Herman Victorov : ” Din viata unui om oarecara ” ( Pagini de Jurnal )
Am avut bucuria sã fiu la lansarea acestui volum “Din viata unui om oarecare” (Pagini de jurnal) apãrut la Editura Maple Red, Publishing House din Toronto , semnat de autorul debutant la 81 de ani, Herman Victorov.
Era o întâlnire a publicatiei Observatorul din Toronto cu cititorii sãi, când s-a înfãtisat înaintea noastrã un om a cãrei personalitate puternicã s-a impus din primul moment prin statura sa monumentalã, prin pasul apãsat si sigur, prin vocea bine timbratã, clarã, prin gesturi, prin aerul pe care-l degaja. Înalt, doar patru centimetri îi lipsesc din doi metri, cu miscãri care surprindeau prin dinamism pentru anii purtati cu destoinicie, cu pãrul alb, vâlvorit, cu sprâncene negre, stufoase, cu aerul omului stãpân si sigur pe el, din care nu lipseau semnele de caldã omenie, totul fãcea ca prezenta sa sã fie remarcabilã.
Prima datã am auzit despre Domnia Sa cu mai multi ani în urmã de la niste prieteni de familie care ne îndemnau sã ne mutãm la Windsor, fiindcã “este acolo un român, Herman Victorov, care angajeazã si sprijinã emigrantii români priceputi si harnici ca sã lucreze în compania sa producãtoare de capsule tari si moi din gelatinã, acele învelisuri în douã culori, în interiorul cãrora sunt prafurile-medicament din antibiotice”. Prietenii acestia ne vorbeau atunci cu mare entuziasm despre inovatiile acestui inginer, inovatii care au schimbat industria echipamentelor medicale, revolutionând industria de profil, proiectând si construind un nou model de masini producãtoare de capsule care au fãcut dintr-un emigrant în Canada, în mai putin de sase ani de la sosire, un multi-milionar cunoscut prin investitiile fãcute în toatã lumea, inclusiv în România. Cum copiii mei aveau deja servicii bune, nu s-au oprit mai mult la aceastã propunere. În urmãtorii ani informatiile despre succesele avute s-au înmultit. Am aflat cã a vândut si instalat “la cheie” masini si operatiuni de capsule în 26 de tãri care au dus la recunoasterea performantelor si valorii companiei sale, a deschis noi oportunitãti de afaceri si a ajuns unul dintre cei mai bogati oameni de afaceri români din Canada. Câteva proiecte au fost semnate chiar în fata primului ministru al Canadei, Jean Chretien. Pe acesta l-a însotit în România în vizitã la Cernavodã. Când avea 76 de ani, a vândut compania, producãtorului de capsule Qualicaps, detinut de cel mai mare fond de investitii din lume, Carlyle, în al cãrui consiliu de administratie se afla si George Bush senior. Desi s-a hotãrât sã dedice mai mult timp familiei, a revenit la preocupãrile sale din tinerete, îmbunãtãtiri în procesul de prelucrare a trestiei de zahãr, sprijinit de o echipã pe care el a format-o.
Dupã 1989, a fost unul dintre primii investitori în România, construind câteva fabrici si astfel a creat locuri de muncã. Si astãzi, aceste masini performante sunt produse doar în douã tãri din lume: Canada si România. „Dacã vor echipamente trebuie sã vinã la noi!”
Pânã la plecarea din tarã în 1975, a lucrat aproape 20 de ani în constructia hidrocentralelor electrice de la Bicaz, de pe Valea Bistritei, Arges, Portile de Fier si Valea Argesului.pe santierele de constructii ale hidrocentralelor din România, apoi a emigrat în Israel si trecând prin Grecia, a ajuns în Canada.
Cartea aceasta, pe care atunci o aveam în mânã, conceputã pe un suport autobiografic, asemenea jurnalelor, urma sã îmi aducã noi si interesante aspecte de pe un tãrâm pe care nu pot cãlca multi oameni. Dar mai mult, din aceastã carte doream sã deslusesc printre rânduri câte ceva din resortul interior al unei persoane alcãtuite dintr-o plãmadã deosebitã, aceea a unui om nãscut pe meleagurile României, prin vene curgându-i sânge de evreu, construit parcã dupã tipare cocepute de americani, în piept o inimã în care încape dragostea de semeni de pretutindeni, dar rãmânand un român adevãrat. “M-am considerat totdeauna român. Acum, la 80 de ani, stiu cã România este tara sufletului meu. Sã ne ajute si binecuvânteze Dumnezeu pe fiecare dintre noi si neamul nostru românesc”, noteazã autorul.
