E greu de presupus că la aniversarea unui secol de la publicarea Luceafărului lui Eminescu s-ar mai putea scrie despre acest poem şi altceva decât articole festive. Toată critica literară românească, de la condeiele cele mai autorizate până la cutezătorii dizertaţiei de circumstanţă, l-a analizat din toate unghiurile şi planurile, unanimă în a recunoaşte că el reprezintă nu numai culmea creaţiei eminesciene, ci şi un pisc de nimeni încă atins în relieful poeziei noastre naţionale. Că Luceafărul exprimă, în esenţă, condiţia singulară a geniului în relaţie cu oamenii obişnuiţi, condiţie în interiorul căreia nici el nu poate fi fericit şi nici nu poate ferici pe cineva, e astăzi un loc comun. Limpeziri îndestulătoare s-au făcut şi asupra dublei surse de inspiraţie a poemului: pe de-oparte basmul românesc Fata din grădina de aur, cules şi publicat de Künisch, pe de alta, legenda lui Hyperion, din mitologia greacă. Primei surse i se datorează drama epică, de interes secundar pentru analiza de profunzime; cea de a doua e menită să revele concepţia filosofică a poetului, sublimată în încrengătura lirică a marii
poezii.
Un poem de talia Luceafărului însă are şi însuşirea de a rămâne pentru totdeauna o operă deschisă. Cu fiecare nouă lectură e posibilă abordarea ei dintr-o altă perspectivă şi descifrarea unor sensuri ascunse. Din acest punct de vedere, e de reţinut atenţia cu care o seamă de critici au stăruit asupra naturii duale a eroului principal, în speţă a Luceafărului, şi a relaţiei dintre el şi Divinitate. Problema pare la început simplă, deoarece, potrivit mitologiei antice, Hyperion se născuse din Ouranos şi din Gheea şi, ca atare, el aparţinea deopotrivă celor două lumi, cerul şi pământul, bucurându-se de facultatea implicării în oricare dintre ele, după voie şi împrejurări. Luceafărul lui Eminescu însă se declară ca fiind născut din cer şi din mare. Pământului îi aparţine nu el, ci fata de împărat. În altă împrejurare îşi revendică soarele drept tată şi noaptea drept mamă. Modalitatea lui de a deveni accesibil fetei este transfigurarea prin mijlocirea fie a apei, fie a întunericului, de unde şi dubla lui înfăţişare în visul acesteia, de înger sau demon, ceea ce a făcut posibilă descifrarea simbolui androgin. Teluricul aşadar, nu este un element al naturii lui, ci doar un mediu de oglindire şi o cale de acces către lumea fenomenală. Pe de altă parte, mitologicul Hyperion era unul din cei doisprezece titani, primele creaturi cu care se începe vasta teogonie elenă. În poemul eminescian, Luceafărul e o fiinţă cu desăvârşire singulară, unica lui relaţie metafizică fiind aceea cu Domnul, spre care se îndreaptă cu aripi uriaşe, mistuind spaţiile, şi asupra căruia poetul, magistru al imaginii, nu ne oferă nici un fel de reprezentare. Poate că tocmai imposibilitatea de a determina dubla natură a Luceafărului prin simpla lui raportare la mitul grecesc i-a făcut pe unii cercetători să nu se mulţumească cu o simplă suprapunere de motive; în demersul critic a fost introdusă o nouă relaţie, aceea dintre Hyperion şi Logos. Ar fi de amintit G.Călinescu (timid şi marginal), D. Murăraşu (didactic, dar foarte direct şi explicit), Zoe Dumitrescu-Buşulenga (explorând zonele subtile), Mihai Bulacu (norocos pe document). Acestuia din urmă îi datorăm, se pare, descoperirea unei pagini inedite de manuscris eminescian (în Biblioteca Academiei) pe care se află însemnarea: Legenda Luceafărului, dedesbtul căreia începe transcrierea autografă a prologului din Evanghelia după Ioan. Ar fi de văzut, mai la adânc, dacă această vecinătate este o simplă coincidenţă (din mâna unui poet care-şi notează, pe aceeaşi pagină, gândurile cele mai disparate, după cum îi vin în minte) sau dacă legătura dintre cele două însemnări e deliberată, organică şi unitară.
Că autorul luceafărului cunoştea bine Biblia şi că citise numeroase cărţi bisericeşti, e fapt sigur. Că intelectul său era atras cu precădere de textele profunde, nu e nici o îndoială. Tot atât de învederată este şi aspiraţia spiritului său către zonele absolutului, prezentă în întreaga sa operă. Ca atare nu pentru un simplu divertisment va fi transcris el prologul Evangheliei a patra şi nu puţin va fi meditat asupra deschiderii: „La început a fost cuvântul”. Eminescu nu putea să ignore că acest Cuvânt de la început, în mărturisirea creştină nu era altceva decât Fiul, a doua persoană a Sfintei Treimi, de o fiinţă cu Tatăl „prin Carele toate s-au făcut”. Aşadar , Cuvântul e de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi participă la creaţie ca factor activ. Prologul ioanic însă mai are un pol: „Şi Cuvântul trup s-a făcut”. Prin urmare , la început e vorba de Logosul primordial, născut din Tatăl mai înaninte de timp, apoi de Logosul întrupat, născut din Fecioară prin Duhul Sfânt. Iisus Hristos are două naturi, dumnezeiască şi omenească: prin cea dintâi participă la creaţie, prin cea de a doua el devine accesibil oamnenilor şi participă la dramele acestora prin afectele lor: bucurie, întristare, milă, mânie, şovăire, suferinţă, moarte. Logosul întrupat se dăruie lumii fenomenale: de dragul ei devine lumina tuturor.
