Evoluţia vieţii se datorează mutaţiilor genetice şi adaptabilităţii la mediu. Psihomentalul unui individ e dat genetic şi şlefuit de mediul în care trăieşte (familia, şcoala, epoca istorică etc). Specificul unui popor se poate justifica etnogenetic şi convieţuirii indivizilor într-un anumit loc (geografic, geopolitic, socio-economic etc). Convieţuirea tribală, de la desprinderea din animalitate şi până în epoca istorică, a condus la formarea unor limbaje, tradiţii existenţiale fundate arhetipal (după C. G. Jung). Toate acestea au dus la formarea naţiunilor şi a specificului lor. Manifestările spirituale ale naţiei cuprind o latură universală şi una specifică. Influenţa aspectelor etnogenetice, a celor de mediu geografic şi de istorie, în formarea caracterului specific al unui popor nu pot fi separate exact. Aspectul genetic transmite energia (atitudinea optimistă, neutră sau pesimistă în faţa destinului) şi înfăţişarea biologică, iar convieţuirea comună consfinţeşte tradiţiile în conotaţii specifice. Aceste caracteristici sunt într-o permanentă evoluţie, ceea ce-l conduce pe Tudor Vianu să afirme că specificul naţiunilor este o problemă atât de vagă încât nu poate fi abordată ştiinţific /1/. Chiar el însă, datorită apetitului logic specific (deci individualizarea există), considera Estetica drept o ştiinţă. În replică, George Călinescu afirmă că alogenii în general şi evreii în special (şi Tudor Vianu aparţinea acestei seminţii) reduceau la minim importanţa specificului naţional, de teama de a nu fi expulzaţi de ţările adoptive /2/.
Oricum, Tudor Vianu avea dreptate considerând că specificul naţional este într-o continuă prefacere, aşa încât vom aborda caracteristicile acestuia în succesiunea epocilor istorice concrete.
1). Perioada anterioară etnogenezei
Înainte de cucerirea romană ştim de la Herodot că geto-daci că erau cei mai curajoşi, viteji şi demni dintre traci. Trăind în codrii răspândiţi pretutindeni, având ca ocupaţii de bază păstoritul şi agricultura în puţinele locuri neîmpădurite, au dobândit sentimentul comuniunii fireşti cu natura.
Romanii aveau o anumită demnitate şi limpezime solară (mediteraneeană) a gândirii. Între daci şi romani existau anumite tradiţii comune şi chiar înrudiri de limbaj (după cum susţin astăzi unii filologi).
Există cârtitori ai caracteristicilor psihomentale ale geto-dacilor chiar din această etapă anterioară etnogenezei. D. Drăghicescu /3/ afirmă că păstorii daci erau puternici şi cruzi, aveau mintea ageră (învăţau şi de la duşmani lor, romanii), erau ingenioşi dar foloseau acesta calităţi în scopuri viclene pentru că erau hrăpăreţi, egoişti, perfizi şi socoteau munca drept umilitoare.
Cea mai frumoasă caracterizare mitologică a epocii dacice ne-o transmite filosoful şi logicianul Anton Dumitriu care reconstruieşte în acest teritoriu, Terra Mirabilis /4/.
Aici, în spaţiul Carpato-Danubiani-Pontic, spun mitologiile, s-a petrecut epoca de aur a lui Saturn zis şi Zalmoxis, care a fost adorat în Dacia ca rege şi zeu; când tracii mor se duc să-l întâlnească. Pentru a le întări credinţa în nemurirea sufletului, el s-a retras trei ani într-o locuinţă subterană, reapărând apoi cu strălucirea celui reînviat din morţi.
Mitologia noastră purta amprentă apollinică. Cultul lui Apollo Hyperboreeanul se practica şi în Dacia, în templul din Insula Şerpilor din Marea Neagră, denumită şi insula fericiţilor. Templul din calcar alb de aici, despre care vorbeşte Pliniu cel Bătrân, a fost demontat de ruşi şi transportat la Saint Petersburg (afirmă Eugen Lovinescu în INTERPRETAREA ESOTERICA A BASMELOR ROMÂNEŞTI). Tot din cultul lui Apollo (Apollo lykios = lumină+lup) am moştenit sigla capului de lup de pe steagul dacic. La traci, zeul războiului se numea Kandaos iar Daous însemna oraşul lupilor; de asemenea fugarii proscrişi erau denumiţi lupi.
