– Un dialog poetic între Ion Vanghele şi Manuela Cerasela Jerlăianu de Cristian Petru Balan
Mulțumim Domnului Academician Cristian Petru Balan pentru această bijuterie .
– Un dialog poetic între Ion Vanghele şi Manuela Cerasela Jerlăianu –
În literatura română şi universală există puţine cazuri când doi poeţi iau decizia să publice împreună o carte de versuri sau să dialogheze unul cu altul în strofe rimate sau numai ritmate. Cel mai cunoscut exemplu de acest fel, la noi, sunt poeziile erotice adresate de Mihai Eminescu iubitei sale Veronica Micle, care i-a răspuns totdeauna cu aceeaşi iubire sinceră şi cu aceea drăgălăşenie impresionantă, în strofe frumos versificate. La fel de cunoscută este colaborarea dintre poeţii Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel. Ei au scos împreună o carte cuprinzând poezii pe teme diverse, dar semnată cu un pseudonim unic, A. Mirea, pe care au intitulat-o „Caleidoscopul lui A. Mirea”. Respectiva apariție, la început, i-a uimit pe toţi, deoarece nimeni nu auzise de acest „nou poet” şi talentat trubadur romantic. În zilele noastre doi poeţi suceveni, Alexandru Stan şi Florin Iulian Foca, au publicat o carte de versuri, „Cuvintele”, care vedem că se bucură de aprecieri critice. Dacă vorbim de literatura universală, un mare succes l-a avut volumul de poeme „Atlas”, publicat în 1984 de marele poet argentinian Jorge Luis Borges împreună cu iubita sa Maria Kodama cu care mai târziu se va şi căsători.
Nu ştiu dacă autorii cărţii de faţă, intitulată „Ce este iubirea?”, i-au citit pe antecesorii lor citaţi mai sus, dar după ce le-am survolat cu privirea rândurile frumoaselor lor poeme, atât Ion Vanghele, cât şi Manuela Cerasela Jerlăianu, pot fi mândri că sunt primii poeţi români care au reuşit, în premieră pentru literatura română, să ne pună la dispoziţie un dialog poetic vast. Asemenea dialoguri s-ar putea continua la nesfârşit, cu nişte mărturii erotice decente şi captivante, în care toţi cititorii lor se vor regăsi mai mult sau mai puţin.
Luat în ansamblul lui, volumul pare o unitate, prin tematica dezbătută şi prin sinceritatea mărturisirilor reciproce, căci importanta temă dezbătută este măreţia şi bucuriile dragostei, cu toate suişurile şi coborâşurile ei… Deocamdată nu s-a inventat un cântar special de măsurare exactă a sentimentelor umane, dar fiecare din aceşti doi autori originali se străduieşte să şi le exteriorizeze cât mai convingător cu putinţă, prin căutarea imaginilor celor mai potrivite, prin asamblarea lor, iar noi, în calitate de cititori, vrând-nevrând, devenim arbitrii eleganţei şi ne trezim că le dăm dreptate şi calificative egalitare ambilor poeţi…
Când începem să citim cartea lor, descoperim, încă din primele pagini, că Ion Vanghele ne apare ca un poet integru, ca un trubadur modern, galant, chiar deosebit de manierat, meditativ, oarecum fantast, melancolic uneori, sincer și jubilativ alteori, fără a pune eşecurile la inimă, jonglând cu ușurință cu imagini inedite, cu fraze surprinzător de şocante prin noutatea lor aproape stranie:
Între noi nebunia înfloreşte latent,
Dă-mi cafeaua aceea şi pachetul de Kent,
Fumu-ncet se ridică ca un cântec postum,
Este marţi şi afară noaptea macină scrum…
În unele poeme el face notă separată afişîndu-se cu tonuri romantice sau folosind metafore pline de entuziasm euforic, sărbătoreşti şi ludice totodată:
Eşti perla ce-a adus-o marea,
Pe plajă care joac-acum în foc
Şi simt în palme dulce exaltarea,
Când te sărut şi-n dorul meu te-ngrop.
Mă pierd în ochi ca-ntr-un senin de ape,
În glasul tău, ca îngerii în cer
Şi vreau mereu ca să te simt aproape,
Să nu mai trec prin veşnicii stingher.
Iarăşi te chem cu sunete de flaut,
În zorii zilei şi în asfinţit,
Cu dorul când mă pierd ca să te caut,
Într-un oraş ce curge nesfârşit.
