Opera occulta Sebastian A. CORN – Iovik
Sebastian A. Corn este unul dintre cei mai interesanţi prozatori români de după `89. O ştiu cîţiva iniţiaţi, o ştiu cei din cercurile SF&Fantasy, însă establishmentul literar, ba chiar şi anti-establishmentul (zonele care tind spre cercul interior al puterii) au rămas impenetrabile pentru acest scriitor-medic care îşi poate trece la activ cam toate subgenurile SF, dar şi cărţi care sfidează clasificarea, cum este acest Iovik, despre care vorbim acum. Nuvelă, novella, roman scurt, literatură de mister, Iovik se împărtăşeşte din tradiţia ocultă a unor marginalii ieşite din mantaua lui E.A. Poe, printre care aş cita Desenul din covor al lui Henry James, Capodopera necunoscută, povestirea lui Balzac, şi, de ce nu?, Portretul lui Dorian Gray (strict în ceea ce priveşte relaţia operă de artă-realitate). Literatura lui Sebastian A. Corn, mai ales în zonele în care nu poate fi încadrată strict unui subgen SF&Fantasy, se află în zona aceea pe care Margaret Atwood insistă să o numească literatură speculativă. Mă refer aici, cu precădere, la un roman extrem de ambiţios, pe care îl citesc acum, şi anume Ne vom întoarce la Muribecca.
Dar, să revenim la Iovik. Pentru clădirea misterului din jurul acestui personaj care apare în carne şi litere abia spre finalul prozei, autorul foloseşte tehnica prezenţei indirecte, construieşte o fiinţă ectoplasmatică prin zvonuri, bîrfe, istorisiri ce ar intra mai curînd în domeniul legendei decît în spaţiul unui realism sănătos.
Naratorul nuvelei este un tînăr colecţionar de artă, aflat la început de drum, fascinat de un tablou găsit în galeria unui bătrîn evreu, anticar celebru în lumea underground a comerţului de artă: „Numai că, de îndată ce am intrat în depozitele evreului, ochii mi-au căzut asupra unui tablou mai degrabă mărunt, schiţat din cîteva pete de culoare fauves, îngrozitor de agresive. Apro – piindu-mă, mi-am dat seama că ceea ce iniţial păreau a fi doar nişte pete de culoare erau, de fapt, un fundal extrem de bogat în amănunte, realizat printr-o tehnică ce amintea de pointilism. Una peste alta, tabloul înfăţişa două femei plimbîndu-se pe faleza de la Balcic, chiar la vărsarea în mare a cascadei ce cobora din grădina botanică. Ceea ce mi-a atras atenţia de la bun început au fost chipurile celor două femei pentru că, altminteri, tabloul nu ieşea din calapodul picturilor legate de Balcic, de la Petraşcu şi Constantinescu încoace. Ei bine, cele două femei, care păreau angajate într-o discuţie extrem de vioaie, abia dacă aveau schiţate trăsăturile feţelor, iar ochii le lipseau cu desăvîrşire“.
Naşterea misterului este legată de apariţia artefactului, un obiect artistic straniu, unheimlich în terminologia freudiană: tocmai abundenţa elementelor familiare, din care răsare un detaliu nelalocul lui, face să apară stranietatea. Autorul presară în text elemente ce ţin de funcţia fatică a limbajului/literaturii, avertismente de care trebuie să ţii cont pentru a rămîne în contact cu misterul prozei. Ne va avertiza, aşadar, referindu-se aparent la tabloul descris mai sus, în legătură cu importanţa extremă a detaliilor aflate în contrast cu realizarea rudimentară a chipurilor celor două personaje. Aşadar, avem un tînăr colecţionar, decis (la îndemnul cel puţin ciudat prin insistenţă al unui confrate mai în vîrstă şi mult mai versat) să crească cota de piaţă a misteriosului artist care pictează în detaliu decorul, însă care refuză să le ofere un chip personajelor sale.
Bun, e momentul să adîncim misterul. Se realizează sub ochii noştri un transfer: opera lui Iovik, Iovik în sine chiar devin opera naratorului care, pentru a creşte cota, creează literatură, adică minte. Numai că minciunile lui, operă de marketing, se dovedesc a fi adevărate, ba chiar depăşite de literatura zvonistică, cea care-i pune în cîrcă lui Iovik nişte evenimente cel puţin paranormale. Mar – ketingul naratorului devine, astfel, punere în abis a temei mari, după cum vom vedea. Se pare că prima amintire cu Iovik îi aparţine unui prieten din copilărie de-al acestuia, Filip Canta, art manager la o multinaţională. Copilul asistă la o scenă în care Iovik şi bunica sa sînt jigniţi, umiliţi pe plajă de bunica lui Filip. Reacţia copilului este de a desena, în nisipul umed, o reproducere a tabloului lui Victor Vasneţov, Cei trei bogatîri.