2. După cucerirea romană
Cercetătorii sunt destul de uniformi în prezentarea caracteristicilor poporului romîn rezultat în urma etnogenezei.
- Mircea Vulcănescu susţine că am dobândit un caracter echilibrat, cuviincios, cu frica lui Dumnezeu, în urma creştinării /5/;
- Anton Dumitriu crede că tradiţiile asemănătoare ale dacilor şi romanilor conduc spre instaurarea unui Weltanschauung comun /4/;
- Acum se formează limba română şi amestecul raselor nu poate să conducă decât la creşterea vigorii biologice.
3. În epoca năvălirilor popoarelor migratoare se întăreşte spiritul de comuniune cu natura care-i protejează pe autohtoni în momentele în care se retrăgeau din faţă puhoaielor năvălitorilor. Totuşi cu unii, care s-au aşezat pe teritoriul nostru sau în vecini au fost relaţii paşnice. Am dat dovadă de vitejie şi inteligenţă, diplomaţie şi am supravieţuit.
I. Crăciunescu /6/ remarcă faptul că latinitatea noastră nu a putut fi alterată de năvălitori. Eram mai civilizaţi decât ei.
4. În epoca principatelor
Primul care critică trăsăturile de caracter ale poporului nostru este Dimitrie Cantemir în DESCRIPTIO MOLDAVIE.
Constantin Noica /7/ şi Ioan F. Buricescu /8/ sintetizează părerile lui Dimitrie Cantemir: Dragoş a găsit o ţară pustie şi a răpit din ţările vecine ţărani care să lucreze pământul (afirmaţia pare hazardată). Oricum, după părerea domnitorului cărturar, moldovenii erau: leneşi (adunau hrană numai pentru a-şi asigura strictul necesar adică pentru un an); nu făceau comerţ decât cu produsele lor proprii şi de aceea străinii au preluat această ocupaţie; chefuitori; credeau că Dumnezeu le-a scris destinul dinainte; erau curajoşi şi nu le era teamă de moarte.
Alţi autori cred în calităţile populaţiei noastre.
S. Mehedinţi-Soveja /9/ remarcă faptul că românii nu au făcut crime în numele religiei. La noi au găsit ospitalitate prigoniţii religioşi din alte părţii: pe hussiţii veniţi din Polonia şi Ungaria, cât şi pe lipovenii prigoniţi în Rusia, Alexandru cel Bun a refuzat să-i extrădeze din considerente de ospitalitate. Românul e tolerant şi înţelegător: „Câte bordeie atâtea obicee”, „Fiecare cu legea lui.” Cel dintâi edict de toleranţă nu l-a dat Constantin cel Mare ci Galeriu (în 311e.n.), care după mamă era dac.
M. D. Ralea crede că puterea de adaptare ne-a salvat ca naţiune şi ea constă din /10/: putere de observaţie; înţelegerea exactă a situaţiei; sentiment mai mult decât pasiune; voinţă inconstantă dar nici apatică; spiritul descurcăreţ chiar uzitând de mijloacele neortodoxe (stăruinţă, favoruri, evitarea conflictelor cu cei mai puternici).
Defectele majore sau incipiente, au fost amplificate de imperiile sub suzeranitatea cărora am ajuns, în special otomanii (care nu au putut să ne cucerească datorită nu numai vitejiei dar şi calităţilor noastre diplomatice). Ioan F. Buricescu /8/, sintetizănd pe D. Drăghicescu arată că acesta converteşte în defecte chiar şi calităţile noastre..