Cartea a fost ademenitoare de la primele pagini. Am citit întotdeauna cu deosebit interes paginile de jurnal, fiindcã aceastã specie literarã aparte a genului memorialistic constituie o adevãratã sursã, extrem de pretioasã, pentru cunoasterea unei epoci, a unui climat sau a unei personalitãti deosebite, cu efecte psihologice foarte puternice asupra cititorului. Abia asteptam ca lectura acestui jurnal sã-mi ofere un soi de schimb de experientã, un fel de colaborare, sã-mi lumineze mai clar unele unghiuri mai umbrite ale vietii. “Jurnalul este cea mai strânsã formã de colaborare cu viata”, spunea filozoful Gabriel Liiceanu, iar cartea autorului Herman Victorov este un strãlucit exemplu. Pentru cã nu am orgoliul unui critic literar, eu tocmai la aceste aspecte mã voi referi cu precãdere în însemnãrile mele. Consider cã nu se cuvine sã adaug cuvinte acolo unde faptele vorbesc atât de grãitor. Cele 400 de pagini ale cãrtii care prezintã concretizarea unui timp deja trãit, o vor face mult mai bine decât oricine. Prefata semnatã de doamna Mihaela Victoria Ignat ne oferã si ea o oglindã demnã de apreciere la înãltimea operei prezentate, iar multimea altor însemnãri sau emisiuni televizate fãcute cu multã competentã, pot fi gãsite cu usurintã pe internet.
Cea mai recentã transmisiune de la TVR International a avut loc . de pe 27 Martie a.c., în cadrul emisiunii “Investitii în România, Euroeconomia”, realizatã de domnii Sorin Burtea si Cristina Leorent, emisiune în care au prezentat activitatea si cartea domnului Herman Victorov.
Amploarea unui asemenea eveniment este subliniatã si de prezenta unor remarcabile personalitãti care au vorbit despre valoarea de exceptie a acestui român aflat pe pãmânt canadian, cu faimã în întreaga lume: consulul general al României la Toronto, doamna Antoanella Marinescu, directorul publicatiei “Observatorul” si a editurii care a tiparit cartea , domnul Dumitru Puiu Popescu, din Toronto, parohul catedralei “Sfântul Gheorghe” din Windsor, pãrintele Gheorghe Sãndulescu, semnatara prefetei cãrtii, doamna Mihaela Victoria Ignat si încã alte personalitãti.
Lectura cãrtii mi-a oferit secvente de viatã, ca-ntr-un film, legate prin comentariile autorului si reusind sã captiveze prin profunzimea si claritatea ideilor. Ajutat si de o memorie prodigioasã, autorul ne oferã o carte în care abundã observatiile judicioase si pertinente, ne invitã la meditatii si reflectii si în acelasi timp, este un adevãrat cod moral.
Savoarea acestei cãrti creste si datoritã credibilitãtii autorului, impunând prin exprimarea liberã a unei subiectivitãti supravegheate îndeaproape de rigoare, de franchete nestânjenitã, de spontaneitate.
Sunt surprinzãtoare deschiderile impuse de temperamentul si viziunea autorului, care pot sã declanseze întrebãrile: De ce? Unde? Când, Cum? E o provocare adresatã fiecãruia dintre noi având ca principal obiectiv împlinirea vietii prin muncã, respectând principiile morale. Aceste cuvinte ar putea suna ca un slogan din timpul “heirupismului” comunist dacã autorul nu ar fi sustinut ideea cã se poate trãi frumos si cu succes aplicând aceste deziderate. Ne convinge, nu prin cuvinte, ci prin fapte, prezentând o întreagã succesiune de tablouri de viatã trãitã muncind frenetic din zori si pânã în noapte, îngãduindu-si putine momente de rãgaz, lucrând de-a lungul vietii în diferite locuri, ba chiar în diferite tãri cu diferite orânduiri sociale si în final, te lasã sã tragi concluziile singur. Despre pasiunea pentru muncã ne vorbeste si prin copertele cãrtii considerate un fel de rãspuns al vibratiei textului. Coperta 1 – Închiderea Dunãrii la Portile de Fier, coperta 4 – Barajul Vidraru. Hidrocentrala de pe Arges.
