Andreea Chebac: Aţi declarat că v-aţi dorit să deveniţi scriitor de când vă ştiţi. Care ar fi sfaturile pe care le-aţi da tinerilor care doresc să debuteze?
Marta Petreu: Da, am crescut cu chestia asta în cap. Acum îmi spun că puteam să mă mai gîndesc şi, la urma urmelor, să aleg mai bine. Scrisul mi-a dat mari bucurii – dar cred că orice faci, dacă faci serios, îţi aduce aceeaşi bucurie mare. Îmi amintesc un instalator care venea să-mi repare la baie, îmi povestea ce mult îi place să monteze perfect closetele, vasele de closet. Vă rog să nu rîdeţi: omul îşi iubea meseria şi o făcea cît putea el de bine... Părinţii mei lucrau pămîntul, şi-l lucrau cît puteau ei de bine, bucurîndu-se de fiecare fir de cucuruz sau de ceapă care răsărea şi creştea frumos.
Nu mă socotesc îndreptăţită să sfătuiesc pe nimeni, nimic. Scrisul este locul unei mari singurătăţi. Intrarea în lumea asta rămîne o aventură personală, riscantă, în care fiecare trebuie să stea pe picioarele lui şi să facă faţă de unul singur la tot ce i se întîmplă. Dacă nu poate, n-are ce căuta aici. E un teritoriu al concurenţei şi al agresivităţii intraspecifice neobosite, dacă-mi permiteți să folosesc un termen al lui Lorenz.
AC: Dacă aţi avea ocazia, aţi alege să faceţi altceva şi nu literatură sau să nu scrieţi?
MP: Sînt încăpăţînată ca un catîr, din păcate. Am ales la start să scriu – şi am scris. Acum este prea tîrziu să mai schimb, iar trecutul nu poate fi schimbat. Dacă însă aş fi de 14 ani şi aş avea mintea de acuma, aş face alte studii universitare şi aş avea altă viaţă, pur şi simplu. Nu neapărat mai bună, ci alta. Pe ideea că e bine să experimentezi... sau pe ideea că, din orice punct porneşti, dacă mergi consecvent înainte, tot ajungi să faci înconjurul pămîntului.
AC: Puteţi reface din amintiri un moment de fericire prilejuit de literatură?
MP: Da, momentul cînd am scris poemul Aduceţi verbele. Era o după-amiază aurie, în camera mea intra o lumină de aur şi era un pic frig. Şi eu m-am pomenit c-am scris, dintr-o suflare, poemul, convinsă că am scris un lucru mare. Momentul cînd am scris poemul Apocalipsa după Marta: eram în drum spre Piaţa Cipariu, să-mi cumpăr ţigări, şi el a început să vină, vers după vers. M-am dus totuşi pînă la chioşc, mi-am luat ţigările, m-am întors acasă, repetînd versurile în cap, de fapt se repetau singure, ca un disc ce nu se mai opreşte... Momentul cînd am scris, sub o lumină intensă de vară, poemul Falanga... vers după vers, într-o intensitate care ameninţa să mă spulbere. Să scrii e o bucurie în sine... Şi vara anului 2010, cînd mi-am scris Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, cu o iuţeală care mă înspăimînta. Era cald, cald, scriam cam 14 ore pe zi, într-o căldură de cuptor, căci locuiesc la etajul ultim al unui bloc socialist, eram singură, mi-era cald, mi-era dor de copilărie, atunci a început în mine dorinţa de-a mă întoarce în timp şi de-a rămîne acolo, în trecut... scriam şi plîngeam, iar plînsul mi se amesteca cu sudoarea. Eram numai durere şi fericire: lucram la un pariu măreţ – să ne înţelegem: măreţ pentru mine –, acela de-a face portretele regale ale unor ţărani, portretele lor care să nu-i trădeze, pentru că eu voiam să-i învii, şi, fiindcă eu nu pot învia morţii, asta numai Dumnezeu şi Isus au făcut-o, voiam să-i învii în unica formă în care îmi este mie accesibilă. De-aia nu i-am înfrumuseţat pe nici unii. Uneori lucram cîteva ore la o singură frază, pînă cînd ştiam că am pus în ea exact ceea ce am vrut, ceea ce se afla în interiorul meu, ca idee, ca senzaţie, ca intenţie. De exemplu, am lucrat ore în şir la formularea: „Da, da, eram nişte copii ca oricare alţii, porniţi să ne obţinem şi noi ceea ce credeam că totuşi ni se cuvine şi nouă din torta vieţii. Din pîinea vieţii, însiropată, dar nu în ceai negru cu vanilie, ca blatul de tortă al Mamei, ci într-o porţie generoasă de durere şi spaimă”, pentru că urma s-o reiau ceva mai încolo, în mod prescurtat, ca „pîinea vieţii noastre, însiropată în sînge”: căci combinam o idee şi imagine biblică cu o idee malthusiană şi atribuiam combinaţia asta Tabitei, ca amintire, ca senzaţie şi stare afectivă... Am avut o mare bucurie cînd am ajuns la versiunea pe care am socotit-o, din punctul de vedere al ideii interioare, ca să folosesc un concept al lui Panofsky, exactă.
