Andree Chebac: O să încep cu o întrebare despre care am discutat puțin și înainte: mi s-a părut mie, sau în Sebastian ceilalți și-un câine există o legătură foarte puternică între literatură și muzică?
Mihai Radu: Cred că proza, romanul, țin de o problemă de ritm, de a găsi ritmul: prima propoziție, a doua propoziție, prima pagină. După care tragi de propoziția aia ca de-un fir ieșit dintr-un pulover și se descoase tot, se deșiră tot. De exemplu, Marquez când a scris Un veac de singurătate, tocmai pleca cu nevastă-sa în concediu, și i-a zis: „Trebuie să ne-ntoarcem. Știi toate povestirile alea pe care ți le-am spus despre copilăria mea petrecută la bunici, la mătuși…? Știu în sfârșit cum să scriu asta. Am primele propoziții, am găsit ritmul, am găsit tonalitatea.” Asta e foarte important și ține cumva de muzicalitate.
În muzică, pauza dintre sunete îți dă melodia, dacă pui toate sunetele unul după altul, nu iese nimic. Pauza dintre ele îți face tot, așa cred că e și-n scris: îți trebuie ritmul, apoi ai accesul la lumea aia.
AC: Dacă ar fi să ducem mai departe apropierea asta, să ne jucăm puțin, ai putea să asemuiești cartea ta cu o melodie?
MR: Sincer, nu știu, am scris o parte din ea, partea finală, ascultând un concert Metalica.
AC: Crezi că s-a transmis ceva și-n carte?
MR: Nu știu, poate că finalul e mai în forță, mai direct. E un soi de muzicalitate, dincolo și de muzică și de roman. Până la urmă de acolo vin și una și alta.
AC: Pentru că tot ai adus aminte de momentul acela de inspirație, așa a fost pentru tine scrierea cărții sau a fost o muncă migăloasă?
MR: A fost o muncă migăloasă și-am scris foarte, foarte mult și-am reluat ce-am scris, și-am tăiat. Așa a fost. La început, a fost o perioadă de a scrie pasaje, de a tot descoperi zone din lumea din interiorul cărții. Așa, ca un continent din care mai iese o pădure, te mai uiți la un oraș. Așa am plecat dintr-una în alta până am mers peste tot.
AC: Ar trebui să căutăm ceva din tine în Sebastian?
MR: Cam tot. Adică mult. Mult. E un precipitat, pe de-o parte a experiențelor legate de Bucureștiul ultimilor zece ani, pe de altă parte, și o congruență, o intersecție a prietenilor mei.
AC: S-a recunoscut cineva în carte?
MR: Nu, nu, nici fețe, nici ticuri verbale. Nu știu dacă e bine sau rău…
AC: Dacă Sebastian are ceva din tine, pasajul acesta: „presa, stilul textelor de ziar îi vor deforma scrisul și îi vor afecta romanul pe care urma să îl scrie” – e îngrijorarea ta reală?
MR: Da. Mai exact a fost. Am ajuns la concluzia – poate proastă, pentru că nu știu ce-o să iasă și pe viitor ce-o să scriu – dar cred că presa îți creează anumite dexterități, îți creează un exercițiu zilnic al limbii, al dicționarului și ai acces, fie și doar prin citirea presei zilnic, la tot felul de întâmplări, întrevezi mereu o dramă, te exersezi continuu ca mental. E literatură în tot până la urmă. E ca un antrenament: joci o dată pe săptămână, dar în fiecare zi trebuie să te antrenezi. Cam așa am ajuns eu s-o văd.
AC: Și atunci de unde teama?
MR: Teama a fost. Pentru că te gândești că vei pica de fiecare dată într-o zonă de suprafață, facilă, poate comercială, că vei patina deasupra unei realități foarte comestibile care arde rapid și dispare și din care nu rămâne nimic.
AC: Atunci, tu, ca și Sebastian în carte, ți-ai dorit întotdeauna să scrii ficțiune? Sau de când ți-ai dorit acest lucru?
