La Eminescu este „dragoste şi durere de dragoste”, spunea cândva Tudor Arghezi la adresa „Luceafărului” poeziei româneşti. Cuvinte pe care le păstrez în inimă încă din anii adolescenţei întrucât îi defineau, până-n cea mai adâncă fibră, condiţia geniului pe pământ. Scris a fost ca Rădăcina lui Eminescu să-şi tragă seva din Ţara de Sus, din Ipoteşti, un ţinut magic, acoperit de coline, păduri şi ape albastre precum Infinitul. Un loc devenit sacru prin „rodirea” acestui geniu. Dincolo de „neliniştile metafizice” care-i bântuiau Spiritul, cu întrebări existenţiale, Eminescu rămâne un romantic.
Setea de iubire, de iubire absolută, îi stăpâneşte întreaga fiinţă punându-şi amprenta pe întreaga operă. Pentru Eminescu, El şi Ea, cuplul celor două jumătăţi, stau la baza întregului Univers, Iubirea fiind Stăpâna Lumii. El sau Ea, în poezii ca „Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Dorinţa” ş.a. aşteaptă clipa magică a împlinirii în Anotimpul fierbinte al Erosului-care aşterne peste lume culori şi parfumuri, sunete duioase, mângâietoare.
Cosmosul se face părtaş la iubirile lui Eminescu care contopeşte cele două fiinţe într-una singură, redându-le Unitatea existenţei primordiale.
Dar dincolo de toate acestea, care sunt uşor de îndeplinit pentru un simplu muritor, intervine soarta geniului, adică „durerea din dragoste” a lui Eminescu. Poezia „Luceafărul” este relevantă:geniul nu cunoaşte moartea, dar pe Pământ nu este capabil a ferici pe cineva. Cu ale cuvinte, geniul nu are moarte dar nici noroc în dragoste nu are…
Lui Eminescu…
Steaua mea
Ai plecat,
Amurgul ţi-a înghiţit urmele paşilor
Şi orizontul te-a învăluit.
Ascult
Ecoul paşilor tăi
ce se îndepărtează,
Atât de-aproape mi-ai fost,
dar clipa mi te-a furat,
Te-a dus departe,
În dimensiuni celeste,
Făcându-te ceea ce-ai fost de la-nceput,
O stea,
Pe cerul de-nceput,
În zorii lumii apărut,
O stea cu gingaşă lumină,
Minune,
Ce se răsfrânge-n ochii mei,
Deşi eu nu- nţeleg mesajul ei,
Dar ştiu că acolo sus,
Eşti tu, dintotdeauna, steaua mea!
Floarea Cărbune
Steaua…Flora- Steaua Vieţii şi bădiţa Mihai -…într-o armonie la ziua Poetului !
Când norii, palate fantastice negre,
cu geamuri prin cari se vede zaphyr,
ascult-ale mărei lungi cântece-alegre,
când stele se mir’,
atunci printr-o geană de nouri, deschisă,
din ochiu-i albastru se vede o stea
ce-mi miruie fruntea c-o rază de vise,
c-o rază de nea.
O, steauă iubită ce-abia stai prin stele,
un sfânt ochi de aur ce tremuri în nori,
ai milă şi stinge lungi zilele mele –
cobori, o, cobori!
Ion Izvor
Teiul
A nins cu bucheţele
De mici şi lucitoare stele,
În teiul de lângă statuie.
A nins o ninsoare gălbuie.
S-a aşternut o diafană pulbere
În picuri de aur ,de floare.
Un tei secular se bucură,
Şi pulberea galbenă-o scutură.
Cu gândul la Eminescu o dăruie,
Căci amintirea lui dăinuie
De veacuri,şi veacuri va dăinui
Cât timp Luceafărul va străluci.
Martor romantic şi sfânt
Iubirii poetului pe pământ,
Teiul e astăzi copacul visător
De-aduceri- aminte şoptitor.
Aici,în Iaşi,e sărbătoare,
Căci teiul e în floare.
E poezie pe frunze şi flori de tei,
Şi e parfum de Eminescu pe alei.
GEORGETA OLTEANU
-->
Răspunsuri
http://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2013/02/12/eminescu-si-d...