Cartea domnului Sorin Negruţi, „Relaţionarea! O explorare multidimensională şi interdisciplinară”, reprezintă o abordare inedită şi demnă de respect în spaţiul publicistic românesc. Conţinutul lucrării, redat sistemic şi sistematic, elaborat pe baza unei bogate şi îndelungate activităţi de cercetare, exprimă legături organice bine motivate între arta şi tehnica relaţionării, specifice diferitelor etape istorice de dezvoltare a societăţii umane, precum şi elementele de manifestare ale acestora.
Reacţia faţă de o dezvoltare preponderent teoretică, la limita riscului de a se distanţa semnificativ de ritmurile şi de proporţiile reale ale evoluţiei omului, s-a concretizat într-o orientare pragmatică pe care cititorul o poate înţelege şi, totodată, o poate asuma într-un registru comparativ şi aplicat la propria subiectivitate.
Cartea domnului Sorin Negruţi se poate constitui astfel într-un liant pentru a dezvolta şi a menţine infinita varietate a relaţiilor interumane, pe care se sprijină întreaga noastră existenţă socială. De aceea, cu responsabilitatea integral asumată, considerăm că lucrarea de faţă poate fi o opţiune metodică în orientarea lecturilor şi în aprofundarea studiului de către cei interesaţi, precum şi o şansă reală a oricărui dialog între specialişti şi mai puţin specialişti ai domeniului, o punte arcuită spre orizonturile pururea deschise ale cunoaşterii.
Prof. univ. dr. Pavel Abraham
Importanţa cunoaşterii
multidimensionale şi interdisciplinare
a relaţionării interumane
„Omul este, prin natura sa, o fiinţă sociabilǎ”, remarca Aristotel , în urmǎ cu peste douǎ mii de ani. Constatarea marelui filozof grec este şi mai actualǎ în zilele noastre, când fiecare ne aflǎm în situaţia de a interacţiona cu un numǎr tot mai mare de persoane şi din ipostaze tot mai diversificate şi multivalente. Astfel, suntem nevoiţi să relaţionǎm diferit, în funcţie de natura relaţiei, de contextul în care aceasta are loc, precum şi de statutul şi caracteristicile personalităţii interlocutorului.
Suntem, simultan, pǎrinţi faţǎ de propriii copii şi copii faţǎ de propriii pǎrinţi, superiori faţă de subordonaţi şi subordonaţi faţă de superiori ş.a.m.d. Suntem atât actori, cât şi spectatori în aceeaşi piesǎ şi, nu de puţine ori, ne jucǎm rolurile ca amatori plictisiţi, fǎrǎ a omite însǎ a-i evalua pe ceilalţi cu ochii celor mai exigenţi critici. În ciuda acestei realitǎţi, aproape întotdeauna ne privim pe noi înşine ca pe nişte artişti talentaţi, iar pe restul, doar ca pe simpli cabotini.
Ne place mai mult sǎ utilizǎm verbul „a dobândi” şi mai puţin verbul „a dǎrui”. Trǎim cu impresia cǎ primul este doar dreptul nostru, iar cel de al doilea, numai obligaţia celorlalţi. Suntem preocupaţi mai mult de propriile interese şi mai puţin (câteodatǎ, chiar deloc!) de nevoile celui de lângǎ noi. Preferǎm sǎ dominǎm egoist, în loc sǎ cooperǎm solidar, şi alegem sǎ ignorǎm îndeosebi acele probleme ale cǎror efecte negative nu ne afecteazǎ în mod direct. Dorim, aproape întotdeauna, sǎ câştigǎm, chiar şi fǎrǎ a mai respecta regulile jocului. Nu vrem sǎ recunoaştem cǎ numai „Dǎruind vei dobândi”, aşa cum ne îndemna unul dintre marile caractere ale poporului român, Nicolae Steinhardt , cǎ numai respectându-ne unii pe ceilalţi am putea fi cel puţin multumiţi, dacǎ nu chiar fericiţi.
