DIN POARTA TEMPLULUI

[Lenuş Lungu]

DIN POARTA TEMPLULUI

Elena VULCÃNESCU

 

  În 6 August, ortodoxia prăznuieste Schimbarea la Fată a Domnului si Ziua Muntelui Ceahlău, singurul nostru altar natural hrămuit, asemenea Muntelui Athos, o deviere calendaristică de la ceremonia estivală a solstitiului (21-24 iunie). Un templu zidit de îngeri rebeli, o împărătie adesea călătorită ori abandonată, Ceahlăul îsi găseste linistea de acasă în cumpăna verii lui 1603 cînd călugării de la Schitul Sihastrilor, zis si Sihăstria Veche, întemeiat pe locul celui dintîi, al lui Dragos, hotărăsc hrămuirea Schimbării. Tot ei fixează pe vîrful cel mai înalt o toacă si un clopot, menite să anunte suflării isihaste, pînă în  toată întunecimea, rugăciunea mezonopită, rînduială proprie sihăstriilor românesti si ortodoxiei de pretutindeni.
De Învierea lui 1704, chemările din pisc declansează avalansa care spulberă Schitul, sfîrtică somnul lapidariului ovin si mutilează chipul păstoritei cu nume de obîrsii. Astfel o surprinde Cantemir care, din motive întemeiate, se crede că a urcat Ceahlăul pe la Izvorul Alb, părînd mai interesat de partea firească a simulacrului, din care porneste în lume pîrîul omonim, decît de pretinsul chip al Dochiei. Pestera de sub stîncă este confirmată de legendele despre Dochia, Traian si Dragos, culese si transcrise în poloneză de Tadeus Hîjdeu, cu destinatia de azil al vergurilor tăinuite de sclavia barbară.
Prin toponimicul Izvorul Alb, pestera multimilenară a Dochiei trimite la religia mesopotamiană de templu, validează cultul castei Diana si, în calitate de lăcas al Domniei, sigur în continuarea unei traditii ce trece prin perioada Burebista-Deceneu, are în timpuri cunoscute atributii derivate de închisoare pentru prizonieri importanti, ca Doamna Maria, sotia lui Dragos.
Că muntele avea să fie salvat de către femei era o profetie orfică din templul de la izvoarele Ebrului. Învesmîntat în alb, încununat cu mirt si chiparos, Orfeu îsi purta sceptrul de abanos cu cap de fildes scînteietor în toate culorile curcubeului. În vraja lor întunecată, preotesele lui au nevoie de o singură noapte ca să surprindă surîsul unei statui de zăpadă, noaptea cînd sosesc rîndunelele…
Primul istoric al tracilor, căci lui îi sînt atribuite Legendele sacre, Gigantomahia sau poemul Argonautica, Orfeu, contemporanul lui Zalmoxis (sec. VI î. Hr.), este creatorul doctrinei teologice a raportului dintre sufletul divin si închisoarea carnală, favorabilă crestinismului. Musaios, poet si preot eleusin al Demetrei, Linos, Olympos, animati de Onomatokritos, erau credinciosi întru Demeter si Dionysos. Orficii promiteau mîntuirea printr-un ascetism ponderat, în vreme ce fidelii lui Zalmoxis, fapt acceptat de Mircea Eliade, si mai habotnici, refuzau tot ce era de origine animală, chiar îmbrăcămintea de lînă ori blănuri. Ca o curgere lină a rîului orfic, de cîmpie, se regăsesc în crestinarea geto-dacilor pregătirile initiatice în vederea călătoriei postume.
Panteonul Ceahlăului este dominat de prezenta feminină a Cibelei, Marea Mamă a Zeilor, Mater Idaia, celebrată pe Ida de ritualul orgiastic al coribantilor, identificabilă în Rhea ori Gaia si preluată de romani în 204 î. Hr. prin piatra sfîntă a Perganului. Salvatoarea Romei îsi dobîndeste locul de lîngă Jupiter, în regimul unei sanctităti de tipul Maia, Ops sau Ceres, chiar Isis, din epoca tîrzie a cuceririi Daciei.
Bătrîna Strămoasă a mitologiei europene de substrat a declansat formarea grupului de mituri feminine, din epoca matriarhatului, căreia Ceahlăul nu i se putea sustrage, perpetuări pe care nici victimizatul Orfeu nici asceza exacerbată a lui Zalmoxis nu le pot depăsi.
Muntele-Templu a fost neîndoielnic un neostoit cîmp al lui Ares pentru suprematie doctrinară, si în varianta femeie-bărbat, argument deloc neglijabil al unei străvechimi preistorice.
Relevantă pare si evolutia toponimică a vîrfurilor Toaca si Panaghia: Toaca-Pion (< Paion, epitet al lui Apollo, cf. gr. paion si lat. paeon, picior de vers clasic); Panaghia < Panahaia (Demeter), zeita întregii ligi a aheilor, celebrată la Teba, trei zile în perioada solstitiului de vară, cu încă nouă anterioare de post erotic, evoluînd spre Fecioara, după o scurtă perioadă de tranzitie cînd piscul este atestat cu numele de Lună (Bendis-Diana <  Artemis) temută de femei, din credinta pedepsei cu moartea pentru trădarea castitătii.
Amazoanele (< bacante, menade) din spatiul tracic al decapitării lui Orfeu, ocrotite de Artemis, erau consacrate Lunii, dintr-un matriarhat prelungit cînd armele erau în stăpînirea femeilor. Cît despre numele virginal, Diana pare să-l fi furat din harul celtic al mamei zeilor Irlandei, De Ana împărtindu-si darul druidului cioplind menhire si bardului cîntînd a moarte…
Atît de disputatul altar al Ceahlăului-Templu îsi găseste linistea statorniciei numai cînd Maica Isusului potoleste încet gloata strămoaselor si cedează în favoarea Fiului. De la Durău pînă în pisc, un altar întrupat lui Isus.