(Eşti perla)
Manuela, la rândul ei, tot o foarte talentată poetă, se exprimă, în schimb, cu acorduri mai discrete, de falsă indiferenţă, cu rafale de crivăţ sentimental ce alternează de la rece la cald, lăsându-şi la vedere, în final, sufletul bogat, plin de dorinţe, fiindcă şi-l diseacă cu multă sinceritate şi bucurie în fața noastră. Reproșurile și rezervele ei echivalează cu două chemări, iar atențiilor primite le răspunde cu mult entuziasm:
O ! Ce frumos mi-ai scris de astă dată !
Se îneacă în val umilu-mi vers,
Băiete, am privirea întristată,
Însă iubirea, mă ridică-n univers.
Potecile îmi ascultă simţirea,
Când luna zace albă sus în munte
Şi nu-nţelege de-unde înteţirea,
Acestor întonări de cor oculte!
Să ne iubim la fel ca până azi,
Este un vis crestat pentru altoi,
Tu de iubirea mea să arzi,
Iar eu să ard mereu de amândoi.
(Ce frumos mi-ai scris !)
Nu numai noutatea tandemului, dar şi modicitatea acestei opere bivalente atrage luarea aminte a cititorului. Nu odată constatăm că ambii se feresc de excese de exteriorizare deschisă a sentimentelor pe care le închid ca taine intime în vibrațiile sufletului lor, deşi trăiesc un simţământ de teribilă dorinţă de a fi clar înţeles unul de celălalt în sinceritatea declaraţiilor ce şi le fac reciproc:
De fericire trupu-mi arde,
Cu toate astea mă simt trist,
Când cerul plin de îngeri cade,
Şi nu mai ştiu de ce exist.
Ne prelungim doi orbi într-altul,
Cu aripi rupte azvârlind,
Umplând cu dorul tot înaltul,
Aceeaşi moarte risipind.
(Nu e întâmplare)
Indiferent de momentele trecătoare de îndoială şi tristeţe, lirismul fiecăruia are totdeauna o notă optimistă:
Iubitule, nu înţeleg ce spui
Dar fericirea, azi am întâlnit!
E vina ta sau nu ştiu eu a cui,
Însă iubirea ta m-a împlinit.
(Iubitule)
Totdeauna cei doi poeți invocă adevărurile simple ale iubirii fără tegiversări, fără patetism, dar recurg la imagini verbale clasice sau ușor suprarealiste, însă realitatea vine cu argumente materiale tot mai vizibile, tot mai convingătoare, probând că nu este vorba de simple simţăminte trecătoare, ci de trăiri fierbinţi şi de durată:
Noi ne-am iubit răpuşi de vânt,
Cerând din armonie,
Iubirea noastră va fi cânt,
Sau dans pe veşnicie.
(Şi ne-am iubit)
Uneori ne vine să credem că întrebările fără răspuns sunt, la ambii, cu delicatețe evitate, crescând marja de încredere și fidelitate. Sensul polemic, rareori ironic, al dialogului este destul de perceptibil, dar atitudinea de preludii voalate nu este nouă, ci plină de decenţă, iar în această privinţă autorii se arată deosebit de inventivi. Limbajul fiecăruia este plăcut, cu inflexiuni de cantilene bine dozate sonor. Întâlnim pe fiecare pagină numeroase şi frumoase figuri de stil. Sunt zeci și zeci. Citez câteva, la întâmplare: în iubire se cască vechiul maelstrom…, veştede urme de vânt…, iubiri spânzurate de timp…, venericul nimb…, îngeri răpuşi de poezie…, anotimpurile dănţuiau prin noi – și așa mai departe…
Toate poeziile din cartea aceasta, fără excepţie, solicită din partea cititorului nu numai participarea lui spirituală, dar, pe nesimțite, îl face să-i vibreze şi o parte a fizicului său interior, fără a fi nevoie să existe aluzii de erotism frivol ori de imagini negative explicite. Rămâne, desigur, întrebarea dacă procedeul acestui fel mai rar de dialog poetic va fi molipsitor şi dacă va fi imitat şi de alte cupluri poetice în viitor.
Experiența lansată de cei doi poeți seamănă cu o întrecere demonstrativă, în dorința de elevare a unui discurs poetic pe o temă plină de efuziuni suave, specifică și dominantă în lirica universală. Este, neîndoios, o experiență frumoasă care echivalează cu o proiecție în afară a simțămintelor intime și sincere, mai greu de a fi ținute în frâu. În final, acumulându-se, acestea s-au transformat treptat într-o impresionantă cascadă de strofe erotice inedite și de o evidentă valoare.
Poezia românească modernă avea, cu certitudine, nevoie și de un asemenea experiment bine venit.
Cristian Petru Bălan
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România.
Membru titular al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte
Manuela Cerasela Jerlăianu & Ion Vanghele & Cristian Petru Balan
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri