Din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit
April 1882
Dulcea şi drăgălaşa mea copilă,
De ce-mi eşti aşa de tristă şi de demoralizată, de ce doreşti „Eternitatea“ – tu odorul meu cel drag, Tu Veronicuţa mea, unica şi draga mea Veronică?
Se pare că scrisoarea ta cea din urmă s-a pierdut la poştă, sau că s-a pierdut a mea. Duminecă am început a mă muta; îţi spun drept, o adevărată boală, încât o săptămână de zile nu mă mai desobosesc din acest chin. Totul e în cea mai cumplită desordine unde m-am mutat, încât ar trebui să mai treacă vro două zile până să-mi aranjez mulţimea de cărţi şi de buclucuri şi să-mi deosebesc chaosul de zi, vechiturile şi pergamentele de odaia ce ţi-o gătesc ţie.
Nică, îndată ce pot îţi trimit bani de drum şi o să pot foarte curând. De aceea, te rog, te rog, sărutându-ţi mâinile tale cele mici şi dulci, să nu te superi şi să îngădui puţin, foarte puţin, căci ne vedem curând.
Scrie-mi repede că te-mpaci cu aceste câteva zile; scrie-mi că eşti îndestul de gentilă ca să nu-ţi mai faci gânduri negre şi să te întristezi degeabă; scrie-mi că eşti Nicuţa mea cea veselă şi că nu-ţi doreşti moartea ci viaţa, viaţa împreună. Am atâta de expiat faţă de tine, şi desigur vina mea cea mai mare este însăşi natura mea. Este că un om greoi, nepractic, lipsit de toate a îndrăznit a iubi o floare drăgălaşă ca tine, făcută pentru a trăi în lumină şi veselie. Tristeţa caracterului meu se reflectă şi asupra ta şi fără să voi, nenorocesc eu singur pe unica fiinţă care-o iubesc din toată inima şi cu toată sfinţenia. Fii cuminte, Moţi, şi nu te supăra – în curând, în curând punem capăt durerilor noastre.
Al tău
Emin
Draga mea fată,
În adevăr recunosc că munca zilnică la care sunt supus e în cel mai mare grad ingrată, dar în realitate răul constant de care suferă ţara este tocmai această lipsă de diversitate în ocupaţiuni. Ce e de făcut în România şi ce ocupaţie poate găsi cineva?
Nici una, dacă voieşti a fi funcţionar al statului. Pe acest din urmă teren însă ai concurenţa nulităţilor, căci în această vânătoare consistă din nenorocire viaţa publică la noi. Iar a lua în arendă o moşie fără capital nu se poate. La aceste două ocupaţiuni e redus însă omul în ţara noastră. Funcţionar, arendaş, advocat, iată cele trei cariere – exceptând profesura şi milităria, cari amândouă sunt adevărate sărăcii. Cât despre artă adevărată sau ştiinţă adevărată, ele se fac în România amândouă cu pagubă, nu cu câştig – deci sunt terenuri pe cari un om nu câştigă nimic; nici măcar glorie, căci chiar pentru aceasta din urmă se cere un public care te apreciază, un public ce lipseşte.
Feudul şi castelul nu sunt, căci altfel am vorbi atunci. Cei ce le au nu le merită şi nu le preţuiesc cum se cuvine, cei ce le-ar preţui cum se cade nu le au – aşa e cursul lumii şi al norocului.
Dar cine s-ar uita la toate acestea, n-ar mai scăpa de gânduri negre. Destule sunt şi câte avem, câte ni le impune (?) vremea şi piedicile câte există.
Te sărut, Momoţelule, de multe, multe ori, cu păreri de rău că nu pot nici zbura, nici mă pot preface în aer atmosferic ca să călătoresc împreună cu razele soarelui pân’ în fereastra ta. De când te-ai dus n-am scris un singur vers; parcă a dispărut toată inspiraţia şi tot entuziasmul. Cel puţin şase luni de odihnă mi-ar trebui ca să-mi vin în fire, ca maşina intelectuală să devie capabilă a mai concepe ceva. Am ruginit cu totul intelectual.
Moţi, te sărut cu dragoste şi te rog să nu-l uiţi pe
Emin
Sfîrşitul lui Mai 1882
Draga mea fetiţă,
Îţi trimit un mandat poştal de 50 fr. – atâta acum, peste câteva zile sper a putea trimite alţi 50. Nime nu e-n Bucureşti încât în realitate aproape toate numerele „Timpului“ se expediază în străinătate. Din cauza asta administraţia noastră n-are un ban şi nu-mi poate avansa leafa. Ţi-am făgăduit în scrisoarea din Chiustenge să-ţi trimit de voi putea datoria ce ai a plăti pentru Micle. În acest moment de criză mi-e aproape cu neputinţă s-o fac. Abia în Septembrie sper a ţi-i putea trimite.
Dac-aş veni la Iaşi? Pe aripile vântului aş veni, numai să pot. Dar ce vrei tu, mica şi dulcea mea copilă să fac acolo, unde sărăcia şi lipsa de ocupaţii e chiar mai mare decât la Bucureşti? În asemena epocă, draga mea fată, omul trebuie să fie foarte stricat ca să se poată menţine deasupra apei.
Te sărut cu dulce de multe, multe ori, mâţişorul meu cel drăgălaş. Nu mai citi Pot Bouille, dă-l dracului!
Al tău
Emin
Iulie 1882
Scrisori din volumul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias, Editura Polirom, 2000
-->
Răspunsuri