*
După puterile geologiei de la 1900, Ceahlăului i se acorda o vîrstă de cincisprezece milenii, peste un secol de vreo saizeci si cinci de milioane, iar acum de peste o sută patruzeci de milioane de ani! În sfîrsit, vedem negru pe alb că rocile care îl alcătuiesc au fost acumulate pe fundul unei mări, după care marea s-a retras iar pachetele sedimentare au fost ulterior cutate si înăltate (D. Dieaconu si I. Săndulache, Ceahlăul, 2008).
Dantelăria de turnuri, coloane si clăi, de ciobani si călugări, de cirezi si de turme plutind în nori, cu o toponimie formal ilustrativă, Piatra Ciobanului, Căciula Dorobantului, Turnul lui Budu, Faraonul, Ocolasul Mare, zis Tronul Zeilor oferă veritabile spectacole de măsti si umbre, dar Toaca si Panaghia din pisc ori Piatra Teiului din vadul Călugărenilor, atît de asemănătoare Panaghiei si ca structură geologică, desi la 40 de km. distantă, nu au dăruit încă linistea cercetătorului.
Toaca rămîne el însusi un templu ascuns. Umbra lui de piramidă cu baza pătrată, formă naturală extrem de rară, dacă o fi naturală!, combinată la răsăritul Soarelui din prima decadă a lunii august cu umbra vîrfului Piatra Ciobanului, formează timp de 80 de minute o hologramă naturală gigantică si terifiantă cu aspect de piramidă perfectă (Nicolae si Elena Ticleanu, 2000). Minunea declansa serbări uraniene cu o vechime posibilă mai mare de 5000 de ani, chiar de pe vremea locuitorilor swiderieni, coborîtori din actuala Polonie cu 12000-10000 ani în urmă, cred autorii, peste care s-ar fi suprapus sărbătoarea crestină actuală, adică Schimbarea la Fată a Domnului din 6 August.
Umbra de piramidă este o realitate incontestabilă, o pomenea si Alecsandri la 1844 în O primblare la munti, atribuind-o însă Panaghiei, fără a gresi, întrucît Marele Dictionar al României de la 1900 (I. Lahovari) încă mai considera Panaghia (Fecioara) drept vîrful cel mai înalt al masivului.
De asemenea, swiderienii sînt atestati arheologic La Scaune (1300 m) si la Dochia (1800 m.), slefuitori de unelte din piatră si creatori ai celebrului colier de hematit, dar nu cred că sărbătorile uraniene îi atrag la asemenea înăltimi. Mai degrabă platourile de aici, belsugul hranei si posibilitătile de apărare sporite. Si dacă ei sînt sacerdotii solari cei mai vechi, si dacă se făcea isihasm pe Ceahlău de acum 12000 de ani, nu am putea presupune că ei sînt o ramură de hiperborei opriti aici, multumiti cu clima înăltimilor muntoase, apropiată de aceea a nordului lor înghetat? Este greu de crezut că hiperboreienii identificati de specialisti în Nordul Mării Negre sînt dintre aceia abia dislocati.
A cîta generatie de hiperborei va fi fost Apollo din însorita Eladă si de ce biografia lui este atît de stufoasă? Se pare că hiperboreienii au fost constrînsi de factori naturali la dislocări intermitente, valuri la sute ori poate la mii de ani.