Drăghicescu afirmă că în perioada dominaţiei turceşti ne-am trândăvit şi corupt, efectele acestei influenţe se văd şi azi. Defectele noastre majore ar fi următoarele: umblăm cu jumătăţi de măsură; pasivitatea; lipsa de energie; timiditatea; frica; lipsa de curaj; fatalismul, nepăsarea, iscusinţa în viclenie, inteligenţa fină utilizată în ironie; spiritul sarcastic; tendinţa autodistructivă.
5. Epoca modernă
C. Rădulescu-Motru /11/ consideră că avem puţină iniţiativă individuală şi că suntem dominaţi de un spirit de turmă. Ne luăm după zvonuri (mai ale în lumea satului unde ţăranul e condus după eul colectiv şi nu după cel individual), ne înregimentăm oricărui spirit de grup (politic sau oricare altul), omul de caracter fiind considerat cel ce nu iese din părerea grupului. Suntem curajoşi numai în masă (la război, la revoltă, în jurnalistică etc.), izolaţi suntem blânzi ca mieluşeii, religioşi când vedem exemplul celorlalţi, facem paradă de sentimente naţionale, dar în faţa celui puternic suntem spăşiţi pentru că ne călăuzim după vorba: „Capul plecat sabia nu-l taie”.
C. Rădulescu-Motru face o apreciere foarte valabilă şi astăzi: „Profitul capitalistului român provine din măiestria cu care acesta îşi aserveşte bugetul statului.” De asemenea: profesii dorite sunt cele în care să ne speculăm concetăţenii: avocat, politician etc.
I.F.Buricescu mai remarcă într-o altă lucrare a lui C. Rădulescu-Motru /12/ alte trăsături ale poporului nostru
- românul stă pe tânjeală un an şi dă în brânci în ultimele zile;
- preţuieşte lucrurile de moment, nu are spirit de economie;
- biserica n-a luat parte la viaţa practică (educaţia morală a oamenilor);
- individualismul nostru tradiţional, contemplativ nu are de-a face cu cel practic, burghez;
- unde profesiile se ocupă fără selecţie avem neperseverenţă la lucru.
Cele mai dure critici la adresa specificului românesc, dar care răsturnate devin dătătoare de o mare speranţă, le aduce Emil Cioran /13/.
Pentru el „Există un viciu substanţial în structura sufletească a românului, un gol iniţial din care derivă seria de ratări ale trecutului nostru” – un „păcat originar”.
Timpurile au fost vitrege cu noi pentru că nu am fost destui de tari ca să le înfrângem.
„Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, însă, una a omului.”
Poporul nostru nu a creat decât cultură populară, nu a trecut treapta istorică.
Lipseşte României sensul ascensional al devenirii.
„O individualitate se determină după elementele gotice din suflet.” Noi n-am trăit sub acest îndemn, de aceea: pasivitatea, scepticismul, autodispreţul, contemplaţia domoală, religiozitatea minoră, anistoria, înţelepciunea care constituie aspectul negativ central al specificului naţional.
„Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui să-l lichidăm cu fulgere.” Ne abandonăm pasiv sorţii ca în Mioriţa care este un blestem poetic naţional.
Când vom câştiga gustul devenirii vom învinge.
„Dezmăţul este climatul natural al României.” Afară de Eminescu, totul s-a făcut fragmentar în cultura noastră.
„Adâncimea sufletească a unui popor se măsoară după gradul de religiozitate.” Dar omul religios nu are nevoie de viitor, e reacţionar. Totuşi, în zorile unui popor, momentul religios a avut un rol constructiv, civilizator, de o fecunditate unică. „Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric şi este servită de o forţă echivalentă valorii ei.”
Cei cu adevărat mari se leagănă în universal.
Cred că Mihai Ralea s-a înşelat crezând că românului /10/: “Nici o umbră de misticism ori de nebulozitate nu-i tulbură funcţionarea exactă a minţii sale” şi că nu crede în bunătatea oamenilor. Tocmai că, prin buna lui credinţă poate fi păcălit uşor. Are dreptate afirmând că îl domină superstiţia. E cu totul fals că îi lipseşte imaginaţia şi viaţa interioară. Dimpotrivă, românul s-a născut poet. E adevărat că a dovedit o mare putere de adaptabilitate. Clerul e puţin respectat (de multe ori românul nu e pios, înjură de cele sfinte).
