ce operatiunea de ordonare a materialului poetic fusese terminată. Al. Piru, fără o explicatie precisă, sustine că întreg „pachetul” de poeme din perioada începuturilor, unele publicate în „Familia”, la care se adaugă primele colaborări la „Convorbiri literare”, adică Venere si Madonă, Epigonii, Înger de pază si Noaptea, ar fi putut primi genericul Steaua vietii , titlul unei poezii nedatate, dar care rezumă viziunea adolescentină, inclusiv aceea dinOndina, poemul cel mai reprezentativ al primului segment creativ.
Există însă un amănunt care trebuie neapărat evocat în favoarea atentiei speciale pe care Eminescu a acordat-o acestui Caiet vienez: numerotarea strofelor tuturor poeziilor de la 1. De ce să mori tu? – pînă la 35. Os magna sonaturum, operatiune de rigoare unică în toate manuscrisele eminesciene. Poetul a consultat, desigur, editii din Schiller, dar mai ales a rămas impresionat de comentariile pe seama unor cărti serios elaborate de poezie , vrînd să constate, într-o primă etapă, dacă poeziile sale pe care le considera cele mai reusite, rezistă la proba însumării, dar si la aceea a coeziunii în jurul unei idei poetice coagulante. Iar această idee nu putea fi dată decît de poemul cel mai împlinit al perioadei abordate retrospectiv – Ondina (fantasie), aflat de altfel în centrul întregii constructii si care poate fi considerat apogeul de viziune, reluat pe segmente, într-un fel sau altul, în creatia post-studentească. De altfel, în jurul poemului Ondina, unul de amplitudine dramatică, cu secvente care închipuie largi scene naturale, gravitează majoritatea pieselor din cuprins, pe tema morti premature si a iubirii incompatibile dintre ceresc si pămîntesc. Pluteste, în facerea acestui poem, halucinant si orfic, ceva din ritualica si conceptia polifonică, preluată de poetica europeană de la Edgar Poe, cu al său eseu novator Pricipiul poetic, unde poezia însemna Crearea Ritmică a Frumusetii, si asta se putea realiza numai prin angajament sinestezic. Ondina reprezintă unul din polii Caietului, celălalt fiind neîndoielnic Muresanu, un text cu încărcătură politică.
Ordinea poeziilor preferată de studentul Eminescu, nu este una cronologică, asa cum s-au înselat unii din istoricii literari, ci este conformă cu un proiect textual, urmărit cu consecventă, în virtutea căruia unele poezii, inclusiv din rîndul celor publicate, au fost modificate, rescrise, adaptate, în asa fel încît să corespundă conceptiei pe care autorul a tinut s-o imprime întregului.
Dublul regim al volumului într-un singur exemplar
Chiar dacă nu a fost tipărit, volumul închipuit de Eminescu si definitivat într-un singur exemplar, mai mult ca sigur a circulat printre colegii romîni din Viena, prin mediile studentesti, printre cunoscuti, ceea ce l-a făcut pe poet să dea o anumită turnură colectiei sale. În plus, el a camuflat în relieful elaborării sale cel putin două piese politice, „periculoase” pentru acea vreme: tabloul dramatic Muresanu si poemul Horia (ar mai putea fi adăugată traducerea Ector si Andromache, din Schiller, transpusă într-un anume fel de Eminescu), despre care era constient că îi puteau aduce necazuri din partea autoritătilor austro-ungare. Dovadă în acest sens este un fragment semnificativ din scrisoarea pe care poetul o trimite, cu data de 16 mai 1871, lui Iacob Negruzzi: „...Afară de asta însă am să vă fac o confesiune – confesiunea unei crime ce am comis-o acum doi ani. Fără cea mai mică teamă de procurori si judecători de instructiune, în ciuda organelor siguritătii publice, am compus un tablou dramatic, a cărui figură principală e: Andrei Muresanu. Vi l-as trimite, însă mă tem că atunci justitia va pune mîna pe mine si... Ba zău, dacă titlul nu vă răpeste a priori gustul de a arunca o privire în acest tablou, apoi vi l-oiu trimite c-o ocaziune viitoare, de veti crede că obiectul său nu-l exclude dinainte de la critică si publicare. Dacă n-ar fi să fie, atunci va sta unde a stat si pîn-acum – în fundul lăzii mele.”Descoperim aici un Eminescu atent, vigilent – cum se spune – la „organele de sigurităti publice”, stiind că este urmărit de acestea, ca primejdios politic. Este consemnată de biografi activitatea sa la Viena în sprijinul cauzei romînilor din Transilvania si Bucovina, iar articolele publicate în gazeta „Federatiunea” din Pesta (apr. 1870: „Să facem un congres”, „În Unire e tăria”, „Echilibrul”), semnate cu pseudonimul Varro, denotă limpezime, spirit polemic si o remarcabilă îndrăzneală în actiune politică. Atitudinea sa a atras desigur atentia „siguritătii”, fiind urmărit pentru conspirativitatea interventiilor sale în care combătea cu duritate dualismul austro-ungar si recomanda un congres al natiunii romîne, în stare să conceapă o atitudine comună la adresa tronului.
