Doamna Rodica Nurla este violonista Teatrului Naţional de Operă şi Balet ,,Oleg Danovski” din Constanţa. Artista şi-a dedicat mare parte din viaţă muzicii şi vorbeşte astăzi despre amintiri, experienţe, reuşite, public şi dorinţe. Vă invit să citiţi acest interviu până la sfârşit pentru a primi o lecţie despre muzică şi cultură
1) Ştiu că aţi studiat muzica atât în liceu cât şi în facultate, dar vă las dumneavoastră plăcerea să povestiţi cele mai intense amintiri din timpul Liceului de muzică ,,George Enescu” şi a Conservatorului ,,Ciprian Porumbescu”.
Dat fiind faptul că m-am desprins de casa părintească la o vârstă foarte fragedă – la 14 ani – pentru a-mi urma visul de a deveni violonistă, cred că toate amintirile pe care le am începând de la acea vârstă sunt extrem de intense, incitante şi extrem de aproape de sufletul meu. Aşadar, am urmat studiile liceeale la Liceul de Artă « George Enescu » din Bucureşti şi odată cu acestea şi şcoala vieţii alături de oameni care mi-au rămas prieteni pe viaţă. Generaţia tânără nu mai ştie ce înseamnă viaţa de cămin, plecatul de acasă, din sânul familiei, aventurile departe de ochii părinţilor, giumbuşlucurile făcute cu prietenele de cămin, aşteptatul unui pachet cu merinde de la mama. Dar eu, şi toate generaţiile apropiate de a mea, am trăit aceste picanterii ale vieţii de adolescent şi tânăr aruncat în viaţă, din plin. Nu am o amintire pregnantă, pe care să o pot povesti ; gândeşte-te că eram un copil, un copil năstruşnic, care căuta joacă într-o viaţă ce începea să fie serioasă. Şcoala era şcoală, joaca era joacă ; şi aproape toate prieteniile pe care le-am legat atunci, acum devin mereu subiect de poveste, când mă regăsesc cu oamenii care mi-au umplut atunci viaţa.
Apoi au venit anii facultăţii. Conservatorul de Muzică « Ciprian Porumbescu » din Bucureşti. A fost o continuitate absolută. Aproape aceeaşi oameni, aceeaşi viaţă muzicală, aceleaşi probleme, bucurii şi aşteptări.
Poate că ar fi câteva momente incitante care pot descrie viaţa mea de atunci.
Căminul : tabloul în care s-au conturat toate clipele importante din acei ani. Colegii de cămin : grupul care făcea ca acea clădire să răsune a glasuri şi muzică clasică. Colegele de cameră, bârfele din cameră, bătăile cu perne, rotitul paturilor, curăţenia din cameră, dulapul cu merinde, borcanele şi sticlele vândute care ne « furnizau » mie şi soţului meu uneori, o pizza minunată cu ou sau un borcan de îngheţată. Fiecare avea rolul său.
Apoi ar mai fi vacanţele. Cele de vară pe care le petreceam la malul mării, alături de părinţi, dar şi de colegele mele nebunatice din cămin. Era un deliciu să te întorci acasă după o zi toridă de plajă şi să simţi mirosurile ispititoare ale mâncărurilor făcute de mama. Parcă le simt şi acum. De fapt am norocul de a le simţi în fiecare zi, pentru că mama încă îmi mai găteşte.
Vacanţele la munte, când călătoria cu trenul era ca un pasaj dintr-un roman clasic. Păcănitul trenului pe fiarele încinse şi verdele brazilor. Drumeţiile pe cărări de munte necălcate de om. Toate acestea alături de prietenii muzicieni.
Da, cel mai frumos lucru cu care am rămas din acea perioadă sunt amintirile şi prietenii.
Şi ca povestea să fie completă şi incitantă, adaug imaginea fetiţei mele de 3 ani care zdrăngănea într-un mod asurzitor la ora prânzului, pianul din holul căminului şi glasul disperat al vreunui coleg care îmi spunea să o opresc.Cam acestea sunt amintirile mele incitante din vremea aceea. Destul de diverse.
2) Cum credeţi că s-a modificat statutul social al artiştilor în România de după Revoluţie?
