Adevărul despre Eminescu

Răspunsuri

Camelia C ianuarie 18, 2012 14:41

Prin atentatul impotriva lui MIHAI EMINESCU s-a inceput predarea Ro...

Prin atentatul împotriva lui Eminescu s-a început predarea României moderne unor forţe străine.
Sfidarea tuturor legilor în martirizarea lui Eminescu.
Fiecare lege sfidată, ocolită, ignorată cu bună ştiinţă în cazul arestării, martirizării şi asasinării lui Eminescu, poate şi trebuie să devină obiectul unei comunicări ştiinţifice.
Secolul XIX, secolul XX, secolul XXI, teama de adevăr mai sălăşluieşte în sufletele noastre. Dacă adevărul ar umbri imaginea unor personalităţi, nu-l rostim. Dacă adevărul ar decoperta chipul luminos al unui martir, nu-l rostim, ca să nu se întunece chipurile răstignitorilor. Pentru că aceştia sunt Regele Carol I, Primul Ministru Ion C. Brătianu, Titu Maiorescu, Petre Carp, parlamentari şi alţii. Servicii secrete străine. Oameni politici ai unor imperii. Toţi împotriva unei singure persoane. Vina guvernanţilor români este înafara oricărei îndoieli, dovadă că au ascuns adevărul prin şirul generaţiilor, inducînd în eroare cercetători de înaltă clasă ai culturii române.

Conştienţi de vina lor abominabilă, au avut grijă să nu mărturisească nici în jurnalele personale, nici în scrierile cu caracter public. Dar, în acelaşi timp, au întreţinut praful pe care l-au aruncat în ochii opiniei publice, susţinând că Eminescu înebunise, apoi, da parcă nebunia nu ar fi fost de ajuns, că suferea de sifilis. Cu aceste două boli, nici o personalitate nu mai avea cum să se reîncadreze în viaţa socială la nivelul audienţei de dinainte de îmbolnăvire. Nu i se mai acorda nici un credit. Sub acoperirea acestor false boli, reprezentanţii statului român din acea vreme, de căte ori Eminescu îşi revenea, atunci când tratamentele distructive, aplicate cu bună ştiinţă, nu i se mai administrau, uriaşului iubitor de Neam şi de Adevăr i se aplicau din nou tratamentele distructive. Eminescu a fost torturat, iarna se aruncau pe el găleţi cu apă rece şi era bătut cu funia. Când în 1889 a acăpat de sub supraveghere şi din clandestinitate şi-a reluat activitatea de ziarist, serviciile secrete, poliţia, au răscolit Bucureştiul, au descoperit locuinţa în care era, l-au arestat şi a fost trimis pe lumea cealaltă.

În toţi aceşti ani a existat un adevărat terorism de stat. S-a manifestat fără dubii în cazul lui Eminescu, dar şi în moartea suspectă a unor apropiaţi ai lui Eminescu. Terorismul acesta din nefericire şi-a atins scopul şi asupra altor contemporani. Iar cei care bănuiau sau ştiau ceva, români care făceau parte din serviciile secrete ale unor imperii care ocupau o bună parte din pământul românesc, erau prinşi, om lîngă om, între seviciile secrete austro-ungare şi româneşti, care în cazul Eminescu au colaborat în totalitate. Dar de aici şi până la a deconspira că arestarea şi martirizarea lui Eminescu a fost pusă la cale de Viena , cu participarea oficialităţilor din România, pare a fi o treaptă de netrecut. Corect de Viena şi Bucureşti, având în vedere detaliata şi programata intervenţie a poliţiei romîne. Nu există îndoială că de Eminescu se ocupau şi serviciile secrete ruseşti. O conjuraţie a tăcerii celor vinovaţi, care au participat sau au ştiut ce se întâmpla cu Eminescu. Toţi îşi construiec amintirile argumentând că Eminescu a fost nebun sau că suferise de aşa ceva mai de dinainte vreme. Se invocă ameninţările externe.

Cine consideră că oficialităţile de la Bucureşti au acceptat să-l scoată din viaţa publică pe Mihai Eminescu şi chiar să-l trimită în viaţa cea eternă, pentru că nu au avut nici o cale de a-l proteja în faţa imperiului austro-ungar, în faţa francmasoneriei, se înşală amarnic. Eminescu devenise atât de incomod pentru unii potentaţi ai zilei, politicieni, comercianţi, bancheri, încât au reacţionat de-ndată, pentru a se debarasa de Eminescu, la ocazia oferită de imperiile străine.