În universul poemului eminescian, o întrebare crucială: îi aparţine Hyperion naturii create, sau participă la natura divină necreată? Câteva variante ale Luceafărului, păstrate în manuscris, folosesc de câteva ori sintagma „Lumină din Lumină”, evident preluată din Simbolul Credinţei şi cu trimitere directă la Logosul primordial. Dacă poetul nu a folosit-o şi în textul definitiv, aceasta se lămureşte prin tendinţa oricărei mari mari poezii de a evita explicitul şi de a opta pentru implicit, în favoarea ambiguităţii artistice, ceea ce asigură deschiderea perpetuă a unei capodopere. În textul pulbicat însă e tot atât de limpede că Hyperion are aceeaşi natură cu a Tatălui. Domnul se referă la „Cuvântul meu dintâi”, la cel ce răsare „din genuni” „cu-o-ntreagă lume” (nu odată cu lumea, ci cu lumea după el). În zborul său înalt, Luceafărul vede „ca-n ziua cea dintâi, cum izvorau lumine”, ca o amintire a părtăşiei lui la creaţie. Dorinţa lui de a deveni muritor înseamnă trecerea lui sub „o altă lege”, o lege căreia, evident, nu-i aparţine acum. Fetei de împărat îi declară limpede că el e „nemuritor”, pe Domnul îl roagă să-i reia „al nemuririi nimb”. Mai mult, în refuzul său de a-i acorda statutul unui muritor, Tatăl foloseşte pluralul, ca şi cum ei doi ar forma o comunitate : „Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte”.
Mai există o pricină pentru care în Hyperion nu putem vedea o simplă creatură. Printre alte însuşiri, creatura raţională este înzestrată şi cu libertate, dar cu o libertate proprie naturii ei, adică cu facultatea de a opta, esenţial, între două alternative, între cer şi pământ, bine şi rău, lumină şi întuneric, frumos şi urât, viaţă şi moarte. Puterea de opţiune însă implică virtualitatea împotrivirii. În principiu, orice făptură raţională işi poate asuma starea de revoltă împotriva propriei condiţii. Pentru ea Creatorul nu este doar Dumnezeu şi Parinte, e şi Stăpân. Conştiinţa limitelor poartă în sine sămânţa posibilităţii de a se răzvrăti. Au făcut-o îngerii în cer, a făcut-o primul om pe pământ. Revolta le e atribuită şi titanilor mitologci. Dintre care Hyperion era unul. Or, în ciuda numelui său, Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer.
El nu este nici un Adam. Ars de dorinţa de a-şi asuma „o altă lege”, el nu se revoltă, ci se roagă: nu neagă, ci afirmă: nu revendică, ci solicită. Relaţia dintre el şi Domnul nu este aceea dintre rob şi stăpân, ci dintre fiu tulburat şi şi tată înţelept. El i se adresează Acestuia prin numai două apelative : „Părinte” şi „ Doamne”, cerându-i să-l „dezlege” „de greul negrei veşnicii”, să-i acorde libertatea de a se naşte „din păcat”, condiţie pe care evident, nu o avusese niciodată.
În acest moment intevine adevărata drama a Luceafărului. Arzătoarea lui solicitare se izbeşte de un răspuns implacabil: îţi dau orice, „dar moartea nu se poate”. Ah, nu pentru că Părintele n-ar vrea sau că nu i-ar înţelege tulburarea, ci, simplu, pentru că „nu se poate”. Dacă se prezumă o neputinţă a lui Dumnezeu, una singură, aceasta e imposibilitatea lui de a deveni creatură, de a se limita pe Sine, de a renunţa la propria Lui esenţă, de a-şi anula Fiinţa. Imposibilitatea e nu numai a Părintelui, ci şi a lui Hyperion, ca unul ce participă la natura Acestuia. Nici de data aceasta el nu se revoltă, ci doar înţelege. El cel menit să lumineze, a fost luminat. Scena idilică de pe pământ, spre care Tatăl îi îndreaptă atenţia în final, e acum lipsită de importanţă. Drama s-a consumat.
Se va fi gândit oare Eminescu la rugăciunea din Ghetsimani? Iisus –omul şovăie în faţa crucii şi-i cere Tatălui, „dacă este cu putinţă”, să nu fie răstignit. Tatăl însă tace. Iisus ştie că „nu este cu putinţă”, că cele două voinţe trebuie să rămână coincidente. Aceeaşi tăcere L-ar fi întâmpinat şi dacă, de pildă, după înviere, i-ar fi cerut Tatălui ca, de dragul oamenilor, să nu se înalţe la cer, ci să rămână cu ei şi printre ei în trup văzut, să-i fie iubirea la îndemâna tuturor. „Nu se poate”. Locul Său e de-a dreapta Tatălui, lumina Lui trebuie să vină din cer, unde urmează să-şi redobândească slava de care s-a lipsit o vreme. Luceafărul eminescian, ca astru al nopţii, pare a fi şi creatură, dar mai degrabă un ipostas al increatului, cu menirea de a lumina. Drama lui este aceea că nu-şi poate părăsi condiţia ipostatică. Este numai o dramă interioară, nu şi o prăbuşire tragică; din braţele şi de sub alintările flăcălui, fata îl zăreşte iarăşi, revenit pe cer, şi-l cheamă din nou. Logosul poate fi trădat, dar nu uitat: puterea lui de atracţie rezidă în natura lui divină, sursă de suferinţă, dar şi de supremă înţelegere.