Privim noţiunile de „înţelegere”, „respect” şi „ajutor” mai mult ca pe nişte concepte religioase, mistice, idealiste, fǎrǎ a avea în vedere cǎ tocmai acestea sunt componentele de bază ale relaţionării, ca atribut fundamental al speciei umane. Uitǎm cǎ omul este singura vieţuitoare care, nu numai cǎ se organizeazǎ în colectivitǎţi şi îşi elaboreazǎ norme de convieţuire, ci îşi creeazǎ inclusiv instituţii pe care sǎ le implementeze şi să le perfecţioneze. Uitǎm cǎ relaţionarea este cea care produce legǎturi puternice şi de duratǎ între oameni, începând cu simbioza tainicǎ şi emergentǎ dintre bǎrbat şi femeie, continuând cu sentimentul familial, simţul civic, conştiinţa de neam şi culminând cu solidaritatea interumanǎ.
Elaborǎm norme, coduri şi standarde pentru toate activitǎţile pe care le desfǎşurǎm, îndeosebi pentru cele economice. Omitem, însǎ, a reglementa o activitate, poate nu la fel de profitabilǎ material, dar cu siguranţǎ importantǎ social. Este vorba despre modul în care fiecare ar trebui sǎ se comporte cu fiecare, despre modul în care se cuvine sǎ interacţionǎm unii cu ceilalţi, într-un cuvânt: relaţionarea.
Nevoia de a mă face uşor înţeles şi, totodată, de a-i înţelege pe cei din jur m-a determinat sǎ studiez fenomenul relaţionǎrii interumane. În timpul acestui proces, am conştientizat faptul că relaţionarea este asemenea unui dans pe care nu îl poţi juca de unul singur. Astfel, din nevoia de a avea un numǎr cât mai mare de potenţiali parteneri, am decis să elaborez o lucrare de RELAŢIONOLOGIE.
Relaţionologia nu existǎ (deocamdată!) ca disciplinǎ ştiinţificǎ, pe eşichierul ştiinţelor socio-umane, însă, ca orice explorator, îmi asum dreptul de a descoperi noi tǎrâmuri de cunoaştere. Spun „descoperi”, deoarece consider cǎ omul nu inventeazǎ, ci doar descoperǎ ceea ce Creatorul, Unicul Inventator, a realizat.
Orice element (solid, lichid ori gazos) sau principiu (fizic, chimic, matematic etc.), înainte de a fi descoperit de om, a fost creat de Dumnezeu. Chiar şi acele bunuri „inventate” de om (avioane, automobile, telefoane etc.) sunt combinǎri ale unor materiale existente deja în lumea fizicǎ, cu ajutorul unor reguli atrase de om din universul energetico-informaţional. Nu în ultimul rând, toate produsele tehnico-ştiinţifice funcţioneazǎ dupǎ legi precise, elaborate tot de Creatorul şi Coordonatorul Universului.
De asemenea, consider cǎ marii inventatori ai omenirii sunt marii curioşi ai omenirii. Sunt acei navigatori ce exploreazǎ temerar oceanul infinit al ideilor, cu speranţa cǎ vor aduce la ţǎrm, în lumea fizicǎ, concepte necesare omenirii, pentru a-şi dezvolta civilizaţia. De exemplu, opera lui Mozart nu este atât rodul pregǎtirii şi al experienţei acumulate în timp, cât mai degrabǎ efectul conectǎrii sale la muzica sferelor, la Muzica lui Dumnezeu.
Inclusiv omul, ca oricare alt element din univers, a fost creat tot de cǎtre Dumnezeu. Indiferent dacǎ l-a conceput într-o singurǎ zi, odatǎ cu Adam, sau în milioane de ani, dintr-o simplǎ celulǎ, originalitatea fiecǎrei persoane nu poate fi contestatǎ. Tocmai aceastǎ unicitate a personalitǎţii impune, din partea tuturor, o abordare diferenţiatǎ, un mod de relaţionare adaptat la specificitǎţile ei psihofiziologice.
Dacǎ „Personalitatea există, se formează şi se manifestă prin relaţionare” înseamnǎ cǎ aportul relaţionǎrii în dezvoltarea personalitǎţii este determinant, constatare ce m-a impulsionat sǎ fundamentez disciplina „Relaţionologie” pe ideea conform cǎreia, indiferent de natura relaţionǎrii (familialǎ, profesionalǎ ori socialǎ) şi de contextul în care are loc, aceasta trebuie adaptatǎ la specificul personalitǎţii interlocutorului.