Acele câteva cuvinte (”mai stâmpăraţi-l pe Eminescu”) ajunse de la Viena la Maiorecu prin … soţia lui in Slavici şi desigur, de la acesta la factorii decisivi ai statului român de atunci, nu aveau nici un indiciu cum să se procedeze. Regele Carol I, Primul Ministru Ion C Brătianu şi alţii au ales pentru Mihai Eminescu varianta criminală, fără nici o şansă de reintegrare socială. Vom menţiona doar câteva persoanlităţi ale timpului, care prin funcţiile pe care le aveau în structurile guvernamentale şi a relaţiile lor oculte au păstrat tăcerea, provocând astfel o moştenire antiromânească în politicienii acestei ţări, uşor de identificat şi azi. Carol I, rege până în anul 1914. Ion C. Brătianu a plecat în străinătate şi a avut convorbiri cu cel ce avea să devină Carol I, Regele României, pentru a-l determina şi a-l invita să vină în ţară pentru a fi rege. Ion C. Brătianu, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 9 iunie1881-20 martie 1888. Petre P. Carp, a acţionat pentru îndepărtarea lui Alexandru Ioan Cuza din fruntea României, a fost secretar al Agenţiei diplomatice a Romîniei la Paris, între mai 1867-iulie 1867, agent diplomatic la Viena şi Berlin, între martie 1871-aprilie 1873 şi la Roma, între aprilie –octombrie 1873, Trimis extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Viena, între noiembrie 1882-octombrie 1884 (Fiind la Viena, participând la finalizarea tratatului secret cu Austro-Ungaria, îi transmite lui Titu Maiorescu,”Mai potoliţi-l pe Eminescu”, ceea ce în contextul dat însemna anihilaţi-l pe Eminescu, interpretare confirmată de maniera în care s-a acţionat împotriva lui Eminescu şi a altor români dintru idealul unificator de ţară, care militau şi acţionau pentru Unirea Ardealului cu România, Unire în care credeau că se poate împlini, fapt confirmat în timpul vieţii acestora. Eminescu ar fi fost în plină activitate în 1918, când atât Ardealul, cât şi Basarabia şi Bucovina revin în familia lor românească, constituind statul naţional unitar român, România. Spiritul unionist, dragostea de neam şi de ţară a unioniştilor români a fost mai tare decât cele două imperii, austro-ungar şi rusesc, imperii care anexaseă o bună pate din pământul românesc, dimpreună cu milioanele de români. Mai tare decât forţele statale interne rămâneşti care au acţionat cu o brutalitate de neiertat împotriva fiilor devotaţi idealului unificării tuturor românilor într-un singur stat. Aceeaşi manieră antiromânească se poate constata şi din partea guvernanţilor din România anului 1990, când anexează Podul de flori, punându-se astfel în serviciul Moscovei, împotriva revenirii Chişinăului la Patria-mamă, în vreme ce Reunificarea era în plină desfăşurare şi Moscova bătea în retragere-după trecerea câtorva ani primul ministru de atunci recunoştea că reîntregirea ar fi fost posibilă şi că regretă faptul că nu a fost receptiv la unificarea ţării.

Documentele care îi desconspiră pe antiunionişi nu lasă nici un dubiu că au acţionat în serviciul imperiului sovietic-vezi Reîntregirea României-documentaţia necesară, de la sfîrşitul acestor articole, slugărnicia lor surprinzînd şi Kremlinul, care nu a crezut că aceştia erau atât de slugarnici, că aveau sufletele atât de moscovizate. Theodor Rosetti, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 22 martie-11 noiembrie1888, Theodor Rosetti, Ministru de interne între 22 martie-11 noiembrie 1888, Alexandru Marghiloman, Ministru justiţiei între 22 martie-11 noiembrie 1888, Petre P. Carp, Ministru de externe între 22 martie-11 noiembrie 1888, Titu Maiorescu, Ministrul cultelor şi instrucţiunii publice între 22 martie-11 noiembrie 1888, Titu Maiorescu, ad. int. la Ministerul agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor între 22 martie-4 iunie 1888, Pewtre P. Carp, ad. int la Ministerul agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor între 4 iunie-11 noiembrie 1888, Petre P. Carp, preşedintele Consiliului de miniştri între 7 iulie 1900-13 februarie 1901, Titu Maiorescu, ministrul justiţiei între 7 iulie 1900-13 februarie 1901, Petre P. Carp, Preşedintele consiliului de miniştri între 29 decembrie 1910-27 martie 1912, Titu maiorescu, ministru de externe între 29 decembrie 1910-27 martie 1912, Titu Maiorescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 28 martie-14 octombrie 1912, Theodor Rosetti, ministru de finanţe între 28 martie-14 octombrie 1912, Titu Maiorescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri între 14 octombrie 1912-31 decembrie 1913.