Desigur, după cum nu există o corespondenţă riguroasă între motivul Luceafărului şi mitul antic al lui Hyperion, ea nu se dezvăluie nici în relaţie cu prologul Evangheliei după Ioan. Nu poate fi ignorată, printre altele, prezenţa filosofiei kantiene sau înrâurirea cosmogoniilor orientale. Dar că în cei zece ani de meditaţie şi elaborare, poetul s-a folosit de categoria Logosului-primordial şi întrupat-pentru o configurare iniţiatică a eroului său pare a nu fi nici o îndoială. Aceasta însă nu înseamnă că în Luceafărul-sau în oricare altă operă-trebuie căutată o „teologie” a lui Eminescu. Gândurile de mai sus nu sunt altceva decât un adaus la o ipoteză exegetică asupra capodoperei eminesciene. Dacă se vor dovedi şi viabile, ele pot fi un pios omagiu la un centernar de excepţie (Valeriu Anania, DIN SPUMELE MĂRII, Colecţia homo religiosus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 141-146).
http://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2013/01/08/valeriu-anania-drama-divina-a-lui-hyperion/
-->
Răspunsuri
Gheorghe Gavrilã-Copil
Daca nu este un Sfânt în sensul strict, acest mare POET este ”CUVÂNTATORUL SFINTENIEI Neamului si Pamântului ROMÂNESC”. Sunt si ”Sfinti ai Pamântului”, care nu au ”Suprafirescul de Cer”, ci ”FIRESCUL Pamântesc”, ce ”concureaza” cu Cerul.
Taina prin care ”Cerul tinde sa COBOARE si sa se ODIHNEASCA pe Pamânt”, este o MEMORIE ancestrala. În sensul Crestin, Pamântul nu mai este ”contrazicerea” Cerului, ci BISERICA în care Cerul se ”FACE TRUP-EUHARISTIE”.
”SFINTENIA Pamântului” este ”SINTENIA FIRII Pamântesti”, care poate sa PRIMEASCA si SUPRADIMENSIUNEA Cerului.
”SFINTENIA Pamântului” nu este în ”VIRTUTI de Cer ”, ci în ”VIRTUTI de Pamânt”, ce se pot ”ÎMPLETI” reciproc.
Daca CERUL a fost ”zguduit” de ”pacatul caderii Îngerilor”, Pamântul este si el ”stricat de pacatul adamic”.
ADAM cel în sine, asa cum l-a Creat DUMNEZEU, are ”FIREA Pamânteasca BUNA” si doar pacatul i-a adaugat si o ”parte a raului”.
”VIRTUTEA FIRII BUNE Pamântesti” este de alta categorie, fata de ”VIRTUTEA Suprafireasca de CER”.
Poetul Mihai Eminescu nu este un Sfânt de Cer, ci un ”Sfânt de Pamânt”.
FIREA Pamântului este ”CHEMAREA IUBIRII de CER ” de a VENI sa se ”ODIHNEASCA pe Pamânt”.
SFINTENIA Pamântului nu este ”transformarea în cer”, ci este ”PRIMIREA SI ODIHNA CERULUI pe Pamânt”.
Este o Mare Taina aceasta ”ODIHNA a CERULUI pe Pamânt”, care este la toti Sfintii, dar si separat, ca ”FIREA în sine a Pamântului”.
Poetul Mihai Eminescu este prin excelenta ”EVANGHELISTUL SFINTENIEI Pamântului”.
”CRUCEA SFINTENIEI Pamântului” este o ”CRUCE a Pamântului”. ”GOLGOTA CRUCII Pamântului” este Drumul ”INTRARII în ODIHNA-CASA Pamântului”.
Este o ”drama a CASEI pustiite” si un RAI al ”CASEI VENIRII si ODIHNEI celor ASTEPTAI”.
Mihai Eminescu este ”Sfântul dramei CASEI pustiite” si totodata PROFETUL ”CASEI ODIHNEI ÎMPLINITE”.
La Eminescu nu cautam ”Sfintenia de CER”, ci ”Taina CHEMARII CERULUI-Luceafarului” de a VENI pe Pamânt.
”DORUL Pamântului” nu este de a se RIDICA la CER, ci de a COBORÎ CERUL pe Pamânt, ca ”NUNTA Pamânteasca”, ca o ”CINA de Taina Pamânteasca”.
”NUNTA Pamânteasca” nu este ”pat nuptial”, ci ”ODIHNA-VESELIA CASEI Pamântesti”.
Zisul ”Eros pamântesc” este tocmai ”drama pamânteasca”, ca o ”ASTEPTARE a VENIRII Luceafarului CERESC”.
”IUBIREA este VENIREA si ODIHNA”, iar Mireasa este ”DORUL” acesteia.
DOINIREA este CHEMAREA VENIRII Luceafarului, este însasi ”IUBIREA Sfânta Pamânteasca”, care nu se împlineste decât în ”ÎNTÂLNIREA” reciproca.