*
O întreagă literatură, de la Schiller la Hugo, inventează poporul de văcari al Elvetiei. Acolo, mitul lui W. Tell pare să fi călăuzit faptele istorice, modelînd psihologia făptuitorilor. Mitul de traditii nordice suedeze din sec. X-XI, conduce la demonstrabile similitudini toponimice: Schwyz(erland) = Suisse < Suicia < Suecia. În vreme ce radicalul Schwiz suportă suprapunerea variantei lexicale franceze pentru obtinerea originalului suedez, istoria noastră preia radicalul german pur de Schwed – (suedez).
Extrem de interesantul Schwyz/Schwiz (cf. schwizen, a asuda, a transpira; Schizbad, baie de aburi) trimite la tara de gheată a Islandei vizitată de istoricul, geograf si poet marsilian Pytheas care se minunează si scrie despre contrastul dintre insondabile gheturi alături de binecuvîntatele gheizere (Călătorie în jurul lumii, 324 î. Hr.). Tracologii contemporani identifică printre etniile Islandei pe geti, numiti atunci gautai si asezati în vecinătatea herulilor, epatanti prin înăltime.
Se crede că locuitorii de pe văile Schwyz si Uri ale Elvetiei, semnatari ai Pactului de la 1 August 1291, (devenită zi natională) sînt nordici suedezi si frizoni mînati de o foamete cumplită pînă în centrul Alpilor (Denis de Rougemont, Elvetia sau istoria unui popor fericit, 1996).

*
Îndoielnică pare si afirmatia că umbra de piramidă era valabilă si acum 12-10000 de ani tot în prima decadă a lui august. Se pierde din vedere că Toaca este denumirea populară a constelatiei Pegas (cf. DEX, 1984). Se presupune că în mileniul al V-lea î. Hr., mesopotamienii au observat candelabrul copitat al lui Pegas aprinzîndu-se deasupra  Muntelui (de Foc) în chiar seara solstitiului estival (21 iunie), cînd laturile pătratului coincideau cu axele solstitiale si echinoxiale, expresia armoniei universale. Între timp axele s-au modificat si Pegas a devenit cheia de boltă a cerului de toamnă. Acum pătratul se aprinde mult mai înspre sud, după jumătatea lui noiembrie si după ora 21. si n-au trecut decît vreo sapte milenii!

