„din umbră, înspre lumină lunecă luntrea...
ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,/
Viaţa-i o poveste, o stare, o emoţie, un vis!”
Înainte de a pătrunde în universul liric al poetei Irina Lucia Mihalca, voi face o mică prezentare a drumului său spre cetatea cuvântului. Mă voi opri asupra unor publicaţii (selectiv), lăsând cititorului bucuria de a descoperi „întregul”. „Aliteraţia timpului - Irina Lucia Mihalca”, volum de poezii on-line, Însemne Culturale, 2012; „Însemnele unei tăceri”- antologie de poezie, Editura Rovimed Publishers, Bacău; Autograf pentru m(â)ine”, Antologie „Însemne culturale”, Adjud, Armonii culturale; Antologia de poezie „Arta sfâşiată” -73 poeţi contemporani - coordonator Valentina Becart, Editura ARHIP ART – Sibiu. Publicaţii în reviste: Armonii culturale; Basarabia literară; Caiete silvane; Cronica; Constelaţii diamantine: Ex Ponto; Melidonium; Izvoare codrene etc. Volumul de poeme
„Dincolo de luntrea visului” a apărut la editura Muşatinia, Roman, în anul 2016. Iată ce ne spune doamna Adina Dumitrescu în prefaţa cărţii: „Scrierile Irinei Lucia Mihalca sunt curajoase nu prin părăsirea rimelor stas, ci prin miza metafizică, morală şi aş putea spune, esoterică a lor. Stilul ei reflectă o dăruire intelectuală ce liază suflete, eliberându-se de dogmatismul laicului, dar şi de stridenţele, vulgarităţile moderniste şi postmoderniste.” Versurile din acest volum ne aşează în faţa ochilor un univers variat de sentimente, de simboluri, de taine ascunse în strigătul unei conştiinţe care duce o luptă inegală cu destinul, mereu răvăşită de neliniştile existenţiale. „ Toate mor. Pe unde vei trece noaptea/ vei auzi şoaptele străzilor pustii,/ a caselor părăsite, a ferestrelor nedeschise.” (Într-un cuvânt încape întreaga lume).
Poeta Irina Lucia Mihalca se întreabă, adesea, de ce toate cuvintele „tac şi plâng”... când ar putea să devină emoţie, să devină poezie. Fire sensibilă, cu o viguroasă forţă contemplativă, poeta se sustrage simţurilor „uzitate”, cotidiene şi se situează adesea în zona extazului, zonă unde trasfigurarea este posibilă, poezia căpătând astfel, valenţe luminoase, realitatea imediată rămânând pe o treaptă inferioară. Din când în când, se mai auzea „o tristă melodie” care „voia să cârpească viaţa/ acolo unde sunetul o sfâşiase./ La stânga sunetului era noaptea;/ la dreapta lui era ziua,/ univers presărat cu picături de apă şi prezenturi.” (Celălalt trup – o nouă viaţă).
Din păcate, odată ce ai fost „aruncat” în lume şi ai fost însemnat cu un destin, nu te mai poţi sustrage frământărilor, bucuriei şi pericolului de a fi, de a suporta ţărmurile existenţiale. „Suntem rug, flacără, scântei, zâmbet, lacrimă, vis, gânduri,/ cuvinte în delir, fapte, raze de soare sau lună, zefir, furtună, castel de umbre, corolă de lumină”... (Suntem). Indiferent de locul în care ne poziţionăm „arta se adaugă vieţii”, ne spune poeta – care încearcă să-şi creeze, contureze un ideal cu ajutorul visului, iluziei, fanteziei creatoare. În clipele de beatitudine sufletul se lasă cuprins de cea mai pură şi minunată emoţie. Fuga de real este o necesitate pentru Irina Lucia Mihalca. Numai în acest mod se poate salva de zbucium, de efemerul clipelor, de „mâna” timpului care „vinde” totul fără urmă de milă. O altă mână, din umbră, simte nevoia să-i mângâie obrazul, să-i alunge teama atunci când „nisipul din clepsidra noastră se scurge impasibil”. „ – Mâna ta, Teah, mi-a cuprins disperarea,/ cărarea râdea, ochi-ţi zâmbeau, ochii-ţi plângeau,/ Te iubeam dincolo de viaţă şi de moarte”/ Nu se auzeau nici măcar şoapte,/ doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor.” (Şoaptele timpului, subtil parfum de iasomie).
Conştientă că „există un timp pentru toate”... poeta încearcă să păstreze „copilăria„ în suflet, acest refugiu nepreţuit, locul în care „norii grei şi deznădejdea” nu vor putea ajunge. În fiecare zi, când tumultul lumii o copleşeşte, caută un loc mai retras şi-i ascultă „tainica şoaptă,/ lumina caldă,/ candela vie/ nestinsă de niciun vârtej!”... (Refugiu în lumina unui zâmbet).