Eminescu este ”EVANGHELISTUL DOINIRII IUBIRII Pamântesti” si asa îl putem considera ”SFÂNTUL Pamântului”.
Asa, si Pamântul poate ”STA FATA catre FATA cu CERUL”, fara amestecare.
”Patima pacatoasa” a Pamântului este mereu în ”crucificare” cu ”Virtutea Pamântului”, si la Eminescu este, cu prisosinta evidentiata aceasta. Daca Eminescu, ca Persoana proprie, trece el însusi prin toate ”patimile pamântului”, tot el se zbate sa iasa din aceasta ”subterana a iadului pamântesc”.
Viata lui Eminescu este ”CRUCIFICAREA subteranei pamântesti”, din care iese ”Biruitor si ÎNVIAT”.
Eminescu a ”LUAT toata subterana Neamului Românesc” si a ”PURTAT-O” ca pe o ”ASEMANARE MESSIANICA”.
Eminescu este ”Profetul Ilie ROMÂN”, care ”NU a MURIT”, ci a ramas cu ”Trupul pe Pamânt”, sa ”DOINEASCA” mereu Plânsul acestui Pamânt; pustiirea CASEI Pamântesti; IUBIREA parasita; CREDINTA uitata; cotropirea straina; micimea pervertirii urmasilor nedemni.
”CASA ROMÂNEASCA” nu poate fi niciodata fara ”EVANGHELIA DOINIRII” lui Eminescu, Evanghelistul IOAN al acestui Pamânt si Neam.
Eminescu este PROFET, APOSTOL, ”OMUL cel de TAINA si cel MARE al Pamântului” este ”SFÂNTUL Pamântului”, este ”VESNICUL TÂNAR-FAT-FRUMOS” este LUCEAFARUL, este ”ICONICUL pamântesc” din noi.
În acest sens, încercam si noi un mic Acatist al lui Mihai Eminescu.
Este la alegerea fiecaruia, de a-l CINSTI ca pe un ”Sfânt pamântesc”, sau doar ca pe un ”Om al OMENIEI ROMANESTI”.
Dupa obisnuitul început se zice:
Condacul 1
Si Pamântul are un Chip, din care se Nasc Fapturile si Neamurile lor, si acestea se OGLINDESC ca STELE si LUCEFERI pe Cerul de SUS, în care se ODIHNESC ÎMPREUNA, si tu un LUCEAFAR fiind, îti Cantam:
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Icosul 1
Însusi DUMNEZEU DORESTE sa COBOARE pe Pamânt si FERICIT esti tu, Mihai Eminescu, ca ”DORUL Pamântului” l-ai avut si DOINITORUL sau te-ai facut, ”LACRIMA de Pamânt”:
Veseleste-te, Lacrima de Fat-Frumos;
Veseleste-te, Lacrima de HRISTOS;
Veseleste-te, Lacrima de TAINA;
Veseleste-te Lacrima de ICOANA;
Veseleste-te, Lacrima din LACRIMA;
Veseleste-te, Lacrima de VESNICIE;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 2-lea
LACRIMA de cer nu este ”plâns”, ci IUBIREA Cea Mare cu ”DORUL de Pamânt” ce Coboara în jos, în Cântarea de: ALILUIA!
Icosul al 2-lea
O, ce Necuprins este în LACRIMA de Cer, ce LUMINA de LUCEAFAR cu DORUL de Pamânt, ce Chip, Chip Nascut din APA si din DUH, CHIP de BOTEZUL Lui HRISTOS:
Veseleste-te, LUCEAFARUL Românesc;
Veseleste-te, LUCEAFARUL acestui Pamânt;
Veseleste-te, LUCEAFARUL acestui Neam;
Veseleste-te, Vesnicul TÂNAR de Taina:
Veseleste-te, Vesnicul COBORÂTOR din cer;
Veseleste-te, DOR de ”DORUL SFÂNT”;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 3-lea
Cine este Fat-Frumos, cine este Voinicul ce se lupta cu zmeii ucigatori? Este LUCEAFARUL de Taina COBORÂT pe Pamânt, Zamislit din ”LACRIMA din ICOANA”, din Cântarea de: ALILUIA!
Icosul al 3-lea
Fat-Frumos din Lacrima este LUCEAFARUL ce nu s-a mai ”întors” la Cer, care a ramas pe Pamânt, si asa RAIUL din Nou s-a facut:
Veseleste-te, Taina de CHIPUL Lui HRISTOS;
Veseleste-te, Taina de Pamântean;
Veseleste-te, Pamânteanul MINUNAT;
Veseleste-te, Pamanteanul ce-si cauta ”MIREASA pierduta”;
Veseleste-te, cel ce o scoate de pe ”tarâmul celalalt”;
Veseleste-te, PAMÂNTEANUL ÎMPARAT;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 4-lea
Înmultindu-se ”vrajmasii zmei”, CASA ÎMPARATULUI este atacata, Fii sai sunt luati în robie, hotarele se ”rup”, strainii navalesc si ”PLÂNSUL” se iveste, în locul de: ALILUIA!