În acest orizont de subversiune trebuie incluse si poemele pe care le mentionam mai sus, si în special tabloul dramatic Muresanu, unde Eminescu sustine un adevărat manifest politic al momentului 1870, atît în referinta la trecut („o marmoră barbară / Pe ea-i gravată aspru ursita-ne amară”), la miturile statorniciei („Romînul stă în locu-i, ca muntele de fier”), dar mai ales la viitor – „Eu îmflu răsuflarea vulcanului măret”, iesirea din „moarte” a romînilor, starea de atitudine aidoma „leului ce-a învins”, de angajare, de „cîntec de-o sublimă senină disperare”, si – ceea ce este cel mai important – convingerea că armonia universală pretinde „inspirare” cu „geniu de aur” a lumii romînesti, pentru a iesi din „ursita amară” nu oricum, ci prin „visul desteptărei”. Tabloul are o retorică greoaie, fără să fie clamativă sau extrem-exaltată, dar trebuie citit în „dedesubturile” textuale pe care le comportă tema „trezirii” nationale, ca principal modul al actiunii subversive. Iar transformarea în personaj a Anului 1848 sugerează reinventarea stării revolutionare, un alt motiv de alarmă pentru siguranta aflată la pîndă.
Efortul autodefinirii si obsesia identitară de tip central-european
Capitala imperiului creează o nevroză identitară lui Eminescu. O criză pe care „geniul Vienei” îl făcea să oscileze între a deveni cetătean al lumii – stare pe care marea metropolă central-europeană o imprima, desigur, oricărui tînăr venit la studii –, si îndeplinirea obligatiilor fată de propria natiune; între versiunea armonizării contrastelor etnice si vointa de a atrage atentia asupra conditiei romînilor; între aderarea la criticismul de tip junimist si continuarea programului pasoptist contaminat de ideile socialiste, din ce în ce mai pregnant germinate în leagănul vienez; între vatra de străluciri aristocrate a curtii imperiale si vatra de pulsatii autohtoniste a strămosilor „de acasă”; în sfîrsit, între retragerea solitară în creativitate si prezenta activă în social. Slavici îl vede pe Eminescu un veritabil „nationalist”, si încă unul „în cel mai aspru înteles al cuvîntului si foarte pornit spre intolerantă”, gata de sacrificiu, obsedat în fiecare interventie a sa „de gîndul unitătii nationale si de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului romînesc” . De altfel, din Caietul vienez, volumul de poezii la care lucra în secret, putem deduce această pendulare a poetului între un estetism superior, al descoperirii lumii interioare, si ponderea acordată misticii nationale, ca formă de activism politic, dar si de exersare a subversivitătii textuale. Punerea laolaltă a celor două dimensiuni denotă faptul că Eminescu tinea la fel de mult la viata imaginară, misterioasă, învăluită încă în mecanismele ei greu de deslusit, pentru care căuta rezolvări de expresivitate sincrone modernitătii, cît si la veghea în social, spre un fel de eroism agitatoric, dintr-o combustie istorică încă vie, de o exemplaritate prolixă.
Efortul autodefinirii a fost si rămîne o obsesie central-europeană: o mare certitudine a spiritului se împleteste cu o mare incertitudine identitară, fapt ce se regăseste în mecanismul creator, în care cultul formei si simtul artistic sînt mereu puse la încercare, subminate de datoriile fată de neîmplinirile trecutului. Fantasmele ratărilor coagulante din viata natiunii alimentează o anumită ideologie, neclintită în convingeri de castitate fată de utopia htonistă, din ce în ce mai închisă în propria mostenire de revoltă venită din trecut.