MR: Cam de când m-am apucat de citit, la modul că voiam să citesc, îmi dădeam seama că vreau să citesc foarte mult.
AC: Și asta când s-a întâmplat?
MR: Cred că târziu față de ce aud în jurul meu: „Am început să citesc de la doi ani, de la un an, de la minus trei ani”. Oarecum târziu… de la cincisprezece, șaisprezece ani. Dar cred că a venit ca o nevoie, a fost o chestie organică, mi-a plăcut și-am început să fac asta și de-atunci am vrut să sciu.
AC: Când ai creat această lume, din Sebastian, ceilalți și-un câine, ai avut în minte un portret-robot al unui cititor? Întreb asta mai ales pentru că nu e ușor să te prindă romanul tău, primele pagini sunt mai greu de digerat, trebuie să „muști” puțin din el ca să-nceapă să-ți placă.
MR: Am avut mereu în cap, și cred că încă mai am, de fapt, nu-n cap, cumva pe umeri, scriitori la care mă gândesc de fiecare dată. Și mă gândesc: dac-ar citi pasajul ăsta, capitolul ăsta, cartea asta, cum i s-ar părea? E ca un dialog. Mă gândesc ce mi-ar spune el despre anumite construcții, mă gândesc ce i-aș spune eu lui, în apărarea mea, evident, pentru că de fiecare dată sunt certat de acești scriitori pe care-i duc pe umeri în timp ce scriu. Ei ar fi lectorii pe care-i am în minte.
AC: În cazul ăsta, contează mai mult cum a reacționat critica la cartea ta sau cum au reacționat cititorii?
MR: Cum au reacționat prietenii, oamenii pe care-i am aproape, apoi, da, de-asta am scris, mă gândesc că o carte e cumva o scrisoare pe care o dai multora, o dai oamenilor necunoscuți, altfel n-are niciun sens. Și vrei ca celălalt să înțeleagă despre ce vorbești și să fie în rezonanță cu tine, să aparțineți aceleiași lumi. Ca să poți să ai dialog, trebuie să renunți cumva la tine. Dacă începem dialogul ăsta așa: „Eu am dreptate când îți zic…” „Nu, eu am dreptate…”, e imposibil să mai avem un dialog. Dar o carte, ficțiunea, cred că e în zona asta a dialogului, e într-un no man’s land, într-o zonă intermediară unde tot discută citorii cu scriitorul. Cititorul își pune întrebări, apoi, scriitorul se gândește și el de fiecare dată că vrea ca lumea despre care a vorbit, pe care a dezvăluit-o, a inventat-o, să aibă o rezonanță în ceilalți, ceilalți să o vadă și ei, să le le aparțină și lor. Sincer îți zic, cred că am avut dialoguri mult mai proprii, mai personale, mai intime cu scriitori care au murit de sute de ani, prin cărțile lor, decât am avut cu oameni apropiați. Și prin asta cred că ficțiunea și literatura înseamnă ceva.
PARTEA II
AC: Cititorii te știu în două ipostaze: cel care scrie texte comice, îi amuză și acum, într-o ipostază mult mai personală, din câte înțeleg. Cum ar trebui să privască ei balansul acesta?
MR: Cred că nicicum. Cartea ar trebui să fie deajuns. Raportul ar tebui să fie cumva la carte, la ce-a ieșit, mai mult decât la mine ca persoană. Cred că în momentul ăsta e o independență totală a cărții în raport cu mine. Cumva nu mai avem absolut nicio legătură. Tot ce a fost de spus, e acolo. Cred că dacă e ceva în vremea noastră să-i mai apropie pe oameni – știi, după 2000 și ceva de ani de filosofie și de gândire, a avut loc holocaustul și al Doilea Război Mondial, înseamnă că totul a cam fost greșit până atunci – și cred că dacă mai e ceva să ne apropie, să facă cumva o trecere de la un om la altul, e ficțiunea, e empatia și senzația asta de a fi altcineva, în momentul în care scrii, în momentul în care citești – le văd ca pe acte cumva simetrice și de aceeași intensitate. Dacă mai e ceva care să facă transferul ăsta, nu mai sunt ideile, nu mai sunt teoriile generlizatoare, universaliste, asupra omului ca fiind cumva sau că trebuie să fie cumva, ci sunt poveștile, sunt experiențele, destinele, prezentate, puse într-o formă și capacitatea asta a ființei umane de a fi câteva ore, pentru câteva momente, în momentul lecturii, în momentul scrierii, de a fi altcineva. Cred că de aici se poate revendica solidaritatea nostră, dacă mai poate fi numită așa.