Icosul al 4-lea
Ca odinioara Profetul Ieremia, si tu, Eminescu,
”PLÂNSUL robiei noastre te-ai facut, care adânc s-a sapat si a intrat pâna în Codrii cei mari si pe Muntii cei înalti, cu DOINIREA-CUVÂNTUL de Pamânt:
Veseleste-te, DOINIRE de DOR DUMNEZEIESC;
Veseleste-te, DOINIRE de Dor Pamântesc;
Veseleste-te, DOINIRE de Sfânta CHEMARE;
Veseleste-te, DOINIRE de IUBIRE;
Veseleste-te, si DOINIREA cea de ”jale”;
Veseleste-te, DOINIREA, ”EVANGHELIA Pamânteasca”;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 5-lea
Nasterea din ”LACRIMA” ICOANEI MAICII DOMNULUI este CHIPUL IUBIRII DUMNEZEIESTI coborâte pe Pamânt, care se face ”FIUL-LUCEAFARUL-Fat-Frumos-Voinicul”, IZBAVITORUL de zmeii cei ucigatori, în Cantarea de : ALILUIA!
Icosul al 5-lea
PLÂNGE MAICA DOMNULUI când ”lumea se pustieste” când FIUL DUMNEZEIESC nu mai este PRIMIT pe Pamânt, si din ”LACRIMILE de Taina”, Luceferi si Stele se Nasc:
Veseleste-te, LUCEAFARUL MAICII DOMNULUI;
Vesleste-te, LUCEAFARUL cel ”Nascut din LACRIMA”;
Veseleste-te, Luceafarul Fat-Frumos;
Veseleste-te, Luceafarul cu INIMA IUBIRII;
Veseleste-te, Luceafarul cu”DORUL de Taina”;
Veseleste-te, LUCEAFARUL ce s-a ”facut Pamântean”;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 6-lea
”DOR DUMNEZEIESC” este ”VESNICA IUBIRE”, pe care DUMNEZEU o REVARSA în Fapturile Sale, si ”MINUNAT” este apoi si ”Dorul Lumii” cu Chipul ”Iubirii Lumii”, în Cântarea de: ALILUIA!
Icosul al 6-lea
Este si o ”Iubire Curata si Sfânta a Lumii”, care se ÎNCHINA ca ”DAR” ALTARULUI DUMNEZEIESC, si asa se face ”BISERICA-ÎNTÂLNIREA în ICOANA”;
Veseleste-te, Iubirea ÎNTREAGA a Lumii;
Veseleste-te, ”DORUL Întreg” pentru ALTARUL Lui HRISTOS;
Veseleste-te, DOR DUMNEZEIESC si DOR de Faptura în ”CAUTARE”;
Veseleste-te, DOINIREA, Cântarea ”EVANGHELIEI Lumii”;
Veseleste-te, DOINIREA, ”DORUL de pe CRUCEA Lumii”;
Veseleste-te, DOINIREA, ”hotarul dintre ”VESNICII”;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
CONDACUL al 7-lea
Vremelnicia lumii a întunecat ”Cerul Înstelat” si zmeii ucigatori s-au înmultit, si ”sarpele cu douasprezece capete” s-a nascut, si LUCEAFARUL Lumii este mereu CHEMAT în Cântarea de: ALILUIA!
Icosul al 7-lea
VINO, LUCEAFAR Blând, si APARA pe ”FECIOARA Lumii” de ”balaurul cu douasprezece capete”, pe care o pândeste necontenit, sa o ”fure” pentru ”lumea lui întunecata”:
Veseleste-te, Nadejdea MÂNTUIRII;
Veseleste-te, Nadejdea lui HRISTOS;
Veseleste-te, Nadejdea-Sabia de FOC;
Veseleste-te, Nadejdea-Bratul cel TARE;
Veseleste-te, Nadejdea cea De-a pururea peste Lume;
Veseleste-te, NADEJDEA-LUCEAFARUL ÎNTRUPAT;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 8-lea
Dezamagit, adesea ”singur si parasit” ramâneai, dar ”DORUL Sfânt de LUCEAFAR” era mai TARE decât toate, în Cântarea de: ALILUIA!
Icosul al 8-lea
”GLASUL de Taina al DOINIRII” asa s-a NASCUT. Izvor de ”LUMINA de Pamânt”, din ”stânca a iesit”:
Veseleste-te, CUVÂNTUL ce se ”face Lume”;
Veseleste-te, CUVÂNTUL-LUMINA Dintru-nceput;
Veseleste-te, CUVÂNTUL din Care Pamântul s-a plamadit;
Veseleste-te, CUVÂNTUL, INIMA Lumii;
Veseleste-te, CUVÂNTUL, ”SÂNGELE de Taina”;
Veseleste-te, CUVÂNTUL-LUCEAFARUL ce VESNIC se ”face TRUP”;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 9-lea
”Iubirea de Pamânt” se Naste din”LACRIMA de CER” ca ”LUCEAFAR” si asa, ”DOINIREA-CUVÂNTUL SFÂNT al Lumii”, ”CARTEA Vietii lumii”, o SCRIE.