Căutarea identitătii parcurge, în cazul lui Eminescu, două trasee si ele se regăsesc în structura Caietul vienez: unul conservă nostalgia obîrsiilor, a figurilor traditionale, cu vocatia victimizării; celălalt este mult mai pasionant pentru poet, deoarece se referă la acreditarea spatiului interioritătii poetice, în căutarea meleagului vizionar, al deplinătătii ontologice. Din primul versant regăsim multe poeme publicate, unele ocazionale; cu cel de al doilea, Eminescu este mai retinut în a-l face cunoscut celor din jur. Analiza dublei identităti – una a „înrădăcinării”, a fidelitătii fată de substanta colectivă; a doua, a esentialitătii poetice si tăinuirii în idealitatea „locuirii de sine” – ne va ajuta să întelegem mai bine complexitatea personalitătii eminesciene, în care functionează de timpuriu o chemare spre abisurile ontologice, de unde survin din ce în ce mai multe „mesaje” fantasmatice pe cale să se închege într-o lume imaginară, de sine stătătoare, cea mai prodigioasă în interpretări din literatura noastră; precum si o aplecare la fel de consecventă, spre orizontul anxios si actionist al diacroniei de apartenentă, actualizînd o stare pe cale de volatilizare – aceea a mitului „trecutului de aur”, cu eroi exemplari apărîndu-si neamul de amenintările cu destrămarea. Cele două atitudini nu sînt în stare conflictuală, în universul poeziei eminesciene, dar îsi urmează fiecare traseul, în virtutea unei strategii textuale în care – cel putin pentru primul segment al creatiei – prioritate pentru publicare au poeziile cu caracter ocazional, fidele traditiei, în timp ce poeziilor care surprind imaginea adîncă le este amînat efectul.
Dacă sîntem de acord cu această modalitate de functionare specifică a imaginarului eminescian, putem remarca faptul că dubla identitate a poetului, evidentă în Caietul vienez, pune în evidentă dubla sa modernitate: Eminescu închide canonul modernitătii „reactionare”, compactizînd o traditie etno-istorică si ducînd-o spre poetica de atitudine si profetizantă; dar tot Eminescu deschide în poezia noastră celălalt canon al modernitătii, cu pasiunea de a construi o lume poetică integratoare, a o cunoaste si în cele din urmă a o „locui”, traditie care va fi continuată de marea noastră poezie din secolul XX, de la Arghezi si Blaga, la Nichita Stănescu si Mihai Ursachi. La un pol se află, în cuprinsul Caietului vienez, ampla înscenare, „de o romanticitate sălbatică”, 17. Muresanu (poem dramatic), care poate fi considerat apogeul poeticii de tip pasoptist – poezia exteriorizantă, sublimînd pathosul social si romantic, anacronic si găunos, alimentat de daimon-ul european al libertătii, prin utilizarea alegoriei, ca trop al constiintei lirice; la celălalt pol se află10. Ondina (fantasie), începutul unei mari constructii poetice, la relevarea căreia poetul va lucra continuu, fiind în ton cu aventura modernismului european de ruptură cu traditia, modernismul „supradimensionat”, cum îl numea Hugo Friedrich cînd se referea la Rimbaud, de căutare a lumii „concentrate” în irealitatea lăuntrică – poezia reconsiderării profunzimilor, a descoperirii spatiului poetic interior lumii, alimentat de daimonul european al călătoriei în misterul fiintei, prin inventie mitică si utilizarea simbolului, ca trop al cîmpului inconstient si dinamicii acestuia.