Simularea morţii aparente l-a salvat în clipe grele când, în faţa celor puternici ne-am redus individualitatea şi combativitatea l-a minim.
Nichifor Crainic /14/ crede că cele mai multe calităţi ale românului se datorează spiritului creştin ortodox. Nobleţea spirituală este înnăscută la români. Tradiţionalismul doreşte o cultură sănătoasă dezvoltată pe valori autohtone. Suntem cu bun simţ şi cu ironie fină. Occidentalizarea ne încurcă şi ne dezorientează. Noi suntem Orientali, răsăriteni, ortodoxi. Ortodoxia este cheia pentru cel ce va scrie filosofia noastră. Natura şi universul sunt creaţiile lui D-zeu şi noi la fel, simţim natura ca pe o soră şi codrul ca pe un frate. Cultura provine din cult (Berdiaew). Cărţile superioare au valoare de proprietate în măsura în care sunt transfigurări ale elementelor vii din popor. Misiunea noastră, după Keyserling, constă în redeşteptarea bizantinismului. După părerea mea, îndepărtarea de spiritul raţional al Occidentului ar fi o mare greşeală.
Pentru Ion Petrovici /15/ modul de îmbinare al valorilor dezinteresate: naţionale, umanitare (creştine) şi culturale dau specificul nostru. Religia ortodoxă, care nu a subordonat statul ci s-a pus în slujba acestuia a făcut ca naţionalismul nostru să nu fie agresiv.
Pentru George Călinescu /2/ factorul etnic este hotărâtor în stabilirea specificului unei personalităţi sau a unui popor. El stabileşte că scriitorii noştri cei mai importanţi poartă această pecete. Românii puri: Eminescu, Creangă, Coşbuc, Goga, Rebreanu, Sadoveanu etc – au aplecare spre arhaic şi dionysiac.
Evreii în dorinţa de a fi asimilaţi, cultivă arhaicul şi neaoşul dar abuziv.
Ion Zamfirescu se întreabă care e locul poporului nostru în lume /16/. Românul, modest şi timid, suferă de un complex de inferioritate faţă de marile popoare europene, ceea ce i-a întunecat sentimentul marilor lui perspective istorice. N-am avut mare istorie dar am avut simţ istoric. Etnogeneza traco-romană, mediul geografic, Şcoala Ardeleană şi creştinismul sunt considerate ideile forţă care ne-au dat specificul.
Rezultatele importante în arta sunt următoarele:
- pictura în frescă a bisericilor şi manastirilor;
- arhitectura ţărănească (bisericile maramureşene din lemn considerate de unii cele mai frumoase din lume)
- arta decorativă ţărănească.
În Renaştere s-au afirmat şi dintre români personalităţii de talie europeană: Nicolaus Olahus, Nicolae Milescu, Stolnicul C-tin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir etc.
Locul naţiunii noastre este unul de mijloc în Europa.
Constantin Noica se întreabă ce e etern şi ce e istoric în cultura românească /7/.
El consideră că abia în perioada interbelică am ajuns la dorinţa de a face istorie. Suntem o cultură minoră. Nu mai trebuie să fim eternii săteni ai Europei (România tradiţională, folclorică, în care vremea stă – vremuieşte). Omul însă devine şi contează sensul devenirii. Trebuie să renunţăm la vorba noastră: „trece şi asta” care se traduce prin: „totul e zădărnicie”. În istorie, filosoful remarcă trei momente semnificative pentru schimbarea atitudinii noastre faţă de istorie:
1.În sec. XVI, prin personalitatea lui Neagoe Basarab (domn şi călugăr) s-a manifestat puternic contrastul dintre etern şi vremelnic (istoric). Cu toate problemele de protocol domnesc expuse cu atenţie, întâia mare carte a culturii româneşti, „Învăţăturile lui N. Basarab către fiul său Teodosie” relevă relaţia omului cu Dumnezeu nu cu semenii, deci ea stă sub semnul eternităţii.