Icosul al 9-lea
DOINIREA de CER si de Pamânt mereu ne CHEAMA si ÎNTÂLNIREA de Taina o doresc si în Chipuri de Lumini Stralucesc:
Veseleste-te, CHEMAREA din VESNICIE;
Veseleste-te, CHEMAREA ce se ”face CHIP”;
Veseleste-te, CHEMAREA, Glasul IUBIRII;
Veseleste-te, CHEMAREA, ”Cel mai DORIT”;
Veseleste-te, CHEMAREA, trecerea ”peste hotar”;
Veseleste-te, CHEMAREA, ARIPILE necontenitului ZBOR;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 10-lea
LUCEAFARUL este CHIPUL de Taina al lui HRISTOS Daruit Fapturii, ”DOR de CER si Dor Pamântesc” ce De-a pururi ÎMPREUNA sunt si care se ÎNTÂLNESC pe ALTARUL IUBIRII, în Cântarea de: ALILUIA!
Icosul al 10-lea
IUBIREA niciodata nu se poate ”ucide” si orice ”înstrainare” în DOINIREA de Jale se face, DOINIREA cu LACRIMI de FOC si plâns, cu ”blestem amarnic si greu”:
Veseleste-te, LUCEAFARUL IUBIRII acestui PAMÂNT;
Veseleste-te, LUCEAFARUL DOINIRII sale Sfinte;
Veseleste-te, LUCEAFARUL si de BUCURIE si de Jale;
Veseleste-te, LUCEAFARUL si de BINECUVÂNTARE si de ”blestem”;
Veseleste-te, LUCEAFARUL, cel CRUCIFICAT si ÎNVIAT;
Veseleste-te, LUCEAFARUL ce De-a pururi ”COBOARA si URCA”;
Veseleste-te, Mihai Eminescu, LUCEAFARUL cu DORUL de Pamânt!
Condacul al 11-lea
EMINESCU, NUMELE de ICOANA al DOINIRII ROMÂNESTI, în Codrii, la Izvoare, la raspântii, pe Munti, în mijlocul lumii, la Porti de BISERICI, DE-A PURUREA Te ARATI ca Fat- Frumos si LUCEAFAR, dar si ca ”fulger si blestem” pentru dusmanii cei rai si asa, si noi Cântam: ALILUIA!
(Acest condac se repeta de trei ori.)
Se citeste apoi din nou Icosul 1.
(Acatistier-Sinaxar. Sfintii Români, II, Ianuarie-August, Colectia Isihasm, 2000, Tiparita cu Binecuvântarea Înalt Preasfintitului SERAFIM, Mitropolitul Germaniei, Editie Îngrijita si adaugita de Ierom. Ghelasie Gheorghe si Fratele Vasile Dragos Pârvu, Editura ”Conphys”, Rm. Vâlcea, p. 199-208).
Acest Acatistier ar fi bine sa fie de gasit spre cumparare la toate bisericile românesti ortodoxe, greco-catolice si catolice.
Mulţumesc frumos dl Muntean
IMN EMINESCULUI
în nouasprezece cânturi
„Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Arghezi)
Starea întâi
E mult de când te’nsinguri spre noptile de-apoi
Miscându-ti vesnicia prin spatii si prin noi.
Intram cu tine’n lume si parca ieri ne-au fost
Navoadele din care-ti facuram adapost.
Enciclica serbare. Ne’nvalui în rotund.
Stâlpari de foc se-aduna si’n tine se patrund.
Cenusile’nserarii pe slove ni le cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tai eterni.
Treapta întâi
Minunea lumii toata-i în ochii tai oglinda.
Ies taine din vitralii si’n soare se’nfloresc.
Hotar cu ne’nceputul, vazduhul pamântesc
Aprinde roi de patimi când visul tau colinda
Imperii de tacere din care cânturi cresc:
bucura-te’ntrariparea gândului de-abia’ntrupat
bucura-te somn în care muntii’n capete se bat
bucura-te corn de seara când se pleaca’n vad gorunii
bucura-te logodirea lacului cu raza lunii
bucura-te cel ce nu stii ceasul bun pe unde-apuca
bucura-te Dor-de-Duca!
bucura-te chip al ierbii îndragit de cer si ape
bucura-te unda’n care stelele te simt aproape
bucura-te cutezanta vântului de-a fi subtire
bucura-te ca’nainte-ti neguri prind sa se desfire
bucura-te’nmugurire din gândire si din grai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
Starea a doua
Erai pe-atunci copilul cu plete zburatoare
Mirat de câte’n lume din vis pot sa coboare.
Intrau cu tine’n fi'nta si’n fruntea ta’nvârstate
Nalucile din sânge cu veacuri lungi în spate.
Eresurile carnii cu sufletu’n raspar
Se schimba azi la fata’ntr’un singur adevar.
Cine-ar putea sa nege ca’n ochii tai adânci
Undeste învierea izvoarelor din stânci?
Treapta a doua
Miresme tari ti-adie pamântul astei patrii.
Izvoarele suspina si codrii negri plâng.
Hai-hui pornesti cu dorul, colinele se frâng,
Asiric ti se’nchina ca niste idolatri
Inaii si Ceahlaii – si cerbii din Parâng.
bucura-te somn al brazdei roditor de spic înalt
bucura-te noapte-adânca ce-si ia soarele cu-asalt
bucura-te bob de spuma bubuind prin besne sparte
bucura-te soapta’n care se dau stâncile de-o parte
bucura-te ca secunda’n veacuri vaste se dezghina
bucura-te Radacina !
bucura-te trunchi al slavei drept si dârz prin viituri
bucura-te umbra larga cât o tara de paduri
bucura-te nor de aur peste dulce Românie
bucura-te print de roua rourat în moarte vie
bucura-te ca te’mbie de sub glie sfânt alai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
Starea a treia
Elanurile ierbii sub calmele zapezi
Marturisescu-ti graba cu care te visezi
Ivit la fata lumii’ntr’o singura durata.