O viaţǎ de relaţie diferenţiatǎ nu presupune renunţarea la propriul mod de a fi, ci asumarea personalitǎţii interlocutorului, asemenea actorului ce se transpune cu totul în rolul personajului. Ideea fundamentalǎ a relaţionologiei este ca fiecare sǎ aibǎ în vedere şi originalitatea celui de lângǎ el, nevoile sale specifice, iar, prin reciprocitate, fiecare sǎ trǎiascǎ atât pentru sine, cât şi pentru cel cu care relaţioneazǎ.
Ansamblul proceselor psihice se dezvoltǎ armonios numai în colectivitate, ceea ce înseamnǎ cǎ semenii sunt cei care ne asigurǎ dezvoltarea şi, mai ales, valorificarea. Copiii existǎ datoritǎ pǎrinţilor, statutul de pǎrinte este dat de existenţa copilului, artistul trǎieşte prin spectatori, spectatorul prin artist ş.a.m.d. Trǎim pentru a fi iubiţi de cei apropiaţi şi pentru a fi respectaţi de ei şi de toţi ceilalţi. Fǎrǎ colectivitǎţi nu existǎ personalitǎţi, ci doar indivizi depersonalizaţi, iar fǎrǎ personalitǎţi nu existǎ colectivitǎţi, ci doar simple mulţimi. Fiecare existǎ pentru fiecare şi prin fiecare, dovadǎ în acest sens fiind caracterul depresiv al singurǎtǎţii.
O adaptare la nevoile şi la aşteptǎrile celui cu care relaţionǎm nu ar fi doar o dovadǎ de respect faţǎ de originalitatea acestuia, ci şi de eficienţǎ în asigurarea armoniei sociale. O negociere complexǎ sau o comunicare cotidianǎ îşi pot atinge obiectivele mai bine şi mai repede, dacǎ sunt adaptate la originalitatea interlocutorului, la particularitǎţile personalitǎţii sale.
Explorarea modului de a fi al omului, pe care am iniţiat-o, a avut ca efect, mai întâi apariţia lucrǎrii de personologie, respectiv „Personalitatea! O explorare multidimensionalǎ şi interdisciplinarǎ”, în anul 2011, iar apoi a celei de faţǎ, de relaţionologie, un an mai târziu. Am considerat firesc sǎ-i ofer cititorului, în primul rând posibilitatea „scanǎrii” personalitǎţii interlocutorului, apoi sǎ-i pun la dispoziţie şi „soft-ul” necesar adaptǎrii relaţionǎrii la profilul personologic.
Aşa cum se poate observa din titlul ambelor lucrǎri, prezentarea personalitǎţii şi expunerea relaţionǎrii au fost realizate multidimensional (limbaj, comportament etc.) şi interdisciplinar (psihologic, sociologic, filozofic, teologic etc.). Am optat pentru aceeaşi abordare, fiindcă, la fel ca şi personalitatea, relaţionarea este un fenomen complex. Putem afirma chiar, fǎrǎ sǎ exagerǎm, cǎ relaţionarea este hipercomplexǎ, având în vedere faptul cǎ necesitǎ cunoaşterea, atât a personalitǎţilor, cât şi a modalitǎţilor de interacţiune dintre ele.
Personalitatea şi relaţionarea sunt douǎ fenomene ce se condiţioneazǎ reciproc. Din acest motiv, abordarea lor total separatǎ este nu numai, practic, imposibilǎ, ci şi fundamental ilogicǎ. Totodatǎ, elaborarea unei singure lucrǎri în care sǎ fie prezentatǎ fiinţa umanǎ în cele douǎ ipostaze, ca imagine personologicǎ şi ca viaţǎ de relaţie, ar fi fost un exerciţiu intelectual deosebit de greu, atât pentru autor, cât şi pentru cititor. În consecinţǎ, am optat pentru realizarea a douǎ lucrǎri distincte, în care personalitatea şi relaţionarea sǎ fie expuse separat şi, în acelaşi timp, interdependent, cum dealtfel se prezintǎ ele în realitate.
