Limba veche și-nțeleaptă

Postat de Lenuş Lungu pe octombrie 16, 2019 la 21:09

Autor  Ioan Aurel Pop

În unele texte de istorie, nu neapărat scrise de istorici, apar formulări greșite din punct de vedere lingvistic, formulări care impietează și asupra seriozității mesajului istoric. Astfel, cum istoria este indisolubil legată de spațiu și timp, se folosește uneori expresia „topografia locului” (pentru prezentarea amănunțită a unui spațiu). Mult mai des, însă, apare sintagma „etnogeneza poporului român” (pentru formarea românilor ca popor). Ambele formulări sunt greșite, fiindcă sunt exprimări pleonastice, adică repetă aceleași cuvinte de prisos. „Topografia” înseamnă chiar descrierea amănunțită a unui loc sub raportul așezării, configurației etc. (substantivul „loc” este cuprins în acest compus de origine greacă), iar „etnogeneza” exprimă chiar formarea (geneza) poporului (din grecescul ethnos). De aceea, spunând „etnogeneza poporului român” este egal cu a spune „formarea poporului poporului român”. Limba română are în jur de două mii de cuvinte moștenite direct din limba latină, ceea ce pare puțin, dar este firesc să fie așa. La fel se întâmplă și în celelalte limbi romanice.
Aceste cuvinte sunt așa de neaoș-românești (mamă, ud, mut, soare, sare, ghindă, oaie, împărat, mărunt, cucută, zi etc.), încât – dacă nu suntem specialiști – este greu să le depistăm. Cele mai multe cuvinte de origine latină au intrat în românește prin influență, ca neologisme, luate din franceză, dar și din engleză (care, deși limbă germanică, are cam 60% din vocabular de sorginte latină, preluat prin franceză). Există însă și cuvinte latine preluate în română prin alte procedee. Româna, fiind o limbă romanică, este foarte permisivă, acceptând ușor cuvinte străine, mai ales unele care sună cumva familiar. Alte cuvinte vin din grecește, dar adesea tot prin intermediar latin sau neolatin. Cu toate acestea, atunci când împrumuturile devin avalanșe – așa cum se întâmplă azi cu termenii preluați din engleză, pe fondul erei digitale –, lucrurile se complică, sensurile scapă, se amestecă și se suprapun, încât intervin aberații. Unele dintre aceste aberații intră în uz și ajung să fie foarte greu de corectat.
Luăm câteva exemple din trecut. Astfel, avem cuvântul „repercusiune”, care-l, dublează pe românescul „urmare”, dar este sinonim și cu un alt neologism, anume „consecință”. Mulți români, mai ales dintre aceia care vor să fie prețioși, spun și scriu „repercursiune”, probabil prin contagiune cu „parcurs”, „curs”, „recurs”, „excursiune”. Dar cuvântul latinesc de origine este repercusio, -nis și, prin urmare, nu încape nicio îndoială că acea consoană „r” (dintre „u” și „s”) este de prisos. De asemenea, am preluat târziu adjectivul „lucrativ”, care vine din latinescul lucrum, -i, adică profit, câștig, avantaj bănesc. Astfel, „atelier lucrativ” nu înseamnă un loc în care se muncește – cum cred mulți –, ci un loc în care se câștigă. Este drept că, în epoca romană, prin muncă se câștigau avantaje materiale și că daco-romanii au suprapus și ei câștigul (lucrum) peste muncă (termen slav). Ulterior, noi, românii, am muncit mult de pomană, pentru alții și nu pentru profitul nostru, încât „lucrul” a devenit sinonim cu „munca”, câștigul fiind pierdut pe drum. Azi zicem că mergem la „lucru”, adică mergem să muncim și lăsăm ideea de profit, de câștig în afară. Lucrativ, însă, care vine din latinește, nu înseamnă activitate fizică sau efort muscular, ci câștig, profit, venit. În Evul Mediu transilvan lucrum camerae era „venitul cămării”, adică un impozit strâns de la anumite categorii de populație. La fel, folosim adesea adverbul/ adjectivul „fortuit” cu sensul de forțat, obligatoriu, impus prin forță, ceea ce este total eronat. „Fortuit” înseamnă întâmplător, adus de soartă, fiindcă provine din latinescul sors, -tis, care l-a dat pe românescul „soartă”. De aceea, nici nu se poate spune „întâmplare fortuită”, pentru că este ca și cum am zice „întâmplare întâmplătoare”! „Caz fortuit” înseamnă un fapt care s-a întâmplat să fie așa și nu are nicio legătură cu expresia „caz de forță majoră”. Tot din pricină că nu cunoaștem sensurile primare, zicem uneori, când vrem să exprimăm ideea de general valabil, „panaceu universal”. Este fără nicio noimă, fiindcă panaceu înseamnă chiar general, universal, global, leac bun la toate, remediu pentru orice și nu mai are nevoie de altă întărire prin adjectivul „universal”. Dacă le folosim pe amândouă generăm un pleonasm. La fel se petrec lucrurile cu expresia „a aduce aportul”. Substantivul „aport”, luat din franceză, înseamnă aducere, iar verbul apporter, în limba lui Voltaire, înseamnă a aduce. Cum să zicem atunci, pe românește, „a aduce aducerea”? Pleonasmul de față se poate evita foarte ușor: „a aduce contribuția”, „a contribui” etc. Nici formulările de tipul „mai optim”, „mai superior”, „mai excelent” nu se pot folosi, fiindcă adjectivele „optim”, „superior”, „excelent”, provenite tot din latinește, nu au grade de comparație, fiind ele însele, în limba originară, forme ale unor grade de comparație. Astfel, optimus înseamnă foarte bun și, în consecință, nu avem cum să spunem „mai foarte bun”; superior înseamnă mai bun, astfel încât nu putem spune „mai mai bun” etc. Din aceeași serie face parte și formula nefericită de „pretext inventat”. Pretextul este un motiv aparent, o cauză inventată și nu una reală. Prin, urmare pentru a exprima ideea de fals, de inventat, de prefăcut este suficient cuvântul „pretext”.