Concomitenta în Caietul vienez, a celor două atitudini de tip modernist – reactionară si utopistă – denotă nehotărîrea lui Eminescu, ezitarea sa în a se consacra uneia sau alteia din dominantele de sensibilitate ale secolului al XIX-lea. Slavici surprinde bine acest dublu fel de a fi al poetului, asa cum putea fi observat în viata de toate zilele în perioada vieneză: „Încîntat de trecutul romînilor si de marile lor destoinicii, el era scîrbit de prezentul, după părerea lui, urît, admira pe bătrîni si se uita cu însufletire în viitorul luminos. (…) Cel mai hotărîtor gînd al lui era că omul e din fire bun, că odată oamenii toti au fost buni si că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost, dar acum în zilele noastre cei mai multi sînt stricati si că stricăciunea s-a întins si se va întinde mereu cîtă vreme nu va fi băgat cineva cu un bici cu pleasna de foc spaima-n oameni.” Iată si pe celălalt Eminescu, abstras din cotidian si din social, pe care lumea din jur nu-l mai interesa o dată captat de propria lume: „El era însă chiar în 1869, cînd l-am întîlnit la Viena, dezgustat de viată si «plictisit», cum zicea adeseori, de sine însusi. Vedea ori îsi reamintea în fiecare clipă atîtea lucruri care-l răzvrăteau ori îl umpleau de adîncă durere, încît cea mai mare usurare pentru dînsul era să doarmă ori să se peardă-n gînduri, ca să nu-si mai dee seamă despre cele ce se petrec împrejurul lui.” Si mai departe: „Eminescu era om de o neistovită energie intelectuală. Căzut odată sub stăpînirea vreunui gînd, el nu mai dormea si nu mai mînca zile întregi de-a rîndul si stia să transmită si asupra altora neastîmpărul din sufletul lui.” Ameliorarea prin modelul trecutului si respingerea prezentului „urît” reprezintă factori de selectare a unor tehnici si proceduri de regresiune, dar si de izolare, de disociere cu imediatul, urmărind nu atît defensiva, cît mai ales izolarea unei idei, a unui traseu vizionar, sau unei dominante afective, toate difuzate într-un fel sau altul în poezie, în imaginarul poetic.
Registrul orfic
Polul social este difuz, estompat, tăinuit de celălalt pol, idealizant, al esentialitătii si puritătii, reprezentat de piesele care intră în cercul de atractie al Ondinei, unul în care Eminescu deprinde uimitor de precoce registrul orfic. Cosmologia poetului, în anii poeziilor de început, are în centrul alcătuirii ei asa-numita „inimă a lumilor”, înconjurată de stele, în vreme ce echilibrul gravitational este asigurat de adoratia serafică, un fel de inele de influentă, inspirînd „muzica sferelor” sau lăsîndu-se în voia acesteia. Ritmul sau „tactul” astral inspiră însă si perfectiunea lumii, activitatea sufletească sau geniul nefiind altceva decît intermediarul între creatiunile ceresti si creatiunile artistice, amîndouă aceste categorii putîndu-se izola în propria armonie. Balada lui Lin din Ondina este revelatoare.
Paradigma iubitei – în Ondina, dar în tot parcursul Caietului vienez – cunoaste aici o extensie cu valoare hermeneutică, grupînd – ca solutii de interpretare – sublimitatea, armonia, puritatea, creativitatea, cosmicitatea, sortirea divină („theia moira”, în limbaj platonician), afinitatea Ideilor. Într-adevăr, si pentru legendarul Orfeu, ezitant între a pătrunde în adîncurile tenebrelor, spre a deslusi făptura iubitei, si initierea în tainele stelelor, există o strînsă corelatie, călătoria în Infern fiind pregătită prin peregrinarea astrologică, actiune în care cîntecul are rol de a înlesni cunoasterea a ceea ce s-a numit realul realului.