*
Muntele (de Foc) presupus a fi Ceahlăul este o realitate mitologică extrem de pretioasă, păstrată de folclorul bucovinean într-o cel putin stranie si foarte veche variantă cosmogonică, de pe cînd pe lume nu era decît un munte purtat de vînturi, din vîrful căruia iesea foc! (V. Kernbach, DMG, 1983, p. 451) si din care s-a născut o femeie si ea purtată de vînturi pînă la Vîntul cel mai de sus care i-a dat viată. Coboară pe munte, înghite două bucăti de fier si naste doi prunci…
Povestile pot fi de oricînd, dar prezumtivului vulcan, care nu putea fi decît pe Ceahlău, cu perspectiva foarte posibilă a devenirii piramidale, i-au trebuit, stiintific, mii de ani să se stingă. Mai mult, mitul este sustinut de legenda lui Pegas, constelatia cu nume de basm alecsandrinian, Cal galben de sub soare, aprinsă deasupra vîrfului piramidal! Pegas tîsnea din sîngele mamei Meduza (cf. gr. pegai, a izvorî, a tîsni ca apa sau ca lava!). Cele mai multe dintre legendele stîncilor de pe Ceahlău au legătură cu destinul Meduzei, victima geloziei Atenei. Toate iubirile cuplurilor din leagănul muntelui sînt nefericite si sfîrsesc în blestemul pietrificării. Piatra Lăcrimată de pe Ceahlău îsi apropie povestea de a neconsolatei Niobe de pe Sipylos, simulacru antehomeric. Arogantă pentru multimea copiilor, o provoacă pe Leto, Apollo si Diana îi ucid, Niobe devine o stîncă mereu plîngătoare si sotul ei Amphion, regele Tebei, se sinucide. Aceeasi soartă împărtăseste Ariadna părăsită de Tezeu pe insula Naxos, unde traditia îi retine plînsul. Asprimea vîntului o metamorfozează în stîncă. De frig asadar, cum Niobe ori Ariadna, îngheată si Dochiile noastre, ca un mit primordial. După Diodor Sicul, insula Naxos a fost întîi locuită de traci emigranti din Imperiul lui Boreas.
Preistoria confirmă în Răsăritul Europei si Apusul Asiei simulacre arhaice sculptate în stîncă vie pe vîrfuri de munte, altele împlîntate ca menhire sau coloane brute pe lîngă temple si alte locuri sfinte, monumente care reprezentau divinităti ale momentului, păgubite în timp de formele artei, dar care au lăsat parfumul arhaic al mitului.
Columna Panaghiei, despre care Hogas scrie una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste, poate fi lavă încremenită ori menhir înfipt la Mormintele Uriesilor, care înainte de Potop, ne asigură bogătia legendară de pe toată Valea Bistritei, au stăpînit muntele si tot tinutul Neamtului. Dacă ei sînt gogii ziditori ai Troiei ori ai Cetătii Neamtului ar fi putut da si numele vechi de Kogaionon.
Rămîne întrebarea dacă Toaca este o piramidă naturală după modelul căreia s-ar fi construit cele ale Egiptului! sau un simulacru ajustat pe un con vulcanic favorabil.
Răspunsul ar fi fost cu mult mai simplu si mai spectaculos, să nu fi aflat de existenta unui grup litic similar în orasul Sicyon din N. Peloponezului, descris de Pausanias ca reprezentînd un simulacru al lui Joe cu epitetul Milichios în forma unei piramide si unul al Dianei Patroa, cu figura unei coloane. (N. Densusianu, Dacia Preistorică, p. 158)
Peloponezul fusese cucerit de romani în 146 a.Ch. si înglobat în provincia romană Ahaia din S. Tesaliei. Este de înteles, si documentele o confirmă, că tracii răzvrătiti se retrag în teritorii libere unde îsi ridică altare sau le adaptează pe cele aflate.
Ar mai fi si problema lacului din piramidă!… un lac în toată firea care a secat acum vreo 500 de ani, dar semnalat de medicul călător din Cipru Iosif Solomon Del Medigo, în vremea lui Stefan Tomsa (1615). Pretioasa contributie inedită a cipriotului ne este împărtăsită de eminentul chirurg nemtean Gh. Iacomi însotit de Sanda Nicolau, împătimiti ai cercetării Ceahlăului. Apele lacului erau tămăduitoare, informa călătorul. (Ceahlăul în spiritualitatea românească, 1995, p. 27). Îl credem si noi cîtă vreme considerăm lacul de origine vulcanică.
Iată lacul din hrisovul-hotarnică a mănăstirii Pionu (Hangu), redactat la 1641 de către V. Lupu: începînd din malul Bistritei, de la gura Răpciunitii… pe deasupra Fîntînelelor… prin Panaghia în sus în vîrful Ceahlăului într-un lac… si din lac…
Surprizele nu vor înceta să apară cîtă vreme camera lui Herodot de sub soclul piramidei lui Hufu (Keops), încă ocrotită de apele Nilului, nu va dezvălui testamentul autentic al cunostintelor egiptene. Si dacă sarcofagul lui Zalmoxis si comorile se află sub izvoarele lacului?!