Nu de putine ori am reflectat la felul cum autorul a dat nume si sens într-un alt chip în care a evoluat într-o directie sau alta. M-a surprins mãretia necunoscutã a frumosului acolo unde nu mã asteptam, munca pe santierele de constructie, oglinditã în ochii mei ca “munca de jos”, un fel de “abnegatie” pentru o muncã înrobitoare, drept rãspuns la lozinca rãsunãtoare a PCR-ului. Autorul pune altã culoare privitã din cu totul alt unghi, cel al nobletei si al devenirii ca om. Având spiritul dreptãtii, implicarea socialã, uneori a mers pânã în pragul sacrificiului de sine si nu de putine ori s-a împotrivit regimului comunist, dar, din fericire, nu a suferit consecinte: “Nu mã suportau din cauza atitudinii mele, dar mã tolerau, aveau nevoie de mine”.
Sunt multe de învãtat de la acest un om: curajul si forta de a lupta, de a tine piept încercãrilor vietii de tot felul, nedreptãtilor sociale, ale vietii de emigrant, ale escrocheriilor sau concurentei acerbe din lumea capitalismului. Trezeste în cititor dorinta sã semene acestui chip, asa cum se desprinde dintre rânduri: îndrãznet, neobosit în muncã, neconformist, priceput, cult, statornic în sentimente, inteligent, demn si modest. I-am admirat cutezanta, o trãsãturã exersatã ca pilot în tinerete, care mi-a fulgerat inima la amintirea celui care acum putea sã stea lângã mine, dacã aceastã trãsãturã, cutezanta, i-ar fi purtat mai mult noroc si nu l-ar fi trimis în ultimul lui zbor ca pilot la vârsta de 29 de ani.
Desi este prima carte pe care o semneazã, pentru cã tot ce face, face bine, puternica vitalitate a autorului a dat viatã acestui continut dinamic, cu multe valente în care a fãcut usor de înteles treptele urcusului spre împlinire. Este o carte a determinãrii, un discurs cu putere de manifest, cu putere creativã, e un refugiu în care te poti imagina împlinit într-o lume idealã. E o carte a unui învingãtor care împãrtãseste cu o modestie cuceritoare ce-l apropie de “oricare om” asa cum se considerã pe sine însusi. Despre inventia sa de milioane ne vorbeste cu simplitate, ca despre ceva firesc: „A fost o chestie de oportunitate, nu am fãcut nimic grozav, am optimizat doar, nu e rocket science. Putea sã fie alt inginer acolo cãruia sã îi vinã ideea si o fãcea el”. Dar ca sã ajungã pânã la acest moment, drumul a fost anevoios, cu multe dificultãti si greutãti care-l fãceau uneori sã se întrebe: “Cum dracu am ajuns eu aici?”
Un plus de farmec se datoreazã acuratetii exprimãrii în mirabila limbã româneascã, în care cuvintele curg cu o usurintã naturalã, parcã se astern singure pe hârtie. Limbajul e cuceritor prin simplitate si limpezime, lipsit de stereotipii si cu vocabularul controlat de bunul gust. La plãcerea lecturii mai contribuie si modul rãspicat cu care autorul spune ce gândeste si usurinta cu care stabileste conexiuni între idei, subiecte, personaje. Stãpânind o logicã si o viziune coerente, având exercitiul clasificãrilor, analizelor, ordonãrii ideilor, te face sã crezi cã totul este usor de înfãptuit, de parcã-ti vine sã zici: “ia sã încerc si eu”.
În timpul lecturii te simti confortabil, fiindcã nu pui nimic la îndoialã din tot ce spune, îl crezi pe cuvânt si nu te îndoiesti cã este un om cu mare valoare moralã si spiritualã, cã e un om cu suflet cald si deschis, un om pe care fiecare din noi am vrea sã-l avem în viata noastrã.
E o plãcere sã desprinzi dintre rânduri arta cu care stie sã creeze punti spre sufletele oamenilor. Si-a ascultat salariatii sau partenerii nu numai cu mintea, ci si cu ochii si cu inima, a stat lângã ei punând umãrul cu prietenie Având darul iubirii de semeni, simti prezenta plinã de cãldurã a unui om puternic pe umãrul cãruia poti sã îti asezi capul.
