LILIANA TERZIU A LANSAT CARTEA
,,DREPTUL LA NEFERICIRE !
Fuioare între lanuri și păduri
Neîndoielnic, recentul volum al Lilianei Boian Terziu, ”Dreptul la nefericire” (Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015) este o carte frapantă, în primul rând pentru faptul că autoarea mizează pe cheia sincerității absolute.
Cartea nu este un melanj confesiv de trăiri aleatorii și nici
un manual de ”bune practici în vederea supraviețuirii”.
Umorile, rumorile, nostalgiile bine camuflate sunt sublimate într-o formă superioară de (re)trăire a unor secvențe existențiale.
Chiar din titlu se observă nevoia autoarei de a evita clișeele confortului domestic, dezvoltate pe coordonatele unor ipostazieri de mediocră trăire.
Scriitoarea ne spune că toate nenorocirile viețuirii noastre vin din faptul că tânjim tot timpul după o fericire banală, care la urma urmei nici nu merită vreun sacrificiu, și nu acceptăm în viața noastră suferința și singurătatea ca greutate alternativă pe balanța echilibrată a existenței.
Înzestrată cu o uluitoare sagacitate, Liliana Boian Terziu, încearcă să descopere esențele imuabile ale împlinirii cu rost, ale fericirii netrucate.
Cât de util sufletului nostru poate fi modelul: ”Acela de a huzuri, bătrână și bolnavă, pe un maldăr de bani, de veșminte sau de camere pustii?”
A accepta suferința în viața ta, ca pe un reper identitar, ca pe o line definitorie a unor riduri tăiate aproape chirurgical pe chipul egolatriei suficiente, iată una din căile pe care autoarea caută să-și explice întreg parcursul său ontologic.
”Ei bine, da, asta vreau să fiu, să am dreptul de a fi nefericită și nu abonată la idealul unei fericiri iluzorii”, exclamă autoarea într-un final de capitol, pentru că iată, are puterea de a înfrunta viața așa cum este și dacă adevărul înseamnă suferință și singurătate, atunci își asumă toate acestea cu curaj și seninătate, dar nu va accepta iluzia unei fericiri pasagere.
Emil Cioran spunea că dacă nu ar exista melancolie pe lumea aceasta, atunci privighetorile, în loc să cânte, ar râgâi.
Tot în această idee, autoarea consideră că melancolia este sursa genuină a marii creații. Starea aceasta de reverie amară este una a superiorității contemplative, care stă la temelia actului artistic.
Avem aici o radiografie necruțătoare, care penetrează zonele cele mai ascunse ale unor trăiri, uneori extatice, alteori agonice, încercând să descifreze mecanismele iubirii și deziubirii, al regulilor unui jocul perfid, cunoscut de multă vreme sub numele de ”la solitude en deux”.
Este o carte a explorărilor interioare, un plonjon aproape sinucigaș într-un ocean cu irizări vesperale, unde colacul iluzoriu al salvării este nimic altceva decât speranța unei resurecții expiatoare.
Între candoarea copilei pierdute în lanul presărat cu maci și albăstrele și femeia unei serafice păduri de octombrie,dogorâte de frunzele arămii ale toamnei, sugestiv tablou!, aflată undeva între Satu Mare și Carei, viața acestei femei își crestează întâmplările pe un drum al Damascului care nu s-a încheiat încă.
Și pe acest drum, cel mai important lucru pe care îl posedă femeia este o busolă. Cam îndărătnică și înșelătoare uneori, e drept, dar care în cele din urmă, indică foarte precis, nordul magnetic al trăirilor admirabile.
În prefața cărții, Dumitru Tâlvescu, avertizează: ”Cred că această carte ar trebui citită de toți bărbații”.
Cu siguranță că așa și este, pentru că eternul feminin ni se destăinuie în aceste pagini cu o magmatică intensitate de trăire directă, sinceră și plină de comprehensiune.
Felician POP
-->
Răspunsuri
Felicitari!