2.În sec.XVIII, Dimitrie Cantemir devine întâiul gânditor român de talie europeană, cu simţ critic. DESCRIPTIO MOLDAVIE reliefează grotesc defectele moldovenilor: aroganţa; mândria; spiritul de ceartă, dar şi concilianţa peste limită; tendinţa spre viaţă uşoară; scăderea curajului pe măsura ducerii luptei; inconstanţa caracterului; credinţa redusă; lenea. Doar ospitalitatea şi uneori credinţa pot fi trecute în rândul calităţilor.
3.În sec.XX Lucian Blaga adaugă categoriile matricei stilistice a inconştientului la cele kantiene. În discursul de receţie la Academie, Elogiul satului românesc Lucian Blaga acordă importanţă aspectelor impersonale, anonime, anistorice ale vieţii spirituale tradiţionale, ceea ce constituie primul plan valabil spre o cultură majoră.
Alexandru Philippide /17/ subliniază comunitatea om – natură, reliefând recunoştinţa naturii (animale, plante) pentru că omul le-a ajutat.
Liviu Rebreanu în discursul său de recepţie la Academie subliniază că ţărănimea este izvorul românismului pur şi că ea a stat împotriva puhoaielor năvălitorilor. Pământul ne-a modelat trupul şi sufletul
I. Simionescu /18/ şi N. Posenna /19/ aduc în plus o nuanţare a caracteristicilor noastre pe zone geografice. Moldoveanul mai blajin dar mai predispus spre adâncimi, a dat mulţi gânditori, munteanul mai aprig, întreprinzători, a dat haiduci mai mulţi, ardeleanul cumpătat şi mai puţin spontat.
N. Posenna concluzionează că suntem ultimii în europa deşi avem cea mai frumoasă ţară.
Preotul Dumitru Stăniloaie /20/ consideră că românul este ospitalier şi tolerant, că spaţiul pe care-l trăieşte i-a impregat fiinţa între Orient şi Occident, motiv pentru care nu ne adaptăm în altă ţară.
Avem viziunea unui cosmos liturgic (aşa cum consideră M. Eliade), codrul este frate cu românul, în basme, animalele sunt vorbitoare.
Creştinismul ortodox + caracterul latin au unit raţionalul cu sentimentul de taină luminoasă.
Viziunea românească asupra lumii
E momentul acum să construim din cele expuse şi din contribuţiile filosofilor noştri, pe care le vom aduce în continuare, acel Weltanschauung românesc despre care vorbea Anton Dumitriu. El este legat de tradiţia satului românesc (la oraş a început să se piardă).
Viziunea asupra lumii se constituie în spaţiu şi timp, la care se adaugă sensul destinului.
Întâi avem de a aface cu sentimentul integrării omului înt-un univers familiar, creaţie a lui Dumnezeu cu care putem comunica fără intermediar (fără idei platonice). Vasile Băncilă stabileşte trei aspecte ale cosmicismului românesc /21/: a) nevoia de spaţiu liber, b) intuiţia armoniei cosmice şi c) sentimentul participării la cosmos.
Particularizând, Lucian Blaga /22/ conturează spaţiul nostru specific la forma plaiului (spaţiul mioritic). Filosoful din Lancrăm consideră, pe urmele etnologului Leo Frobenius că şi culturile cresc ca şi plantele în funcţie de mediu şi de zestrea genetică. În muzica lui Bach Blaga detectează un spaţiu infinit. Acest spaţiu inconştient răzbate în conştiinţă prin fenomenul denumit „personanţă” şi modelează stilul manifestărilor artistice. La noi, acest spaţiu matrice este plaiul (spaţiul mioritic). În acelaşi spaţiu geografic pot fi două orizonturi spaţiale diferite: la saşi – piscul ascuţit (goticul), la români plaiul (povârniş blând pe panta muntelui, urmat de alt povârniş ceea ce conduce în final la alternanţa deal – vale). Acest spaţiu mioritic infinit ondulat modelează ritmul: cântecelor noastre populare (al doinelor în special) alternând silabele accentuate cu cele neaccentuate, rezultând cu predilecţie săltăreţul dactil; struneşte geniul arhitecturii ţărăneşti tradiţionale (case, biserici de lemn) între două tendinţele: una verticalizantă (dealul), cealaltă orizontalizantă (valea).