Se poate spune că tema „cununiei” terestrului cu cosmicul întemeiază mitologia poetică eminesciană , impunîndu-si avatarurile simbolice încă din primii ani de creatie. Din acest punct de vedere, poemul Ondina (fantasie) poate fi considerat un text nucleu, din care emană sau spre care converg multe alte poezii din Caietul vienez, si dacă le vom citi prin prisma sa nu se poate să nu observăm o continuitate de program, urmărind explorarea unei obsesii poetice precoce, rămase multă vreme în discretia manuscriselor. Spre această idee duce si versiunea paralelă a poemului O călărire-n zori, cu totul alta aici, în volumul virtual, decît versiunea publicată în rev. „Familia” (nr. 14, 15/27 mai 1866), unde este livrată imaginarului idila între o „iubită înzeită”, de o paloare neînsufletită, „muiată-n voal” euridician, si un tînăr avîntat în cavalcadă, vital în actiuni („I se uită în ochii de rază / Si-i cîntă cu dor”). La fel, în versiunea nepublicată la Din străinătate, tezaurizată de asemenea în Caietul vienez, apare acelasi tip de erotică resemnată în umbră, curmată de moartea iubitei. O zînă si un pescar fac să se împreune „pe luciul vagabond” al mării, în poemul Lida, unul din cele mai frumoase si mai misterioase texte din această selectie întocmită de poet, iesind cu totul din rîndul compunerilor ocazionale. Citite ca apartinînd constelatiei Ondina, ele îsi divulgă o dimensiune ascunsă si apartenenta la o lume estetică în curs de coagulare, atentă mai mult la speculatia imaginară, decît la valorile expresive. Tema sufletului care îsi caută însotire este cea mai activă, dar numai în subteranele creatiei poetului, deoarece în poemele publicate, apărute în special în „Familia”, ea este sistematic dizlocată, estompată, deplasată spre teme de uzură romantică.
Mulţumesc frumos dl Muntean pentru interesanta completare
Să nu uităm că Eminescu venea la Viena cu un bagaj de cunoștințe luate din Lepturariu din scriitorii noștri de la Bolintineanu, Eliade și Alexandri. La Viena se confruntă cu marea literatură germană și universală. De aici pendularea lui în primele poezii între autohton și marile teme universale( cum ar fi terestru-cosmic care va culmina cu ”Luceafărul”). În legătură cu un volum de versuri publicat, nici nu se punea problema. Exigența lui era extremă, poezia la el trebuia să fie șlefuire celestă, muncă de titan. Deabia în ultima perioadă a vieții s-a gândit la un volum de poezii. Boala însă l-a împiedicat să-l realizeze, rămânând în sarcina lui Maiorescu.
Mulţumesc frumos dl Muntean
Frumos videoclip dl Muntean
de Mihai Eminescu
L-al orelor zilei șirag râzător
Se-nșir cele negre și mute
Ce poartă în suflet mistere de-amor
Pălite, sublime, tăcute
Și noaptea din nori
Pe-aripi de fiori
Atinge ușoară, cu gândul,
Pământul.
Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceață pustie și rece,
Un june pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirei se-ntrece
Și calu-i turbat
Zbura necurmat
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.
Pe aripi de munte și stânci de asfalt
Castelul se nalță, se-ncruntă
Și creștetu-i negru și creștetu-i nalt
De nouri și ani se-ncăruntă,
Dar astăzi e viu
Și-n ton auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.
În mii de lumine ferestrele ard,
Prin care se văd trecătoare,
Prin tactul cântărei sublime de bard,
Cum danță la umbre ușoare,
Cum danță ușor
Dulci vise de-amor,
Palatul părea în magie
Aurie.
Ca cerbul ce s-alță în creștet de stânci,
Urmat de săgeat-arzătoare,
E calul ce sare prăpastii adânci
În zboru-i puternic și mare,
Cu nara arzând,
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Și-ajunge.
Iar junele sare ușor de pe el
Sub mantă-i purtând mandolină,
Cu inima plină de-amoru-i fidel,
Cu mintea de visure plină,
De grile de fier
Al meu cavaler
S-avântă cătând pe fereastă
Și-adastă:
Ca gânduri palide din ore dalbe
Zboară danțândele ființe albe,
Par aromatele suflete line
Duse de zefirii de prin grădine,
În coruri nimfele cântă la hore
Și gem în lirele blânde, sonore,
Ascunse gândure de dor de ducă
Triste și palide ca o nălucă,
Apoi în citere ele-ncordară
Și plin și limpede încet cântară
Glas a trecutului ce însenină
Mintea cea turbure de gânduri plină.
Pe râul dorului, mânat de vânture,
Veni odat'
Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture,
Lin-împărat.
Venit-a regele să calce văile
Cătând o sor',
Eroi se-ninimă și plâng femeile
De-a lui amor.
El fură munților ecouri tinere,
Cântul la dor,
Răpește buzelor naivei Vinere
Vorba d-amor.
Pe munți în negură, pe stânci de cremene,
El a cătat
O albă vergină, să-i fie gemene
Și te-a aflat.