*
O hieropolă a spiritului românesc, jefuit de documentele specifice, Ceahlăul s-a reclădit din credintă si oase, din ape si foc. El este dovada unitătii neamului de pretutindeni si a teritoriului românesc real mostenit, el ne certifică azi universalitatea într-o Europă comună. O fortăreată de conservare a fiintei nationale, observator astronomic si militar, Ceahlăul a fost muntele dacilor liberi, consacrat lui Ares, îmblînzitorul de lupi, conducătorul imperiului pelasg de după Hermes. Necontrazis de Eliade, Homer îl considera get si ducele oamenilor celor mai drepti. Domnise peste Egipt, în Arabia si Assiria, i s-au ridicat temple si altare de către italieni si germani, dar în Scitia era adorat ca zeu primat.
Beotia lui Cadmos se populează cu gigantii răsăriti din semănătura coltilor de aramă ai Balaurului, fiul monstruos al lui Ares. Obiceiul de a purta ciocănitoarea pe umărul dinspre lance îl făcea si mai înfricosător, mai expus clevetirilor. Tocmai pasărea fără cîntec în serile învingătorilor! De neînchipuit tobe în locul cîntării! Poate pasărea ascundea în pene primejdii mai de temut, cum numele Ceahlăului îl fereca în aramă pe zeu. Din ciocul profetic si ugerul lupoaicei cresc gemenii întemeierii, fiii lui Ares, neamul de lupi castrati de zelul istoric! Blîndete si supusenie inventate, metamorfoze dintr-un pacifism al îngenuncherii cu mîinile îndrăgostite!
Dintr-un simbolism mai sincretic decît semnificat, pentru toponimicul Ceahlău s-a împămîntenit etimonul onomatopeic cilihoi, ori formal cealhău care desemnează vulturul urias, zis zăgan, trăitor, ce-i drept, în munte, dar dispărut de cîteva secole. De cealaltă parte a muntelui, ardelenească, cilihoi sau cealhăi sînt numite păsările de pradă, în general.
Cred că relatia semnificat-semnificant nu se justifică avînd în vedere vechimea muntelui si susceptibilitatea evolutivă a speciei în discutie. Mai degrabă vulturii, apoi celelalte păsări de pradă par să fi împrumutat numele muntelui.
Etimologic, Ceahlăul ne conduce la forma arhaică si coruptă de Caelius (mons). Grecii identifică pe Uranos cu Cerul. Romanii au pe Caelus care apare ca părintele lui Dokius, inventatorul locuintelor de lut (Plinius). Cred că asistăm la un fenomen lingvistic de compunere prin sudare abreviată a unor rădăcini rudimentare: din lat. caelěs-caelitis, ceresc, divin, frecvent substitut al notiunii de zeu ca în Ce-Res, zeita tuturor lucrurilor < (Ce)-Rhea, Ops (sau Cibela), fiica Cerului si a Pămîntului; lat. ahēn?s-a-um, adj. de aramă sau de culoarea aramei care îi numeste pe aheii asezati la începutul mileniului al II-lea î. Hr. în Peloponez; postpunerea prepozitiei în formula terminală toponimică de tipul Tazlău, Gorăslău, în conformitate cu regula fonetică după care prepozitiile a, ab, abs, înainte de c, q, si t, devin au (pentru Abl.) si introduc un complement de loc indicînd printre altele punctul de plecare din, de la (locuitor de la Zeul de Aramă) sau originea, obîrsia, etimologia: din, de la, dintre, cu sensul născut din Zeul de Aramă. l dintre radical si desinentă este o formă veche si prescurtată prin eroziune de articol hotărît proclitic: (de)-al lui Goras; sau enclitic: dintre ai Zeului de Aramă.

*
Din Siberia în Germania, în Scandinavia si Marea Britanie, primele semne de proprietate erau de forma cîtorva linii, mai ales drepte, apropiate de forma crucii, asemănătoare runelor, înfierate ori încrustate. La noi, oile nu se însemnau decît la urechi, usor spintecate ori perforate în forme rotunde sau triunghiulare, iar încrustarea cu toporul sau cu barda a unor figuri alcătuite din linii drepte, se regăseste numai pe bradul plutelor. Cele 163 de semne culese de pe Valea Bistritei (Th. Burada, 1880) a căror origine, invocîndu-l pe Hasdeu, se presupune în străvechiul alfabet dacic, se regăsesc în alfabetul secuilor, preluat de la vlahi. Istoricii contemporani nu se mai îndoiesc de existenta alfabetului getic primitiv, săpat în rocă de către Uriasi, înainte sau imediat după Potop (Cato Major, 234-149), din care nordicii au păstrat fragmente substantiale. Momentul aparitiei scrierii la Geti este cu multe secole anterior întemeierii Romei, adică anului 753 î. Hr. (Maria Crisan, 2007).