Întoarcerea la anii copilăriei, acest timp al poveştilor, al purităţii şi al marilor speranţe – devine un ax vertical de care se reazemă în clipele de mare cumpănă, în imensa agitaţie a lumii. Poeta nu pierde contactul cu realitatea obiectivă, chiar dacă se abandonează adesea visului...doar o reface, o reconstruieşte, „prin ochii copilului se revedea pe el, redevenea... fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, infinit!.” (Prin ochii copilului, fulg în devenire), dându-i o dimensiune metafizică, loc de refugiu şi extaz şi, mai ales, de regăsire a esenţei sale. Întreaga coloană de sprijin a volumului de poezie „Dincolo de luntrea visului” este reprezentată de timp, de dorinţa de evadare din acest spaţiu, acest val uriaş care te cuprinde, te învăluie şi te aruncă în adâncul uitării. „- Opreşte clipa, călătorule!/ E timpul schimbării,/ trezeşte-te/ să te-ntâlneşti, la colţ de viaţă, cu tine!/ Trăieşte azi, respiră adânc clipa,/ alungă-ţi teama/ nu amâna mereu altă zi.” ( Opreşte clipa, călătorule!).
Îndemnul poetei este foarte clar, aproape ferm, aceasta simţind cu acuitate ticăitul asurzitor al timpului, sufletul înfiorat grăbindu-se să trăiască şi să slăvească fiecare clipă „printre bucurii şi lacrimi”. Tot ce n-ai trăit astăzi este pierdut pentru totdeauna. Nu trebuie să te opreşti din drum chiar dacă obstacolele apar la fiecare pas. Şi, da... „păşeşte, păşeşte uşor,/ în zbor prinzi amintirile presărate/ de cântecul privighetorii.”/ „La ceas de seară/ lumina ta pâlpâie încă!/ Am gura plină cu litere sângerânde./ O baladă a durerilor negre sunt,/ dulcea ei asperitate/ pentru a-i simţi atingerile de catifea!”. (Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare).
Momentele de blazare şi disperare fac parte din structura sensibilă a poetei. Lirismul ia naştere dintr-un amestec de seninătate şi chin, impresionând prin tonalitatea profundă, intensitatea trăirilor captive între „zidurile” unui trup care va cunoaşte surparea şi moartea. „La început, Cuvântul a fost/ şi cuvântul s-a luminat în Om.” Odată cu această iluminare, omul a fost plasat pe o treaptă superioară a conştiinţei, a judecăţii şi a moralităţii. Cu ajutorul cuvintelor, gândurile neexprimate, asemenea unor ape line, furtuni, creste, prăpăstii, au căpătat formă şi au putut să-şi strige grandoarea şi speranţa. Şi iată ce ne mărturiseşte poeta Irina Lucia Mihalca: „Cuvintele au început să zboare/ spre cer şi înspre soare.” După ce au înţeles „jocul”, în lumina aspră a amiezii, după ca au cunoscut zborul, mirajul şi prăbuşirea... „treptat cuvintele s-au stins/ prin gări, în spitale,/ pe fronturi, în războaie./ dar, dar... au mai rămas amintiri/ şi umbrele lor/ în inimi/ în cânturi,/ în poveşti, în balade şi doine,/ mici felinare/ în zboruri de fluturi,/ petale de lotus, priviri de copil,/ gânduri-poeme/ în muguri de floare, în raze de soare...” (La început - Cuvântul). Aş completa cu: „nimic nu moare, totul se transformă”. Plecând de la această expresie, valabilă, acceptabilă, ajung la o altă formulare extrem de interesantă şi de profundă: „Lumea în întregul ei, este o frază în curs de rostire.” (Andrei Pleşu).
Uneori, avem impresia că totul a fost spus, că totul s-a consumat şi nimic nu mai poate schimba acest lucru. E doar o concluzie a momentului. Orele se rostogolesc, asumându-şi ritmuri noi şi alte dimensiuni ale cuvântului, noile sensuri vin să ne contrazică. Cuvântul va dispărea odată cu omul, această „dumnezeire” incompletă – lăsată la cumpăna dintre lumină şi umbră, dintre bucurie şi durere, dintre lacrimă şi speranţă. Aşa cum râurile îşi caută noi izvoare, tot astfel, poeta Irina Lucia Mihalca se abandonează labirintului interior al frământărilor, smulge vălul de pe lucruri, căutând alte semnificaţii, noi adevăruri, noi raporturi în alchimia elementelor. „în faşă sunt toate,/ paleta de gânduri,/ cuvintele toate, faptele toate,/ inocenţă, ispită, păcate,/ toate misterele vieţii.”... (În visul copilului). Dacă totul este înscris în codul genetic al fiinţei, nu ne rămâne decât să căutăm adevăruri în straturile profunde ale sinelui, acolo unde divinitatea a ascuns misterul devenirii noastre şi întoarcerii spre adevăratele origini.