Terorismul de stat, în democraţie, a continuat, tot la îngăduinţa unor puteri străine şi tot cu concursul francmasoneriei şi în secolul XX, cu asasinatele politice cunoscute-acum regele a plecat în străinătate, în partea de vest a Europei, pentru a obţine acordul să sfideze toate legile ţării şi să ordone asasinatele. În cazul Eminescu tot dinspre vest a venit semnalul de a se acţiona. Cît priveşte situaţia de după 23 august 1944 ascultarea vine din partea de răsărit a României, de la Moscova sovietică, cînd terorismul de stat ajunge la noi cu tancurile sovieticie, cu teroriştii aduşi pe acestea şi instalaţi ca facori de decizie în guvernul României, alături de alţii, care aşteptau acest eveniment. Şi unii şi alţii, de data aceasta nu erau români, soarta României ajungând în mâinile evreilor. Asasinatele, acum, nu toate, nu sunt cu sfidarea oricăror legi, ca în cazul lui Eminescu. În secolul XIX factorii de decizie erau românii-îl considerăn pe neamţul Carol I ajuns rege al Romîniei, tot român, situaţia fiind identică şi între cele două războaie mondiale. După 23 august 1944 s-au folosit şi legile, la modul formal, sentinţele de asasinare sau întemniţare fiind direcţionate de factorii politici pomeniţi înainte de procese. Din nefericire Eminescu nu a beneficiat, fie şi formal, de legislaţia în vigoare din timpul său. Începând cu 1948, încetează orice urmă de democraţie în România. Se instalează dictatura sovietică. Tot sub protecţia tancurilor sovietice. În actele proceselor se află sentinţa şi cauza invocată. E vorba de lichidarea elitelor româneşti. Antiromânism. Holocaust etnic pe motive politice. Dovadă că în dictatură, legile pot fi evocate şi în mod criminal. Silviu Brucan, din rândurile evreilor bolşevici instalaţi la putere în România începînd cu 1944, a direcţionat, în 1989, de-ndată după căderea regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu, procesul celor doi reprezentanţi ai regimului comunist, Nicolae şi Elena Ceauşsecu. Avea experienţa în acest sens alături de cei instalaţi la putere în România începând cu 1944. Capetele de acuzare decisive sunt false, la modul premeditat, iar cei doi, pe baza sentinţei promulgate, au fost executaţi. Se vorbeşte, că în susbsidiar e vorba tot de antiromânsm, Ceauşescu, român, reuşind, an de an să introducă români, în securitate şi ca factori de conducere ai partidului la diverse nivele, în detrimentul moştenirii evreieţi impuse la putere în România de către Moscova. Dovadă că guvernul de după împuşcarea lui Ceauşescu este format în întregime din evrei (cu o excepţie, dar şi acest ministru avea o viaţă întreagă de bolşevic), fiii, nepoţii şi strănepoţii boşevicilor de la conducerea României de după 1944 preluînd golul românilor expulzaţi din structurile statului,începînd cu decembrie 1989, instalîndu-se alături de ceilalţi evrei care rămăseseră în aceste structuri sau în massmedia. Lovitura de stat se desfăşoară tot cu ajutorul Moscovei.. Acest guvern a declanşst tăvălugul jefuirii României. Acest guvern a avut posibilitatea Reîntregirii Romîniei, în 1990, dar s-a opus. Toată această evocare are legătură directă cu Mihai Eminescu. Acum în democraţia de după 1989, factorii de putere din statul român, cu mas media direcţionată, cu forţa financiară pusă la dispoztiţie din bugetul ţării sau din partea unor patronate interne sau internaţionale şi a unor bancheri, se practică un consens tăcut sau mărturist împotriva lui Eminescu. Trebuie să mergem cu rostirea adevărului pînă la capăt.