AC: Cum priviţi critica românească actuală? Ce-i lipseşte? Un nume pe care îl apreciaţi foarte mult?
MP: Depinde ce înţelegem prin critică. Dacă prin ea înţelegem totalitatea textelor despre fenomenul literar (şi filosofic!, căci la noi literatura şi filosofia au o receptare comună), atunci în ea intră, ca la premiile Uniunii, şi istoria literară şi monografiile despre un autor sau un curent şi studiile despre o anume operă şi eseurile şi critica de întîmpinare şi nu mai ştiu ce. Ca fenomen de creaţie, critica literară – gîndită larg – este excepţională. (Critica de întîmpinare şchioapătă, dar ea e numai o felie din fenomenul critic în ansamblul lui.) Aş spune că uneori îi lipseşte curajul de-a duce raţionamentele pînă la capăt, că este tributară unor complezenţe care n-au ce căuta în cercetarea literaturi şi în formularea şi enunţarea diagnosticului. Deoarece la noi mari scriitori sînt, unii, şi filosofi, aşa că opera lor are şi cu o dimensiune filosofică, ba chiar ideologică, critica literară are nevoie de instrumente mai nuanţate şi interdisciplinare, nu-i mai ajung instrumentele pur literare.
Vreţi un nume: I. Negoiţescu. Pe măsură ce trece timpul, Istoria... lui îmi place, aşa incompletă şi doar în schiţă cum este, tot mai mult.
AC: Ce vă place mai mult: postura de intervievator sau de intervievat?
MP Am făcut la viaţa mea ceva interviuri... Oricît m-am pregătit pentru ele, după cîţiva ani mi-am spus, aproape la fiecare, că n-am fost destul de bine pregătită. În vreme ce să vorbesc despre mine e uşor... mă ştiu pînă la saţietate... dar după cîţiva ani, dacă se întîmplă să-mi recitesc vreun interviu, mă supăr pe mine pentru că e prea grăbit şi superficial.
AC: Care este cea mai mare teamă a unui scriitor?
MP: Nu ştiu, cred că ar trebui să se teamă că nu are talent. Iar talentul, ştim bine, e înnăscut, aşa că îl ai sau ba. Nu poate fi cumpărat de la prăvălie, nu poate fi obţinut de nicăieri, dar, ce chestie, poate fi distrus de către cel care îl poartă în el cum îşi poartă o gravidă copilul. Sau poate ar trebui să se teamă că i se termină talentul – că nu mai funcţionează, că din adîncuri nu mai vine nimic.
AC: Ce rol joacă inconştientul în scrierea poeziei?
MP: Dacă descriem naşterea poemului în limbajul psihanalizei, atunci inconştientul e locul de unde vin poemele, autorul, adevăratul autor („daimonul”, ar zice Platon) care le dictează în urechea poetului. Niciun poet nu e merituos pentru ceea ce scrie. Vorba lui Goethe: poemele sînt o manifestare a naturii, a geniului creator al naturii.
Andreea Chebac
-->
Răspunsuri
Mulțumesc frumos Mimi pentru lectură.
Cu drag!