AC: E corect să spun că ai scris un roman gri, un roman care te-apasă?
MR: Așa e.
AC: Și a venit dintr-o stare de-a ta?
MR: Nu pot spune că dintr-o percepție a mea despre ceva, sunt anii ăștia luați cu totul. Sunt anii din urmă ai Bucureștiului și până azi, sunt oamenii pe care i-am întâlnit și e cumva fără verdict. Nu știu dacă e ceva de schimbat sau nu, doar că așa cred că se prezintă. Nu ține de un adevăr, n-am vrut să prezint adevărul. Și am avut pe undeva o nevoie, și o voință de a le spune și de a le spune în forma asta foarte stufoasă, foarte aglomerată, dar cred că așa au fost anii ăștia.
AC: Următorul roman, la care știu că lucrezi, va fi la fel de aglomerat, la fel de stufos, la fel de apăsător până la urmă?
MR: Nu. Va fi, va fi… nu știu cum va fi.
AC: Dar deocamdată cum e?
MR: E la fel, multe începuturi, multe planuri… Oricum, va fi altfel stilistic, cel puțin așa cred, cumva într-un registru mai direct, mai simplu, mai curat. Încă n-am prins firul, n-am găsit încă primele propoziții.
AC: Se va întâmpla tot în București?
MR: Da, tot în București și tot în zilele noastre.
AC: Dacă n-ai scrie, ce altceva ai face?
MR: Dacă n-aș scrie nici în presă? Nu știu… boschetăreală… :)
AC: Te-ai întoarce la profesorat?
MR: Nu. Niciodată. A fost o experiență groaznică, a fost ceva odios. Bine, e și ceva personal, nu prea-mi plac copiii altora. Instituția învățării, instituția pedagogiei, cum e făcută azi, mai exact cum era făcută cu ceva ani în urmă într-un oraș de provincie, e ceva îngrozitor pentru profesori, pentru copii, cred că și pentru părinți.
AC: Ai apucat să-ți formezi o părere despre cum se predă limba și literatura română în școli?
MR: Cunoșteam, evident, cele două, trei profesoare de română din liceul în care predam și eu. Erau niște tanti care nu mai puseseră mâna pe o carte de când terminaseră facultatea, asta fiind când era Radu Beligan tânăr… Bine, empatizam foarte mult cu ele, simțeam drama pe care o trăiesc pentru că n-avuseseră nicio șansă: munceau pe câteva milioane, nici vorbă să aibă timp să citească; se duceau acasă, găteau pentru copii, drame, orășel mic de provincie… E o dramă colectivă acolo. Manuale de rahat, totul era greșit din start, trebuia ras totul și făcut de la zero. Nu merge cu: hai că mai plombez aici, hai că mai facem ceva în zona asta – cum de altfel se și întâmplă în momentul ăsta cu legea învățământului – va fi tot aiurea și prostesc. Pleacă de la lipsa de fonduri, lipsa de pregătire, oameni fără idei… Și așa profesoratul a devenit un refugiu pentru cei care termină facutatea și n-au pe unde să se ducă.
Andree Chebac
-->
Răspunsuri
Felicitări!
Mulțumesc frumos dl Vasile pentru lectură!
Mulţumesc frumos Mimi pentru semnul de lectură.
Cu drag!