Chiar cu riscul de a fi considerat redundant, într-un întreg capitol al acestei lucrǎri am prezentat succint caracteristicile de bazǎ ale personalitǎţii. Astfel, i-am oferit cititorului posibilitatea de a înţelege implicit fenomenul relaţionǎrii, fǎrǎ a-l condiţiona de parcurgerea primei lucrǎri. Bineînţeles, lecturarea cǎrţii de personologie oferǎ un orizont mai larg de cunoaştere şi înţelegere a personalitǎţii. Am considerat oportun cǎ, pentru a avea o utilitate maximǎ, este necesar ca ambele cǎrţi sǎ aibǎ autonomie informaţionalǎ.
Asemenea primei lucrǎri, şi pe cea de faţǎ am dorit-o practicǎ: cuprinzǎtoare şi uşor de parcurs. Am pǎstrat aceeaşi structurǎ arborescentǎ, logicǎ, lesne de urmǎrit şi am cǎutat sǎ folosesc acelaşi limbaj simplu, accesibil. Am introdus exemple de situaţii din viaţa de relaţie, pentru ca fiecare aspect relaţionologic sǎ aibă o aplicabilitate imediată. M-am axat pe esenţa informaţiei, ca textul să fie cât mai accesibil. Nu am exagerat cu notele de subsol pentru a nu obosi ochiul şi pentru a evita expedierea în secundar a unor elemente ce ar putea fi importante pentru anumite categorii de cititori. Am încercat, astfel, să ofer un ghid cu ajutorul căruia oricine să-şi poată perfecţiona abilitǎţile de relaţionare.
Am dorit, de asemenea, ca întreaga prezentare a fenomenului vieţii de relaţie să aibă nu doar un caracter pragmatic, ci şi unul ideal, relevat în plan moral. În acest sens, am pus accentul pe aplicabilitatea constructivă a informaţiei relaţionologice, fără însă a o ignora pe cea negativǎ. Pe aceasta din urmă am preferat s-o expun în scopul identificării şi al evitării, nu şi în cel al utilizării. Orice folosire neortodoxă a metodelor speciale de relaţionare, precum empatia, rezonanţa, programarea neuro-lingvistică (NLP) sau mesajul hipnotic, mai devreme sau mai târziu va duce la decredibilizare.
Prima parte a lucrării analizează elementele de bază ale relaţionǎrii, comportamentului şi comunicarea. A doua parte prezintă specificităţile vieţii de relaţie, în funcţie de particularitǎţile psihofiziologice ale interlocutorilor (vârstǎ, gen, nivel educaţional etc.) şi ale raporturilor existente între aceştia (partener de viaţǎ şi pǎrinte etc.). Lucrarea se încheie în partea a treia cu expunerea formelor speciale de relaţionare, respectiv persuasiunea, oratoria şi negocierea.
Prin elaborarea lucrării „Relaţionarea! O explorare multidimensională şi interdisciplinară”, mi-am propus să prezint, în ansamblu, bazele relaţionǎrii, urmând ca fiecare cititor sǎ le aprofundeze în viaţa de relaţie. Numai printr-o reală conştientizare a necesităţii perfecţionării abilităţilor de relaţionare diferenţiată, fiecare va putea avea o viaţă de relaţie armonioasă. Totodată, sper ca aceasta sǎ aibǎ ca rezultat, pe termen mediu şi lung, inclusiv îmbunătăţirea climatului social.
Sorin Negruţi
Personalitatea!
De la Persoană la Personalitate
Pentru ca omul să poată evolua de la statutul de simplă vieţuitoare la fiinţă superioară este necesar să-şi cunoască personalitatea, iar apoi să o integreze armonios în colectivitate atât în scopul satisfacerii nevoilor personale cât şi a celor sociale. Numai prin autocunoaştere obiectivă, relaţionare eficientă şi valorificarea potenţialului individual fiecarepersoană poate deveni o personalitate.
Lucrarea “Personalitatea – o explorare multidimensională şi interdisciplinară” îşi propune să vină în întâmpinarea celor care doresc să facă primul pas în devenirea lor ca personalitate, punându-le la dispoziţie ştiinţific şi totodată accesibil elementele necesare autocunoaşterii.
Sorin Negruţi
-->
Răspunsuri