Din acelaşi motiv, la noi nimic nu este exagerat, totul devine ondulare.
Despre timp Ernst Bernea /23/ apreciaţă că pentru ţăran curge altfel decât pentru orăşan (la care timpul e monoton, abstarct, matematic). La sat el devine organic, plin de sens şi firesc. Apar două feţe ale timpului: a clipei şi a eternului. A fi în veac înseamnă a fi în clipa cu sens în etern. Veacul are trecut, prezent şi viitor deci e timpul întreg. Eternitatea ne leagă de Dumnezeul care le-a făcut şi rânduit pe toate. Începutul şi sfârşitul se regăsesc în Dumnezeu, motiv pentru care moartea nu ne mai sperie fiind un fenomen natural, hotărât de creator.
Ţăranul îşi duce existenţa în funcţie de puterile vremii, care pot fi:
a) nefaste: marţi sâmbătă, miezul nopţii (legate de fenomenul morţii);
b) faste: luni, miercuri, orele dimineţii etc.
În timpul sărbătorilor se iese din timpul profan şi se ntră în timpul sacru, în care ne dedicăm lui Dumnezeu.
Toate se împlinesc când le-a venit timpul. Aşadar timpul devine subiectiv, eterogen, cu opriri în zile de sărbătoare etc. Ritualurile de natură mistică au influenţă în lumea materială şi spirituală. Ritualurile de trecere: naştere, adolescenţă, nuntă, moarte au rostul de lipi fragmente diferite de timp (timpul care se manifestă discontinuu).
Reforma calendarului (13 zile mai înainte) a descumpănit pe ţărani: „Cum să schimbi sărbătoarea când ea a rămas tot acolo?”
Vasile Băncilă /24/ completează spaţiul mioritic cu cel al Bărăganului care converteşte oscilaţia pornită de munte şi estompată de plai într-o undă orizontală.
Filosoful stabileşte cinci categorii ale cunoaşterii ţărăneşti:
1. categoria esenţelor ontologice (raportarea existenţei atât la clipa individuală cât şi la un tip etern în relaţie directă cu Dumnezeu);
2. mitul şi legendele în explicarea originii fenomenelor;
3. cunoaşterea stihială;
4. divinul necontradictoriu;
5. agnosticismul înţelegător:”Aşa a vrut Dumnezeu!””Aceasta o ştie numai Dumnezeu!”
Pentru Mircea Vulcănescu / 5/ chipul fiecărui popor este lăsat de Dumnezeu.
Existenţa în gândirea românească cuprinde două aspecte: unul cantitativ (concret, material) şi celălalt calitativ (formal, abstract), iar firea, ca unicitate, semnifică fie lumea, fie vremea. Firea ca parte desemnează insul şi fiinţa.
Firea e una, bogată, plină, statornică, tare, iar fiinţa e multiplă, slabă, schimbătoare, trecătoare. Firea = totalitatea fiinţelor (individuale). Există şi o fiinţă supraindividuală. Lumea = devenire, curgere, petrecere. La noi, dimensiunile lumii sunt locul şi vremea (fiecare aspect la vremea lui). Timpul are şi el volum (grosime), fir, cuprins, caracter.
În concepţia românească există o vastă solidaritate universală, viaţa omului legată de a unei stele (ca rezonanţă între parte şi întreg). Între lumea de aici şi cea de dincolo nu e hotar spaţial ci vamă, doar schimbare de fire a fiinţei. Lumea de dincolo e mai vastă şi o cuprinde şi pe a noastră. Lumea cuprinde nu numai ce este dar şi pe cele care au fost şi pe cele care nu sunt încă, dar ar putea să fie. Nimic nu este definitiv.
