Lucian Gruia - „Mihail Soare – un ludic lucid, nonconformist''
„Mihail Soare este un nonconformist, ca şi Emil Lungeanu, căruia îi şi dedică o poezie în volumul Sfântul Cutare Poetul (Ed. Betta, 2015), care face obiectul acestei prefețe. La amândoi, nonconformismul menţionat decurge din luciditate genetică. Specificul lui Mihail Soare constă în ceremonialul dezabuzat, pe când al lui Emil Lungeanu, în enciclopedismul ironic. Focalizându-mă asupra lui Mihail Soare, relev, în primă instanţă, câteva teme postmoderniste, tratate neomodernist. Absurdul vieţii nu e înghiţit de neant, ci metamorfozat în spectacol de teatru ambulant sau în existenţa banală dintr-o cetate medievală: „Vorbesc, ciuliţi urechea, întocmai precum regii/ Lui Shakespeare, mai mult singur, henricii şi richarzii/ S-au adunat în mine de-a valma, neîntregii” (Versuri cu mine şi cu Shakespeare). Prăbuşirile trăite nu aneantizează sensul vieţii, deşi îl ameninţă: „Dedulcit la înfrângeri tot cad şi iar cad/ Sunt ştiut doar de „însumi”, nesemeţ camarad/ Port în mine aparente nicicânduri/ Delicate sfârşeli, călăuze de gânduri” (Dedulcit la înfrângeri).
Luciditatea voită a poetului ia în răspăr și iubirea, păstrând misterul între limite rezonabile. Extazul e pus la respect şi romantismul oarecum anulat, dacă nu cumva este vorba tot de un joc încifrat, menit să sporească taina: „Iubirea este, din punctul meu de vedere, tot o chestie/ Negăsind nimeni până la mine vreo definiție mai de Doamne ajută/ Uneori este înfiorătoare și crudă ca o bestie/ Alteori doar o durere desenată în tonuri neutre și mută/ Este mereu celălalt din noi, un celălalt ciudat, altcumva/ (…)/ Cu-o grămadă de litere lipsă, e o treaptă spre soare/ Uneori pare tălmăcirea unei nebunii, și așa și este” (Iubirea e o chestie).
Demnă de tot interesul este arta poetică a lui Mihail Soare, temă căreia i se dedică cea mai mare parte din economia cărţii. Poetul pare un descreierat pentru semeni, dar el este mai aproape de cer și de simbolistica înaltului decât oricare dintre ei: „Ultima dată fusesem văzut pe acoperişul unei biserici/ „e tinichigiul, repară paratrăsnetul”, ar fi spus unul/ „ba nu, e un fluture mai mare, îl ştiu după capul de mort”, ar fi zis altul/ eu însumi, aflat în pragul unei cârciumi, mi-am dat cu părerea:/ „e poetul”/ toată lumea a râs ca de o glumă bună/ i-am lăsat să creadă ce vor” (Confuzie). Dezamăgit de râsul mulţimii neînțelegătoare, Mihail Soare îşi ia menirea în serios, considerându-se, cu autoironie, un rege Midas care transformă în poezie tot ce atinge: „Orice atingeam, drăcia dracului, devenea poezie/ (…)// toate obiectele, mai mari sau mai mici, aparatul de ras/ hainele, altimetrul, până și ochelarii, adidașii, ceștile de cafea/ chiar și ființele, gălbuiul canar, Jean, motanul cel gras,/ cățelul vecinilor, un bichon, stupoare : iubita – poezie și ea// vor cârti avan păcătoșii „n-am prea vrea un poet printre sfinți/ ăștia au avut meserii serioase, întrebați, oameni buni, catihetul/ unii au fost negustori, alții meșteri dulgheri, călugări neîndoios de cuminți/ și câte altele, cum o să-i zicem Sfântul Cutare Poetul ?” (Sfântul Cutare Poetul). Poezia din care am citat şi care conferă titlul volumului, depune mărturie despre crezul artistic al autorului: creatorul este un fel de sfânt anonim, care eternizează efemerul. Stilul poetului este ceremonios şi ludic, ironic şi autoironic, subtil şi erudit. Referirile culturale, îndeosebi legate de pictură (un alt fel de-a vorbi, interpretând), vizualizează armonios sintagmele.
Transcendenţa goală (teoretizată de Hugo Friedrich în celebra sa carte, Structura liricii moderne) devine un dans pe sârmă al îngerilor imaginaţi de credincioşi: „Nu vă mai faceți, ca proștii, că nu îi vedeți/ Și orbii v-ar spune că îngerii voștri-s bezmetici și-apteri/ Deși când merg pe sârmă, nu prea sus, par creveți/ Într-atât sunt de mici, prizăriți zodieri/ (…)/ Nu-i mai credeți când vă spun că sunt vii/ Că au misii din ceruri și că tocmai de aia mai cad uneori” (Misii din ceruri). Sfinţii nu au nici ei consistenţă, poetul imaginându-şi că se joacă cu ei ca şi cu nişte țânci năstrușnici: „Mă hârjonesc cu sfinţii prin altare/ Ei îmi înţeapă roata bicicletei,/ Eu le smulg albe penele egretei/ Şi le îndes uimiri prin buzunare/ Când ne-alergăm dând înconjur flaşnetei” (Hârjoana mea cu sfinţii). Teribilistul profund Mihail Soare îl admonestează „șmecherește” pe Dumnezeu că a creat o lume nedreaptă, deloc pe gustul său: „Ai alcătuit lumea prost, coane,/ (conveniserăm să ne zicem aşa, ca-ntre şuţi)/ prea multă însingurare, prea puţine obloane/ paradox neînţeles, de sihaştri recruţi/ ai fost generos pân’ la sfinţi cu văzduhul/ dar aripile le-ai dat contra şperţ, pe cartelă/ şi privind către cer, în produhul/ mai adânc ca o moarte tot cădem din nacelă” (Proastă alcătuire).
Poetului nu-i mai rămâne decât să se „împuşte” întruna, ca într-o piesă de teatru absurd. Va deveni, în cele din urmă, un „mort ţanţoş”, prilej de a lua în derâdere mântuirea: „Mai țanțoș decât mine nu-i nici un mort de soi/ Prinț, amiral sau papă, paiață prin oboare/ Pe catalige leșu-mi surâde către voi,/ Cei care tot mai credeți că moartea-i înălțare.” (Mai ţanţoş decât mine nu-i nici un mort). În spectaculoasele sale metamorfozări, Mihail Soare îmi pare un Radu Stanca muntean, lucid şi orgolios. Tonul baladist, ludic şi bufonard, demitizează până şi poezia. Dar, prin ricoşeu, aceasta îi conferă autorului, sensul vieţii. Poezia lui Mihail Soare va fi savurată de cititorii inteligenţi, căutători de sensuri multiple îndărătul spectacularului lingvistic, dar și de amatorii de finețuri stilistice, cuceriți, și unii și alții, de o ars poetica venită parcă din timpuri netrăite de nimeni, doar închipuite.”
-->
Răspunsuri