Aş putea să îţi spun cum s-a modificat viaţa artiştilor din România după acel moment. Nu ştiu dacă statutul social de acum este mai bun sau mai rău decât cel de atunci. Nu vreau să pic într-o nostalgie îmbătrânită a comunismului, pentru că nu este cazul, dar probabil că atunci, ca în orice meserie, fiecare avea un loc asigurat. Eram toţi scoşi pe bandă rulantă pentru a umple un loc bine stabilit. Acum în schimb, cel puţin în cazul teatrului nostru drag, nu ştim de la o zi la alta, dacă vom mai exista. Nu voi intra în detalii din « bucătăria » noastră, dar pot să îţi spun cum este viaţa mea astăzi.
Imediat după Revoluţie a avut loc o explozie de turnee prin toată Europa şi mai târziu chiar şi Asia şi America. Acest lucru eu cred că ne-a făcut un mare bine, pentru că ne-a ajutat să ne lărgim orizonturile. Din toate punctele de vedere. Am învăţat că muzica transmite acelaşi mesaj şi aceleaşi emoţii puternice indiferent de alura spectatorilor, de limba pe care o vorbesc sau de cultura pe care o au.
Până acum câţiva ani viaţa noastră, a artiştilor din Constanţa, era mulţumitoare. Cum se şi spune în popor, din artă nu se poate trăi, dar dinamica de care ne bucuram ne oferea o satisfacţie deosebită. Acum este mai dificil, Teatrul de Operă şi Balet « Oleg Danovski » este într-o situaţie incertă şi, implicit şi artiştii săi sunt tot aşa.
Cea mai mare schimbare de după Revoluţie a fost libertatea. Asta este evident. Şi acum, în situaţiile delicate în care ne aflăm, tot libertatea ne face să găsim soluţii ajutătoare. Ne trimitem copiii la studii în străinătate şi ne minunăm de rezultatele lor şi de cunoştinţele cu care se întorc, dacă se mai întorc. Talentul este mult mai apreciat afară decât la noi în ţară. Din nefericire.
3) Care sunt neajunsurile şi aspectele pozitive ale unui violonist al Teatrului Naţional de Opera şi Balet ,,Oleg Danovski” din Constanţa?
Despre neajunsuri cred că toată lumea ştie. Replica este cunoscută oriunde în această ţară : « nu sunt bani ». Unde nu sunt bani, nu există nici o viaţă îndestulătoare. Nu poţi duce o viaţă decentă într-o ţară în care, în mod paradoxal şi absolut pe dos faţă de alte state, traiul este mult mai scump decât resursele materiale proprii.
Aspectele pozitive se regăsesc în muzică. Toţi artiştii au ajuns să facă muzică pentru că s-au îndrăgostit de ea. Aşadar, fiecare notă pe care o scoatem este o bucurie.
4) Cum aţi descrie publicul de la malul mării ?
De obicei avem o audienţă entuziastă pentru că artiştii noştri îşi folosesc tot arsenalul de talent, dorinţa şi emoţia pentru a avea un rezultat bun. Da, avem un public minunat. Şi ce este surprinzător, este foarte diversificat. Este tânăr, este copt sau copilăros, este bătrân… avem un public colorat.
5) În încheiere, vă rog să transmiteţi o invitaţie tuturor constănţenilor să se reorienteze către cultură, către teatru şi operă, către frumos.
O invitaţie către muzică… Celor care deja sunt îndrăgostiţi de muzica clasică nu le pot spune decât să îşi imagineze şi să îşi fredoneze în cap un pasaj din iarna lui Vivaldi, sau un act din Tosca lui Puccini şi să se gândească la faptul că teatrul nu este departe şi o plimbărică în aer liber nu strică niciodată nimănui. Celor care încă ezită în privinţa marilor clasici ai muzicii nu le pot spune decât că viaţă fără muzică nu are sens. Iar teatrul nostru are oamenii şi voinţa de a da cu fiecare spectacol câte un strop de emoţie şi bucurie spectatorilor.
O invitaţie către cultură… un popor fără cultură nu există. Eu sunt de părere că dorinţa de cunoaştere vine din curiozitate. Şi atunci, ce este un om fără curiozitate ? Unde poate ajunge el şi cum se poate dezvolta ? Nu poate. Aşadar, fiţi curioşi dragi constănţeni. Fiţi curioşi şi căutaţi comoara care se află în cultură. E singurul bun pe care nu vi-l poate fura nimeni.
Ce este frumos şi lui Dumnezeu îi place.
-->
Răspunsuri