Tu ești cântărilor sororă gemene,
Sufletul lor,
Regele inimei trebui să-ți semene
Ca vis cu dor.
În tine vede-se că e în ceriure
Un dumnezeu,
Purtând simetria și-a ei misterure
În gândul său.
Mână dar coardele unele-ntr-altele,
Mână-le lin.
Căci ca în sufletu-ți n-a găsit altele
Regele Lin.
Cântă cu doliul, ce-l varsă belele
Când plâng de-amor,
Să creadă lumile, să creadă stelele
Că-i tactul lor.
Cum zboară îngerii din stele-n stele,
Barzii zbor, flutură printr-a lor bele;
Din lungul horelor amestecate
Barzii ridic a lor glasuri bărbate.
Arpele-n cântece par că se sfarmă
Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă.
Muzica sferelor: Serafi adoară
Inima lumilor ce-o încongioară,
Dictând în cântece de fericire
Stelelor tactul lor să le inspire.
Și cum colorile ce se îmbină
Naște a soarelui albă lumină,
Astfel prin vocile răsunătoare
Curge-astă mistică, dulce cântare:
Ondină,
Cu ochi de dulce lumină,
Cu bucle ce-nvăluie-n aur
Tezaur!
Idee,
Pierdută-ntr-o palidă fee
Din planul Genezei, ce-aleargă
Nentreagă!
Să-nvii vii
Și stânca de care râd timpii
Și tot ce mai e-n nesimțire
În fire?
Vin' dară,
Căci ochiu-ți e viață și pară,
Și sufletu-ți, blândă magie
Ce-nvie.
Să cânte
Ce secoli tăcu înainte,
Și-a munților creștete-nalte
Să salte.
Și din amestecul de vise dalbe,
Dintre danțândele ființe albe,
Iese cum cântecul dintre suspine
Regina albelor nopții regine.
Păru-i ca aurul fața-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furișează.
Pe-o liră gingașă și argintie
Mânuța-i coardele le-ncurcă vie
Și cum din zilele poetici, june,
A idealului iese minune,
Astfel prin notele lirei de-amor
Glasul ei tremură, dulce ușor:
Liră spartă-n stânca lume,
Suflet stins, muiat în nor,
Plâns amar luat de glume,
Adevărul vrăjitor,
E ființa-mi tremurândă
Care trece-n infinit,
Ca un fulger fără țintă,
Ca un cap fără zenit.
Și din chinuri ce mă-neacă,
Eu sorb mirul cel curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bând din lacul înghețat.
Și cu moartea cea adâncă
Am schimbat al vieței gând,
Am fost vultur pe o stâncă,
Sunt o cruce pe-un mormânt.
Care-i scopul vieții mele,
Întreb sufletu-mpietrit?
Ochiu-i stins, buzele mele
De dureri a-nvinețit.
Crucea-mi pare gânditoare,
Parcă arde-a vieții-mi tort
Și prin neguri mormântare
Privesc fața mea de mort.
Dar atunci când albe zâne
S-or privi-n sufletul meu,
A! Gândiți, gândiți la mine
Că am fost în lume eu.
Un murmur feeric dezmiardă doios
A salei tăcere senină,
Prin bolta ferestrei, arcată pompos,
S-aude vibrând mandolină,
Ș-un eco ușor,
Setos de amor,
Se-neacă-ntr-a mandolei strune
Nebune.
Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Îl pierde în coardele sale.
Vărsându-l cu dor,
Plângând râzător,
El cântă cu buze de miere
Durere:
„De ce nu-s o floare uscată de vânt
Și pală ca fruntea pe moarte,
Ce mila o pierde prin cruci de mormânt
Cu miros strivit, fără soarte,
C-atunci m-ai lua,
La mine-ai căta
Gândindă, cum e trecătoare
O floare.
Dar eu nu-s, copilă, decât un amor
Ce arde-n o inimă jună,
Un glas de pe buze aprinse de dor,
O minte pustie, nebună
Și dulce descânt
Pe coarde de-argint,
Când palida mea nebunie
Învie.
Dar am o câmpie ce undoie-n flori,
Câmpia speranțelor mele.
Acolo te-așteaptă râzândele zori,
Pletindu-ți coroană de stele.
S-aduci prin amor
De viață fior,
În câmpul speranțelor vină,
Ondină!"