*
Cu obstinatia continuitătii, o preistorie adesea intuită dă semne hieratice din străfunduri europene si asiatice pe care tinuturile moldovenesti tutelate de autoritatea Ceahlăului le întîmpină amplificativ.
Elemente ale Culturii Cucuteni (4000-3000) reapar după un mileniu, într-o ceramică neolitică din China. Populatia de tip Cucuteni exercita culte solare, semnalate mai ales pictural. Combinatii spiralate prelungite în motivele portului national al populatiei pastorale din Carpati, în arta tesătoarelor si a cioplitorilor clipesc din ornamentatia celui mai arhaic dintre discurile Tezaurului de la Pietroasa. De la marginea de două siruri de perle, la rozetele centrale, discul concav ca o strachină (7 kg. 1540), destinat serviciilor religioase de templu, constituie o pretioasă verigă în evolutia motivelor circulare ale arhitecturii pelasge si prezintă vizibile elemente comune cu vasul de lut descoperit de Schlieman în situl Troiei. Într-o nestăvilită reiterare a rotunjimilor, apropierile pot continua pînă la instalarea definitivă în arhitectura si pictura de cultură bizantină, din belsugul căreia Tonitza, un Ianus al Sfintei Porti de la Durău se împărtăseste.
Cucernicia firească a oierului de pe Ceahlău, învesnicită de Tonitza, tihna revărsată de sub boruri ca o streasină de schit dorite-s de împăcarea păstorului abia trezit din culcusul de aur al Paterei de la Pietroasa, reprezentînd o sărbătoare religioasă a rodniciei de la sfîrsitul verii, în onoarea Geiei, zeita belsugului agricol si a muntilor, stăpîna fiarelor, Matroană în toate aparitiile, sezînd în tronul rotund fără spătar, încărcat cu struguri si frunze, înăltat din centrul Paterei. Printre zei si zeite, păstorul, înconjurat de cîine, asini, un leu si un leopard, ar da să se ridice. Cu acelati surîs, ciobănasul sculptat pe cupa de cimisir de către petitorul Alari din Provensa mistraliană, este desteptat de hîrjoana fetelor ce-i pun pe gură un ciorchine…
Esential rămîne mestesugul de cioplitor asociat păstorului european. Este lumea patriarhal gentilică a Iliadei, în care abilitatea manuală este pretuită pe măsura destoiniciei ostăsesti căci în tabloul ocupatiilor de faimă, priceperea mesterului cioplitor stă alături de arta cîntăretului si de vrednicia vraciului.
Interjectia-semnal La volta! (a ajunge din urmă) este preluată din limbajul transhumant de către pădurari si plutasi (a rostogoli, identificată pe Valea Bistritei); îmbogătită semantic, devine semn muzical de repetitie, referitor la măsurile finale executate prima volta sau secunda volta, dar si denominativ al diviziunii cantonei, însusită de Dante sau Petrarca de la trubaduri. Cantona evoluează din madrigal, cîtă vreme it. madriales înseamnă cîntec de păstor, ca si provensalul martegal, tustrele din lat. matriale, cîntec matern.
Sînt semnele lumii săpate în piatră, ascunse în pielea de capră, în floarea de jneapăn, în frasin de toacă…