Întrebat de ce a ales această reproducere (lăsăm la o parte măiestria copilului de nouă ani care e în stare să reproducă fotografic) şi ce reprezintă imaginea, acesta răspunde, adăugînd un element extrem de important pentru descifrarea ulterioară a misterului:
„– Sînt nişte neînduplecaţi, replicase micuţul Iovik, cu aer imparţial, îmi imaginez. Ce crezi că s-ar întîmpla dacă ar prinde viaţă, toţi trei, şi s-ar ridica din nisip chiar acum?“.
Replica micuţului Iovik are funcţia unei rostiri magice, este începutul, breşa prin care gîndirea magică pătrunde în povestire. Totul va sta, ulterior, sub semnul acestui „Ce-ar fi?“
Biografia lui Iovik se va construi de acum sub ochii noştri: născut din tată român şi mamă rusoaică, talentat de mic, va fi implicat în controverse încă din anii liceului, cînd pasiunea lui pentru detaliu, obsesia de a reproduce cu exactitate fotografică îl vor pune în conflict cu profesorii. După ce pică la facultate ajunge în armată, unde i se comandă portretul secretarului de partid. Acum are loc prima moarte: secretarul de partid este găsit mort în camera unde expusese acest portret. A doua moarte survine după un studiu făcut la facultate, după model. Trupeşa şi sănătoasa spălătoreasă (sau franzelăreasă) care le pozează studenţilor se îmbolnăveşte subit şi moare.
De aici înainte, proza (fiecare capitol are ca titlu o indicaţie de tempo muzical) capătă un ritm moderat, dispar zece ani din viaţa pictorului care, de fapt, abandonează arta pentru a deveni scenograf la Teatrul Foarte Mic, unde se iubeşte cu o actriţă mult mai în vîrstă decît el. La intervenţia tatălui său, Iovik se reapucă de pictat, iar numărul victimelor, începînd cu iubita P., devine alarmant, pînă cînd totul va culmina cu implicarea lui într-un cerc mafiot, cu utilizarea sa pe post de armă. Singura metodă de a se apăra devine cea de a picta separat ochii personajelor, pentru a le avea astfel la mînă. Ni se sugerează chiar că moartea lui Ceauşescu se află în strînsă legătură cu un portret realizat de pictorul nostru. Naratorul îşi cunoaşte, în cele din urmă, Opera, pe Iovik, care deja este prins în laţul urmăritorilor săi, care-i plantează cîte o iubită în fiecare din cele două ascunzişuri ale sale, unul în Bucureşti, celălalt la Balcic, iar finalul, cum bine îi stă oricărei proze de mistere, este o ultimă operă, pe viu, a şamanului Iovik. Finalul este deschis, ofertant pentru o multitudine de interpretări, dar nu vreau să le stric cititorilor plăcerea unui exerciţiu de imaginaţie şi de inteligenţă.
Microromanul lui Sebastian A. Corn este impecabil, poate fi citit pe o multitudine de niveluri; atmosfera începutului, aşezat în zona Hanul cu Tei, aminteşte de Craii de Curtea Veche; este o adevărată plăcere să descifrezi enigma propusă de autor, să urmăreşti indiciile presărate în text. Ca exerciţiu, recomand şi lectura prozei pe blogul autorului, unde textul este fragmentat prin introducerea fotografiilor, a reproducerilor şi a obiectelor care apar în povestire. Aşadar, artistul- şaman, care citeşte viitorul, sau artistul care influenţează viitorul? Gîndire magică, ucidere ritualică? De analizat, mai presus de orice, relaţia narator-Iovik… Iar Coda nu face altceva decît să adîncească misterul.
Sebastian A. CORN
Iovik
Editura Millenium Books, 2014, 94 p.
Autor: Bogdan-Alexandru STĂNESCU
http://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2014/06/20/opera-occulta-sebastian-a-corn-iovik/
-->
Răspunsuri
Mulțumesc frumos dl Muntean!
sebastian-corn on Apr 19 2009 08:00 am
IOVIK – 0.1 (foileton)
Table of contents for IOVIK
Mulțumesc frumos dl Muntean!
Mulțumesc Mimi pentru popas. Cu drag!