Pe lângã privirea atentã si mãsuratã asupra vietii, autorul are timp sã-si arunce privirea si asupra florilor, a câmpului cu întinderi de porumb cu stiuletii plini de promisiuni, si-aruncã privirea destul de adânc asupra cãrtilor, mângâie cu privirea frumusetile iesite în cale sau pe cele cãutate, mãnâncã fãrã sã numere caloriile, nu se dã în lãturi nici de la un pãhãrut de coniac sau de la cescuta cu cafea, face daruri din prea plinul inimii, sare în ajutorul celor aflati în nevoie, nu-si uitã obligatiile sociale, nici pe cele culturale, nici prietenii în compania cãrora se simte bine, iar pe cei mai apropiati îi poartã în buzunarul inimii.
Pentru Canada are admiratie, dragoste si recunostintã: “Iubesc si Canada, tara libertãtii mele, tara care mi-a dat oportunitatea sã realizez fãrã restrictii, ceea ce mi-am dorit bun sã fac.” Dar oriunde s-ar afla, gândul si sufletul poartã aureola României.
Complexitatea vietii trãite a îndemnat autorul la însemnãrile unor fragmente de analizã spectralã a câtorva dimensiuni importante ale existentei omenirii. S-a oprit, nu de putine ori, asupra unor complexe probleme sociale care au rãscolit viata oamenilor, multe dintre ele din România.
Din vizitele fãcute în mai multe tãri, inclusiv România, comenteazã pertinent despre diferentele de valori materiale sau morale. Îti oferã astfel, reflectie, cã multe aspecte sunt repetabile în forme infinite: lupte, întorsãturi de situatii neasteptate, fapte care întorc pe dos orice logicã omeneascã, forme de sclavagism incredibile… Si nu de putine ori, autorul face comparatie cu România. Sunt memorabile descrierile unor aspecte cutremuratoare de viatã. În Vietnam, la câtiva ani dupã terminarea rãzboiului, fostii combatanti trãiau într-un mod în care i-au creat halucinatii autorului. Aflându-se la un restaurant, Herman a “fost surprins de faptul cã cei care stãteau la marginea platformei care dãdea în stradã, aruncau oasele de la fripturile pe care le mâncau peste balustradã. Mânat de curiozitate, m-am îndreptat spre marginea terasei unde, îngrozit, am asistat la un scenariu grotesc. Oameni care purtau rãmãsitele unor haine militare, invalizi de rãzboi asteptau sub geamurile restaurantului, aproape bãtându-se ca sã prindã un os de pe care luau ultimele fãrâme de carne”. În Bangladesh a fost puternic impresionat de efortul epuizant al tinerilor care cãrau ricse. “Încep la 18 ani sau chiar mai repede si la 24 de ani «sunt arsi» , îi relateazã un localnic. În acelasi timp, sunt si valori care dureazã… oamenii de pretutindeni au un cod moral nescris în care politetea, respectul, dorinta de a sãri în ajutorul celui aflat în nevoie sunt norme care nu pot fi încãlcate. Si nici mãcar dictatura sau viciile unui sistem politic nu le pot distruge”.
Pentru autor, amintirile sunt o iluminare continuã, oameni, fapte si întâmplari, totul este privit cu întelepciune si întelegere. Fãrã sã fie didactic, ni se adreseazã, parcã vrând sã împartã cu noi bucuriile si împlinirile lui si parcã ne ia de mânã sã intrãm în horã cu el si sã fim pe acelasi pas. Ne aminteste cã în spatiul de libertate individualã pe care îl avem, desigur, limitat, putem sã luãm o decizie de viatã care sã ducã la împliniri, numai sã vrem.
Închizând cartea, am credinta cã ceva s-a schimbat, sau mãcar s-a miscat în fiecare cititor. Dupã ce ai terminat de citit, îti vine sã iei lectura de la capãt si sã urmãresti mai atent drumul pe care te-a adus, sã deslusesti mai limpede cum se construieste calea care duce spre înaltimea succesului. Nu putem sã ne desprindem usor de impresia cã sinele nostru a fost cuprins în aceastã posibilã lume a împlinirii marilor vise.
E un privilegiu si o bucurie lectura acestei cãrti a zilelor noastre, profund gânditã, care respirã autenticitate, redã încrederea în fortele proprii, ne convinge, trãim alãturi de autor care împãrtãseste cu noi experienta dulce ori amarã a exilului dintr-o tarã în care oamenii nu se mai pot regãsi, dar rãmâne locul pe care-l numim “acasã” oriunde ne-am afla.
Toronto ON
Elena Buicã
http://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2013/05/25/herman-victorov-din-viata-unui-om-oarecara-pagini-de-jurnal/
-->
Răspunsuri