*
Multe secole Durăul a fost singura poartă spre Muntele-Templu, iar pe pîrîul Schitului, singura cărare.
Tonitza a făcut să fie si poarta dinspre lumină, alt Ianus consacrat prin initiere detinătorul cheilor solstitiale, dincolo de poartă, Hristos se arată în toată slava.
Cînd în iulie 1935, prima echipă de studenti si profesori alesi de la Academia de Arte Frumoase din Iasi pleacă spre Durău, Tonitza îi scrie lui Iorga: Ceea ce statul si municipiile noastre n-au putut înfăptui în atîtea lungi decenii, ne-am hotărît să înfăptuim noi…: să zugrăvim din bolti pînă în temelie, să restaurăm sau să reparăm toate lăcasurile de închinăciune ale tării lui Stefan cel Sfînt, lăcasuri căzute… în jalnică paragină… Profesorii si studentii vechii Academii iesene si-au oferit stiinta, darul si munca lor în chip absolut gratuit, nu numai pentru Durău… (S. 13 iulie 1935).
Durăul este cronica desăvîrsirii artistului liber si genial, iar scrisoarea către Iorga, o profesiune de credintă si cifrul decodării ideologice adesea incriminată dintr-o falsă întelegere. Pictorul idealist, utopic si nedescurcăret, secondat de scriitorul cu har jurnalistic, uimeste în scrisori prin capacitatea mecanismului teatral, prin atenta alunecare de la o voce la alta, potrivit propriilor obiective si conform naturii, vointei si asteptărilor destinatarului. Prieteniile de la Piatra Neamt îl apropie de poarta Templului, dar nu verticala volumelor elansate îl ispiteau cît angajarea ucenicului goetheean în rolul Celuilalt, condamnat la neliniste fecundă si creatoare. Triunghiul trebuia să devină pătrat, mesajul evanghelic impunea remanieri imediat aplicate, chiar din sînul Nasterii si al Învierii, si magii-păstori ai Ceahlăului, si oile, si romanii paznici ai mormîntului… Căzute în linistea somnului, dinaintea mioarelor, în prim–plan, mai aproape de noi, două flori mici si albe de opaită (cf. sl. opajeci, rom. văpaie). Corola pentagonală sugerează microcosmosul alăturării de lucruri inegale, iar pentagrama antichitătii era semnul pitagoreicilor, o cheie a Stiintei celei Mari. Ghirlande impuse de neajunsurile arhitecturale, siruri de prescurele, un regionalism ecleziastic, variantă lexicală pentru floarea-de-colt (arh. albumeală), apropie planurile, asigură elegante treceri de la o monumentalitate la alta. În fata florii emblematice a muntelui sfînt, cel mai poet dintre istorici, Iorga, trăia fiorul pironirii, albă si moale, floarea de lumină îi părea moartă…
În toată biserica am stilizat flori de pe meleagurile lor, îi scria lui Cezar Petrescu, atunci secretar general în Ministerul Cultelor si Artelor (S. 23 oct. 1936).
Fereastra din adîncimile absidei se aprindea de strălucirile stelei, deasupra, Maica ridică magilor Pruncul! Ceahlăul rămînea în stînga, pentru prima si singura dată îngăduitor de împutinat.
Policromia luminoasă de tip bizantin, rozul, albastrul-clestar si galbenul din contururi maronii contracarează înnegurările muntelui de afară, iar proportiile omenesti sînt acordate la specificul artei romane.
Mă însoteste Maica Staretă Raisia Lungu. Am dorit să revăd Durăul înainte să scriu. Catapeteasma, în întregime originală, adusă de la Constantinopol, în 1835! În icoana din stînga, Ion Botezătorul cu aripi de dimensiunea trupului, îsi poartă capul pe bratul stîng ca pe propriul trofeu, îmi aminteste imaginea statuii Sf. Dionisie de la Notre-Dame, primul episcop martir al Parisului. În fata scenei Botezul lui Iisus, tac. Maica Staretă mă cuprinde în surîs. Asteaptă. Pentru sugestia desertului, compozitia murală recurge la un simbolism vegetal gradual: jneapănul se umple de tepi cactusieri, frunzele păroase de ochiul-sarpelui galben-maroniu prind ace, pînă la zvelta si pură campanulă, zisă cădelnitele, pentru bogătia clopoteilor si izul tămîios.
Ochii Maicei, gentiane rotate de limpezimi…
În apele Iordanului, prezenta energică a Botezătorului capătă dominanta contrară canoanelor…
În scrisorile către preotul C. Matasă, istoric, arheolog si presedintele filialei Neamt a Comisiei Monumentelor Istorice, liberal atins de politică numai cît să-si ferească roata de bete, pictorul era bizantinist fără fisură, către Paul Gotcu, medic al Curtii Regale si bun amic, făcea mici concesii protestant-catolice si, ca o nevinovată stranietate, îi pozează ucenicului Teodor, devenit călugărul Varahil Moraru si pictor nemtean, în straiele de lucru, rosu-cărămiziu, de la pantalonii bufanti încoltunati pînă-n genunchi, la rubască si beret!… Dacă ne gîndim la rubedo al gestatiei, atunci tehnica encausticii, prin aplicarea plămadei din ceară topită, este în deplină potrivire… Nu ne rămîne decît să preluăm mesajul neofitului aflat în pragul marilor Mistere, din chiar momentul iesirii din conditia individuală.
Valea Bistritei, trunchi din Capitulul Carpatilor, era recunoscută pentru efervescenta initiatică ale cărei foruri internationale traversau după 1925 o îngrijorătoare criză. În oct. 1882, loja Bistrita din Piatra Neamt adormea, pentru ca să se regrupeze în loja Pionul al cărei Maestru Venerabil gr. 30 era avocatul Gh. Lazu, celebru pentru acuzatia de plagiat adusă lui G. Cosbuc. Noua lojă reclamă obedienta Marelui Orient de Roma (Italia), în disidentă fată de Marea Lojă Natională din România. În 1929, Sadoveanu lansează revigorantele Precepte, dreapta nationalistă ripostează si Nichifor Crainic publică Împotriva Democratiei Masonice („Curentul”, 15 martie 1929), ostilă bisericii, în fond ostilă sufletului românesc,…
Un mare număr de obediente mondiale europene impulsionate de Marea Lojă Americană recunosc puterea Marelui Orient al României încît Sadoveanu, în aspiratia pentru înaltul portofoliu, pleacă pe Valea Tarcăului în căutarea parolei de Maestru!
Pictorului travestit i se recomanda toată prudenta…