Fiinţa individuală are:
- chip (ins)
- rost (integrala posibilităţilor insului)
- soartă (şirul păţaniilor insului
Mai există desigur şi o fiinţă universală, care depăşeşte firea.
La noi, verbul a fi este predicat nominal. Existenţa constituie cel mai general atribut. Insul există când fiinţa lui poate fi individualizată. La noi, a fi nu înseamnă „cândva şi undeva anume” (ca Da sein – care la germani are înţelesul de „a fi aici, prezent în fapt”) ci „oricând şi oriunde”.
Opoziţia/negaţia nu desfiinţază ci crează o altă realitate alături de aceea pe care o tăgăduieşte (în acest aspect constă caracterul luciferic şi nu satanic al negaţiei româneşti). Îl avem pe aevea. Nimic nu e abstract, nu există neant. Iată caracteristicile specificului românesc în viziunea lui Mircea Vulcănescu:
1. nu există nefiinţă (ci fiinţă care îşi schimbă firea);
2. nu există imposibilitate absolută (nu cădem în decepţie);
3. nu există alternativă (optativul) – ba există!
4. nu există imperativ ci „Fie şi aşa!”
5. nu există iremediabil (lipsa gravităţii existenţei şi nu ne temem de moarte, ironie şi duioşie faţă de soartă);
6. sentimentul acut al istoriei: acum ori niciodată nu ne e specific, dar am acţionat când a trebuit apoi am revenit repede la matcă;
7. lipsa de teamă în faţa morţii (nuntă mioritică) geţii se credeau nemuritori.
În sfârşit, V. Băncilă mai remarcă faptul că ţăranul nostră are credinţa în nemurire şi o astronomie, medicină, zoologie şi botanică proprie
Cum a rodit această viziune specifică asupra lumii în folclorul nostru, vom sintetiţa în cele ce urmează. Mircea Eliade /25/ crede că geniul românesc şi-a dat adevărata măsură în folclor: în special prin baladele Meşterul Manole şi Mioriţa. Bazată pe mituri şi arhetipuri, cultura noastră poate recepta mai bine culturile non-europene. Cele două balade menţionate tratează tema morţii rituale ca valoare supremă a împlinirii fiinţei: prima se centrează în jurul misterului jertfei (clădirea dobândeşte viaţă, devine însufleţită); a doua – moartea nuntă cosmică (reconciliere cu destinul, reintegrare în natură, în cosmosul sanctificat liturgic).
Poetul Dan Botta descoperă în folclor chipul nostalgic al Thraciei prin tema: iubirea unui zeu pentru o fiinţă pământeană /26/.
Balada soarelui şi a Lunei exprima asta. Soarele este îndrăgostit incestuos de sora sa Ileana Cosânzeana. Modelul poate fi mitul lui Zamolxis, identificat la greci cu Dionysos. Mama sa, Semele era îndrăgostită de Zeus şi-l cheamă pentru o oră de iubire. Dionysos denumit/devenit Zagreus va deveni şi zeul morţii, Hades, căruia i s-a dat facilitatea să cunoască tot ce e frumos Platon – Cratylos), deci făcând din moarte „mireasa lumii”, ceea ce se va regăsi în Mioriţa. Cam pe aici va trece şi Eminescu în „Luceafărul” său.
La noi, existenţa este durere nesfârşită şi dor infinit după ceva imposibil.
Concluzii
Desigur, prin selectarea textelor dedicate specificului românesc, o crestomaţie nu poate fi alcătuită decât subiectiv. În general, Gabriel Stănescu a ales textele reprezentative şi importante ale gânditorilor noştri legate de acest domeniu. Cartea este foarte importante astaza când specificul nacional este ameninţat de globalizare şi de integrarea în Uniunea Euroopeană. Totuşi, se pot face câteva ptopuneri de completări în cazul unei noii ediţii. În cazul lui Constantin Noica cred că ar fi fost mai reprezentative câteva texte din: EMINESCU SAU OMUL DEPLIN AL SUFLETULUI ROMÂNESC (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1975 ) şi CUVÂNT ÎMPREUNĂ DESPRE ROSTIREA ROMÂNEASCĂ (Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987) .