Pentru toate a aceste cuvinte și expresii greșite sau greșit folosite există termeni și formule românești vechi, simplu de verificat și de aplicat în vorbire ori scriere. Astfel, pentru „repercusiune”, avem urmare; pentru „fortuit” avem întâmplător; pentru „panaceu” avem leac bun la toate; pentru „optim” avem foarte bun (superlativ absolut) ori cel mai bun (superlativ relativ), pentru „pretext” avem motiv, subterfugiu, scuză, găselniță.
Aceeași meteahnă de primenire cu orice preț a limbii, spre a fi interesanți și spre a da impresia că suntem educați, conduce și la alte exagerări. Pe vremea adolescenței mele era cool să zici „am lecturat o carte”, în loc de „am citit o carte” și nici azi nu ne-am dezbărat de asta. După aceeași „regulă”, se preferă „oportunitate” în loc de ocazie, șansă, posibilitate; „eroare” în loc de greșeală, „umanitate” în loc de omenire. Aproape nimeni nu mai zice despre un om că este „hotărât”, ci „determinat”, numai că, în acest caz se preia sensul din engleză al adjectivului/ adverbului determined (decis, hotărât), fără să se țină seama de faptul că „determinat” înseamnă în românește precizat, stabilit. Confuzia este, în acest caz, evidentă. La fel se petrec lucrurile cu „patetic”, care înseamnă în românește plin de patos, înflăcărat, pe când în engleză înseamnă jalnic. Preluarea acestui termen cu semnificația sa din engleză creează dezorientare și conduce la confuzii. „A realiza” înseamnă, în românește, a face, a înfăptui sau a face să devină real și provine din verbul francez réaliser. În engleză, to realize înseamnă a-ți da seama, a înțelege, a vedea o situație. Mulți români folosesc acest verb în română cu sensul englezesc și în engleză cu sensul românesc. Am auzit, recent, un politician român informându-l pe un reporter străin: I realized an important goal in the Parliament, ceea ce nu înseamnă în niciun caz „am înfăptuit un scop important în Parlament”. De asemenea, unii cred că atrag atenția asupra lor dacă spun că „suspicionează” ceva, în loc să spună normal că bănuiesc ceva. La fel, pare mai interesantă forma „abreviere” față de „prescurtare”. Din păcate, există destui vorbitori care nici nu știu că termenii aceștia sunt sinonimi, încât am auzit o persoană publică „explicând” care este deosebirea între „eroare” și „greșeală”.
„Deci m-am focusat pe o donuterie din proximitate, am empatizat cu vânzătoarea, care mi-a furnizat produsul cu discount; din lipsă de preocupare, am șeruit vestea cool și am pus și o poză a locației în atașament”. Iată cum ar suna textul de mai sus, cules de pe un blog, în românește: „Așa că mi-am concentrat atenția spre o gogoșărie din apropiere, i-am zâmbit vânzătoarei, care mi-a dat gogoașa mai ieftin; având ceva timp, am împărtășit vestea bună și am pus și o poză a locului în anexa mesajului”. Cuvintele „donuterie” și „a empatiza” nici nu sunt consemnate încă în dicționarele limbii române, nici măcar la sectorul neologisme.
Îngrămădirile de cuvinte noi, șocante, la modă, luate din engleză – dar nu din engleza literară – și prezente pe blogurile zise „internaționale” nu ne ajută deloc în comunicare. Orice termen nou din limbă presupune o simplificare a comunicării, o înlesnire a mesajului transmis și se face, de regulă, treptat, după multe încercări. Cu alte cuvinte, limba nu se lasă agresată de foarte multe noutăți concomitent, pentru că nu le poate încorpora. Natural, tinerii nu vor vorbi și nu vor scrie niciodată precum profesorii de română și nici analfabeții funcționali nu se vor exprima aidoma profesorilor universitari. Așa a fost de când este lumea! Numai că puțină atenție, din partea oricărui vorbitor de limbă română, nu strică. Neologismele numeroase și șocante, mai ales dacă nu au sens în limba de adopție, nu au impresionat pe nimeni și nu au adus nicio binefacere vreunei limbi-gazdă. Româna este o limbă permisivă și generoasă, nu se lasă ușor copleșită și transformă treptat împrumuturile după chipul și asemănarea ei, dar orice exagerare dăunează. Problema nu este nouă, din moment ce o semnalează și Eminescu, în „Scrisoarea a II-a”: „Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă/ A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?”. Limba este ca un organism viu și „se toarnă” continuu în „formă nouă”, dar „cu treabă bună” sau „cu binișorul”, după cum știau odinioară bătrânii, adică înțelepții. Cine mai are astăzi nevoie, însă, de bătrâni sau de înțelepți? 

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Trimiteți-mi un e-mail când oamenii răspund –
Urma

Răspunsuri

Acest răspuns a fost șters.
-->