Sentimentul care face viaţa mai suportabilă, aproape frumoasă... este acela al iubirii, al contopirii cu sufletul pereche. Irina Lucia Mihalca iubeşte viaţa, caută dragostea... fiind convinsă că există un suflet pereche pentru fiecare. Iată ce afirmă: „ Iubirea – salvarea sufletului gol. „Chiar dacă suntem/ mereu vulnerabili în faţa iubirii”, cine ar renunţa la această/ imensă flacără,/ această sursă de lumină/, de bogăţie sufletească!/ În orice labirint lăuntric există/ adâncul drum spre exilul singurătăţii/ şi drumul salvator spre ţărmul iubirii/ - singurele ceasuri de fericire.” ( Iubind acum vei înţelege Cerul şi Infernul).
Exemplele care urmează subliniază această căutare nesfârşită, dorită: „mă cauţi, te caut/ prin adânca privire/ oglindită în apa din noi...” O „taină a inimii” aşteaptă să te întâlnească în”noaptea albastră”, în suspinul înflorit „chiar dacă nu poţi prinde/ liniile din palma iubirii noastre,/ chiar dacă nu poţi prinde/ urmele paşilor noştri.” (Visul). Alte expresii aduc în lumină partea suavă şi rafinată a trăirilor, sufletul poetei atingând note diafane, luminoase atunci când iubeşte, când este iubită. „- o primăvară este gândul tău!”; „pe cărarea albastră te voi întâlni”; „luminezi acolo unde nu-i lumină” etc. Sau: „ascultă, ascultă şi vino/ la marginea apelor timpului!/ El este cel care cheamă,/ el este cel care plânge- ascultă?/ Te iubesc, te iubesc! – îţi sune./ Să nu întârzii! – doar atât îţi mai spune.” (Un cântec a trecut prin zidul de piatră). În iubire nu trebuie pierdută clipa, acel „început de poveste/ scrisă prin cuvintele inimilor noastre!”.
Lirismul poetic este trecut prin toate stările, de la extaz la agonie, de la flacără la cenuşă, poeta privind mereu peste umăr, cu teamă, cu mirare... Versurile, jocul cuvintelor se desfăşoară de la polul plus până la polul minus al trăirilor. La polul minus putem găsi expresii în care este concentrat zbuciumul poetei: „buncărele fricii”, „ceaţa timpului”, „sufletul sleit de putere”, „nisipul deşertului”, „delirul literelor”, „drum îngheţat şi pustiu”, „dureri rostogolite”, „Întotdeauna frica desfigurând”, „plânge vioara”, „Inima rănită” etc. La polul plus găsim alte stări, pline de entuziasm, senin, visare: „lumina blândă a soarelui”, „Salbă de stele”, „tăceri de lumină”, „petale de vis”, „poeme de stele”, „ceas al liniştii albe”, „parfumul atingerii”, „într-un alb desăvârşit”, „Mireasma începutului” etc.
Această pendulare neobosită vine să sublinieze o anumită trăsătură emoţională a Irinei Lucia Mihalca, poeta fiind într-o permanentă căutare a sinelui, a înţelegerii propriei sale existenţe. Efemeritatea lucrurilor îi accentuează neliniştile şi, mai ales, suferinţa de a fi o fiinţă superioară, înzestrată cu sentimente şi conştiinţă, dar supusă degradării timpului şi dispariţiei.” Amăgitor destinul te trimite/ spre porţi închise/ iar mai târziu,/ după momentul zero,/ spre frigul ce te va cuprinde.” ( Lacrima unei fete ajunsă într-un poem). Toate aceste stări – încorporate în acest semn al puterii care este cuvântul - conferă gravitate şi profunzime poeziei, aceasta( poezia) fiind transformată într-un spaţiu al „bătăliilor” privind varietatea semnificaţiilor.
Lirismul, expresiile poetice profunde, eliberate din rigorile tiparului, dar încărcate de lumină( uneori) sau dramatism( alteori), se revarsă necontenit peste acest flux vital, peste acest miracol existenţial. Făcând o introspecţie calmă a vieţii, poeta Irina Lucia Mihalca înţelege că numai cu ajutorul cuvintelor poate să-şi descătuşeze eul, să-şi comunice bucuriile şi zbuciumul. Astfel, se aşează în faţa hârtiei albe şi scrie... „scriu pentru că aşa simt, din iubire, din lacrimă, din dor, din durere, din razele de lumină sau umbrele împrăştiate de norii cercului lăuntric.” „ scriu din dorinţa de a evada, eliberând lanţurile durerii sau temerii adunate în străfunduri.” „scriu pentru că avem nevoie de noi şi, doar, prin energia cuvântului, oamenii se pot întâlni, în această realitate.”( Şi dincolo de nefiinţă). Cuvintele... „de întinzi mâna le vei simţi”... cititorule! Nu ezita!
Valentina BECART
-->
Răspunsuri