Napraznicele arderi strâng timpul ca’ntr’o roata.
Erupi precum din scorburi diamantele’n cununa.
Strigoii zburda’n soare, mutenia se razbuna.
Curg raze diamantine si ne sporesc de sus
Umbrind virginitatea cuvântului nespus.
Treapta a treia
Musteste toamna’n codri – nemistuite ruguri –
Iesindu-si dintru sine pe când în ea se’nchide.
Hipnotice podgorii se-ascund în crisalide.
Arìpile de mâine din vinuri dorm în struguri,
Imn tainic ce-ti preschimba armurile’n hlamide.
bucura-te’ntrebatorul nestiutului tarâm
bucura-te ca’n lumina vetrei tale dogorâm
bucura-te-adeverirea celor ce ne par ca mint
bucura-te pasul frunzei între-arama si argint
bucura-te murmur palid al cuvântului nescris
bucura-te Prag Deschis !
bucura-te ritm al horei ce se-alege din hârjoana
bucura-te nimb subtire care faci din chip icoana
bucura-te geana-a zilei când o lume se desceata
bucura-te abur slobod prins în florile de gheata
bucura-te dimineata ce-si rasfata albul strai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
Starea a patra
Eminii si Aminii ni se’ntâlnesc în mituri,
Mânati de începuturi, atrasi de nesfârsituri.
Istorie si poveste se-adeveresc în carte,
Nicicând mai laolalta si nici mai far'de moarte.
Eroii’nchipuirii si-ai vietilor aieve
Strabat un singur geniu si sorb aceleasi seve.
Cândva vom întelege de ce – rotit suvoi –
Urcându-ne spre tine ne pogorâm în noi.
Treapta a patra
Multimi trezite’n spita stramosilor iconici
Izbesc cu pumni de piatra’n preaferecate porti.
Hrisoavele se’nziua din viata celor morti,
Alearga’n colb spre tine uitatii de prin cronici,
Iar tu la curti de aur triumfator îi porti.
bucura-te buciumasul secolelor ne’ndurate
bucura-te glas de-arama ce prin neguri mari razbate
bucura-te ca-ti raspunde zvon de fluier si de trisca
bucura-te ca’n Rovine osemintele se misca
bucura-te steag sub care vin norod dupa norod
bucura-te Nou Voivod!
bucura-te biruinta armelor cuvântatoare
bucura-te ca vitejii îti pun sceptrul la picioare
bucura-te bard ce schimba halebardele’n stindarde
bucura-te ca din arcuri numai viersul suna’n coarde
bucura-te stea ce arde în pieptar de tânar crai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
Starea a cincea
Esti azi si vei fi mâine ce-ai fost întotdeauna,
Mai mult decât certarea ce ne-a’mblânzit furtuna.
Imens la prora, zarea scrutând-o cu doi cremeni,
Naboiul greu de ape si veghea ni le’ngemeni.
Epave’ngreuiate de aur se scufunda;
Saraci ne stim, dar marea ni-i larga si rotunda.
Când Mircea Domnul însusi în zaua ta viaza,
Unde-am gasi povata mai clara si mai treaza?
Treapta a cincea
Menit ai fost sa scaperi un verb de foc prin oameni.
Icnesc în furci miseii, nebunii’n cusca rag,
Hienele’ncoltite stau gata de artag,
Abrase ca din toate’n nimic nu li te-asameni.
Instanta ti-este vorba, condeiul tau, toiag.
bucura-te mustratorul prostilor si far'delegii
bucura-te grai prin care si-au râvnit puterea regii
bucura-te jude tânar, nemitarnic si barbat
bucura-te ca’mprejuru-ti stau toti Tepesii la sfat
bucura-te ca prin tine bunii de cei rai se-aleg
bucura-te Om întreg !
bucura-te bici pe cei ce limba neamului o spurca
bucura-te spaima celor ce jucara tara’n turca
bucura-te zeu ce’nfrunta toate stimele’n fruntarii
bucura-te ca te-or teme hotii, gâzii si samsarii
bucura-te cel ce-i sparii pe cezarii pusi pe trai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
Starea a sasea
Egal cu tine însuti, la masa ta de brad
Mângâi garafa stirba ca pe-un pocal de jad.
Ispite nu-ti trezira de slava prin funingini
Nici idolii din piete, nici larii carolingini.
Edenul tau e unde carare n’au calaii:
Singuratatea lumii si cosmosul odaii.
Cerca-te-vom zadarnic în moarte, vocea ta
Uranic se detuna si arde’n agorà.
Treapta a sasea
Misterele femeii ucid si nasc imperii.
Izbânzi, înfrângeri, doruri si patimi omenesti
Hangere-ti trec prin cuget, pumnale prin povesti.
Ascunsa ca un cântec în bronzurile serii,
Iubirea ta-i vecernia din care le stârnesti.
bucura-te’mpatimitul frumusetii ne’nserate
bucura-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate
bucura-te floare ninsa peste pletele balaie
bucura-te dor ce’ncarca sfânta noptilor vapaie
bucura-te boare calda peste trupuri ca o haina
bucura-te Vis-de-Taina !
bucura-te însetatul sarutarii suferinde
bucura-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde
bucura-te limpezime de fântâna si nastrapa
bucura-te ca nu-i pânza de izvoare sa te’ncapa
bucura-te ochi de apa ce-si adapa guri de rai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
Starea a saptea
Erotica-am numi-o lucirea ta pe ape –
Miraj nocturn – de n’am sti ca-i raza din Agape.