La Blaga se mai putea continua cu câteva aspecte ale matricei stilistice mioritice întrucât ea nu se opreşete numai la orizontul spaţial inconştient ci continuă cu orizontul temporar inconştient, năzuinţa formativă şi atitudinea anabasică ori catabasică în faţa destinului. În completarea viziunii mitologice asupra daciei se mai puteau aduce exemplificări din Vasile Lovinescu – DACIA HIPERBOREANĂ (Ed. Rosmarin, Bucureşti, 1996) .
Cred că ar fi fost foarte bine venită o prezentate a sculpturii lui C. Brâncuşi care exemplifică în cel mai înalt grad, prin limbajul universal al statuarei, sale matricea stilistică mioritică. (Am realizat acest lucru în eseul Materializarea matricei stilistice mioritice în sculptura brâncuşiană publicat în revista Axioma, Ploieşti,nr.3 / martie 2007).
De asemenea, puteau fi evitate repetări din sinteza Buricescu, având în vedere autorii care fuseseră prezentaţi şi separat.
Dar ce rezultă din textele selectate.
După cum crede Tudor Vianu, cercetarea specificului a început în 1860, când junimiştii au ridicat problema formei fără fond, susţinând că instituţiile apusene, legiferate nepotrivit, nu sunt adaptate sufletului nostru. De atunci problema se dezbate mereu.
Unii apreciază aceleaşi caracteristici ca defecte alţii le iau drept calităţii. Pentru unii predomină defectele (Dimitrie Cantemir, Drăghicescu, Emil Cioran ), pentru alţii calităţile ( Blaga, Crainic etc).
Concluzia cade undeva la mijloc. Fiecare aspect, încadrat între anumite limite, poate fi o calitate, în afara acestora, un defect. Întrucât existăm şi nu am fost desfiinţaţi ca naţiune până în prezent, înseamnă că au prelevat calităţile noastre. Nicolae Iorga – afirmă că fiecare epocă istorică ne-a verificat dreptul nostru aici şi n-am cedat. De aceea viitorul nu ne înspăimântă.
Despre destinul nostru cultural s-a spus că:
– ar putea rămâne o cultură minoră (Constantin Noica);
- ar putea juca un rol de mijloc în Europa (Ion Zamfirescu);
- este o sinteză între Orient şi Occident (Dumitru Stăniloaie);
- fiind Orientali rolul nostru e reînvierea bizantinismului (Nichifor Crainic);
- am putea deveni activi prin descoperirea sensului devenirii (Emil Cioran).
Rămânerea în urmă faţă de civilizaţia Occidentului este justificată de majoritatea gânditorilor prin remarca lui Mircea Eliade că puţine neamuri au avut vitregia poporului nostru, 400 de ani am salvat Occidentul de turci, motiv pentru care Evul mediu s-a prelungit la noi cu trei secole. N-am avut norocul unor duşmani cultural superiori, de la care să învăţăm. Dar marea nenorocire au fost ruşii.
Tot Tudor Vianu ne reaminteşte că fiecare cultură îşi are propriu-i destin, cu menirea să şi-l împlinească. Hegel afirmă că toate culturile au momentul lor plenar. Dacă aşa stau lucrurile, încă nu ne-am spus ultimulm cuvânt şi ni-l vom spune cu siguranţă.
Gabriel Stănescu are meritul de a fi reunit în această carte majoritatea părerilor marilor noştrii gânditori despre specificul românesc, crestomaţie foarte utilă atât cercetătorilor dar şi celor care vor să afle cine suntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm.
LUCIAN GRUIA
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos dl Muntean
Foarte interesant, extrem de atent scris articolul si bogat in informatii! Multumim mult!
Mulţumesc frumos Mihaela mi s-a părut foarte interesant articolul mai ales că Lucian Gruia este foarte cunoscut.