*
Ceahlăul tine frig umezit si întuneric de pîclă opacă, ceara nu dovedea să se usuce, lucrările trenează, călugării cîrtesc,… scrie lămurit părintelui staret să mă lase în pace si să îmi asigure linistea sufletească necesară să-mi termin în tihnă datoria profesională pe care mi-am luat-o… (lui Gotcu, S. 17 sept. 1935).
Era găzduit în casa fratelui Ghită Cotcariu, fostă a Mitropolitului Veniamin Costache, mîncau la cantina lui Comis, casa cedată Ministerului Cultelor de văduva lui G. Panu, celebru la Neamt pentru actul necugetat de Lese-Majestate.
Întors din exilulparizian, întrucît fusese ales deputat al Colegiului II de Iasi, este retinut si adus în arestul de la Piatra Neamt. Aici, radicalisti si toată opozitia-unită, de la prefect la directorul arestului, îl tin în răsfăt si favoruri de cinci-stele care grăbesc gratierea urmată de o abundentă manifestatie publică, pînă la trenul de Iasi, unde odată ajuns este întîmpinat cu fanfară! (Dim. Hogea, 1933).
Avatarurile politice l-au determinat pe Panu să se stabilească definitiv la Durău, pentru vreo zece ani în casa nepotului său, călugărul Pahome Grigoriu, si din 1902 în propria casă, construită peste pîrîul lui Bucur, pe locul actual al arhondaricului si risipită de incendiu.
Oaspeti importanti si amici, Spiru Haret, C. Hogas, Delavrancea, Caragiale, Vlahută, Cosbuc, V. Mortun, Dr. C. Istrati, I. Bacalbasa, familiile Albu, Isăcescu, Hogea si Lalu din Piatra, îi sprijină initiativele în legătură cu accesul Răpciuni-Durău, linia telefonică, serviciul postal, popasul de la Fîntînele. Ridică Schitul Durău la rangul de mănăstire, călugării sînt trecuti în bugetul statului si se obtin fonduri pentru repararea bisericii si zidirea clopotnitei celei mari.
Spirit iluminist, apostol al democratiei, intransigent pînă la anularea instinctului de conservare, Panu a fost si un admirabil jurnalist. Fizionomia Camerei de la Lupta ori seria de portrete si tipuri parlamentare de la 1890 fac si azi deliciul cititorului.
După ce te asigură de talentul superior oratoric, poate cel mai întîiu, Panu deschide cusca: vocea cam albă, fraza prea simetrică, ce mai!, prea multă corectitudine… Si culmea! Deputatul de Craiova nu e orator de furtuni parlamentare, nici cînd e agitat! Degeaba îsi îngroasă glasul, îsi exagerează gestul ori caută apostrofa!… si are foarte multi inamici,… un fel de rigiditate luată drept mîndrie, aproape îngîmfare… în chestiile politice, e de un moderatism destul de pronuntat, iar prin stăruinta de a măguli palatul se apropie de junimisti… Din 184 deputati, la 100 nu le întinde mîna, nu-i cunoaste… Avocat, clientela îl împiedică de a flana prin incinta Camerei…
Pe final, se introduce orchestra, pentru intonarea marsului: Situatia lui politică, pentru moment, este cam tulbure. Nu se stie cu cine D.T. Ionescu va ajunge; ceea ce stie sigur e că va ajunge!
În 6 nov. 1910, guvernul liberal hotăra lui Gh. Panu funeralii nationale. Placa de marmură de pe zidul bisericii din Mănăstirea Durău, asezată în 1931, tintuia aripa unei păsări augurale…

*
La jumătatea lui oct. 1936, ningea si echipa lui Tonitza lucra cu ceaunul de jar între ei. La sfîrsitul lunii, vopselele încă foarte crude se luau pe vesminte. În vara lui 1937, se făceau retusuri. Semnele unei boli infernale presărau nelinisti.
La sfintirea din 14 sept. 1937, sosesc valuri de închinători si din Maramures si din Tara Oasilor si din Tara Motilor, spectacol de un fantastic pitoresc. Mii de oameni rămîn peste noapte. Din poarta Templului pînă în pisc, ruguri ale păstorilor din veac…

*
În ajunul Schimbării la Fată, hramul muntelui cu piscuri de oase înflorite, toaca răsună în scalda asfintitului, credinciosii de pe Valea Bistritei si de aiurea umplu ograda mănăstirii, o lume captivă între dangăt si ropot de toacă suie, noaptea dinainte se petrece mai aproape de cer, rugăciune si priveghere la Mănăstirea Sfîntul Stefan cel Mare de pe platoul Dochiei (1850 m.).
În vibratia lumînărilor, două umbre de Uriesi înnegresc zarea, Toaca si Panaghia răscolesc înnorarea pînă în zeii fătati de dragul luminii si timpul se chirceste în tine ca o inimă scăpată în jar. Hristos străluceste cu toată Slava dumnezeirii Sale.
În noaptea asta, ninsorile Traciei schimbă fata muntelui ca o muzică, pentru totdeauna.