Iubita care’n bratul strainului se frânge
Nu-i poate da durerii decât porniri natânge.
Exista’n frigul cosmic o clipa far’ sa degeri?:
Seninul unei alte mai 'nalte întelegeri.
Cu cât esti mai Luceafar, cu-atât esti si Parinte;
Uitasesi pentru-o clipa, El ti-a adus aminte.
Treapta a saptea
Marunte lumi se’nalta, curg stelele prin cetini,
Inelele se leaga’n ghirlande de minuni.
Hyperion, ce patimi te-alearga prin genuni,
Atât de vii, ca zborul nu-i chip sa ti-l încetini?
Iertam în tine totul, tu înca nu te’mbuni.
bucura-te neodihna vântului culcat prin vrejuri
bucura-te ca te-atâta suier, spulber si vârtejuri
bucura-te amintirea lumilor de peste soare
bucura-te ca tot cerul în faptura ta tresare
bucura-te sfânt nesatiu sa cuprinzi ce-i necuprins
bucura-te Zbor Nestins!
bucura-te drum de aur catre Steaua-ne Polara
bucura-te ca durata doar adâncul ti-o masoara
bucura-te cel ce fulgeri dincolo de timp si schime
bucura-te din rapirea neajunsa’n veac de nime’
bucura-te’n Cincizecime si’naltime de-Adonai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
Starea a opta
Eonul asfinteste din ostenite pleoape
Marindu-ti umbra lunga pe câmpuri si pe ape.
Ins de-o vecie, fructul e floarea dintr-o zi
Nuntita’n vis si’ntoarsa’n bobocul ce-o porni.
Efluviile stirpei în tine ni se-aduna
Supuse si slavite ca laurii’n cununa.
Cuceritor de spatii, ne darui pe pamânt
Uimirea de-a cuprinde o lume’ntr’un cuvânt.
Treapta a opta
Martiriul de-a te naste nu’ncape în osânda,
Izbelistile vietii sunt viata’n sinea ei.
Haiduc al suferintei, în codrul tau de tei
Adii din doina frunzei neliniste nascânda –
Incerta si fecunda ca luna’n funigei.
bucura-te rob al trudei si-al sudorilor de sânge
bucura-te cel ce’n noapte noaptea paginii o’nfrânge
bucura-te’mblânzitorul de cuvinte’n herghelii
bucura-te cel ce graiul într’un spic de pana-l tii
bucura-te lupta slovei cu’ntelesul ei deplin
bucura-te Dulce Chin!
bucura-te colb de aur între filele ne’ntoarse
bucura-te ceara scursa din lumina care-o arse
bucura-te turn de veghe pâna’n ceru’n care starui
bucura-te apa’nalta ce’n cascade largi te narui
bucura-te cel ce-i darui fiecarui tot ce ai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
Starea a noua
Ecouri destramate par vechile geneze.
Mormânt cu plod, în tine’nceputurile-s treze.
Incendii calme parca ar vrea sa despresoare
Neprihanite doruri timide’n asteptare.
Efemerida noptii ti-arunca’n ploi de stele
Seminte ne’ncercate, gradini sa faci din ele.
Culegem floare-albastra si stim ca ni s’a scris
Ursita de-a ne’ntoarce cu tine’n paradis.
Treapta a noua
Mirunsa frunte. Logos în treapta lui înalta.
Iluminata stema’n vecia unui neam.
Harìsma’n deznadejdea sub care ne’nclinam
Amurgului. Cu viii si mortii laolalta
Iesimu-ti în nuntire prin sfânt epitalam:
bucura-te’nflacarare adunata’ntr’o scânteie
bucura-te strop de roua revarsat în curcubeie
bucura-te ram pe care stelele’n ciorchin roira
bucura-te alauta’n zbor cu strunele spre lira
bucura-te vaz launtric ce’n auzul alb se’nscrie
bucura-te Poezie !
bucura-te’ntregul nostru ce prin secoli s’a tot frânt
bucura-te darul pâinii de-a se’ntoarce în cuvânt
bucura-te ne’mpartirea inimii ce ni se’mparte
bucura-te bucurie din adânc si de departe
bucura-te cel ce’n moarte printr’o carte ni te dai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!
(Valeriu Anania, IMN EMINESCULUI în nouasprezece cânturi, Cartea Româneasca, 1992)
Starea a zecea
Extazele cernelii doar tu ni le’nfiori,
Mihaiul nostru unic si-al unicei splendori.
Izvoade noi de-am strânge, tot am culege’n cale
Norocul de-a-l petrece pe-al tau din ale tale.
Eterna stalagmita din stea stalactitara,
Statura ta ne-aduna sub cer si peste tara.
Cuvântul tau din ziua-l purtam cu noi prin ere,
Usure ca’ntr’o moarte si greu ca’ntr’o’nviere.
(Valeriu Anania IMN EMINESCULUI în nouasprezece cânturi, Cartea Româneasca, 1992, p.5-23).
Mulţumesc frumos dl Muntean ! Interesantă completare