Îndepărtarea lui Ceauşescu de la conducerea ţării şi arestarea acestuia s-au datorat lui Iulian Vlad, ministrul de interne, care avea sub comanda sa întreaga securitate şi românului Victor Stănculescu, general, din partea armatei. Securiştii, la ordin, predaseră armele şi intraseră sub comanda şi controlul armatei Şi ce a făcut generalul Stănculesacu? L-a chemat la Ministerul Apărării Naţionale pe Ion Iliescu, omul ruşilor şi l-a făcut, în fapt, preşedinte al României. Noii guvernanţi au avut astfel dintr-odată drum deschis pentru preluarea puterii. Ce s-a întâmplat cu generalul Iulian Vlad? Arestat şi ţinut în puşcărie vreo doi ani a spus tot ce i s-a cerut şi a scris declaraţii după declaraţii, apoi a fost eliberat şi ţinut la domiciliu sub o strictă supraveghere. A înţeles în ce situaţie este şi nu a încercat să vorbească despre cele întâmplate. Generalul Stănculescu, din ce în ce mai marginalizat de la putere, chiar de la început-cu toată contrubuţia sa decisivă la îndepărtarea lui Ceauşescu de la conducerea României, pentru că nu avea acea carte de vizită pentru a face parte din cercul noii conduceri, a căror membri, intre ei, au fost harnici în furtul avuţiei naţioanle. Desigur aceştia nu au uitat de contribuţia generalului Stănculescu la loviura de stat din timpul Revoluţiei, nici după ce acesta a ieşit la pensie. De ce este generalul acum, la vîrsta de 80 de ani, în puşcărie, pentru 15 ani-practic pe viaţă? Pentru zecii de morţi de la Timişoara, din timpul Revoluţie? Procesul, ca şi alte procese manevrate din umbră de anumiţi factori politici şi din structurile serviciilor secrete, de anumiţi judecători şi procurori, avea mai multe căi de desfăşurare-sentiinţă de condamnare pentru general-dar până acum nimeni nu a fost condamnat nici pentru miile de morţi de după Timişoara-, să fie achitat, sau să fie mereu amânat, sau scos de sub urmărire penala, din insuficiente probe. De ce i s-a închis gura şi încă pe viaţă? De ce s-a ajuns la concluzia că e mai bine să fie izolat în maximă siguranţă, deci sub strictă supraveghiere, după gratii? Pentru că înainte de direcţionarea procesului pentru a fi condamnat, generalul, în desele apariţii la televizor, în ultimii doi-trei ani, la întrebările repetate ale ziariştilor, dacă mai are cunoştinţă de situaţii necunoscute din timpul Revoluţiei, şi da e alte situaţii de după, de adevăruri ascunse, claca si spunea că tace pentru că vrea să moară acasă, în patul său. Cu alte cuvinte dacă ar mărturisi ce ştie, ar fi asasinat. Acesta o considerăm noi că este adevărata cauză a arestării şi condamnării rapide a generalului. Vă mai amintiţi cum a argumentat de ce a predat puterea bolşevicului Iliescu, deşi avea controlul întregii armate? Ca să nu-l considere posteritatea ca un dictator. Şi încă dictator militar! Acestă disculpare o respingem. Ar fi avut posibilitaea să predea puterea, după scurtă vreme, unui guvern responsabil şi astfel să salveze bogăţiile ţării şi uriaşa şansă pe care o avea România pentru progresul său economic şi spiritual. Într-o perioadă de profundă solidaritate internaţională de care se bucura Romînia! Şi nici măcar nu ar fi fost considerat dictator, ci stabilizator al unei situaţii în care se auzeau mitralierele trăgînd. Că o parte din asasinate au fost puse la cale chiar de noii factori care preluau puterea, unii chiar din clărirea Ministerului Apărării naţioanle, unde şeful armatei era generalul Stănculescu? Aici începe slăbiciunea, lipsa de caracter, de virtute, incapacitatea de mobilizare în numele neamului tău în momente decisive. N-a păstrat controlul liniştii şi păcii în România ca să nu-l considere lumea dictator!

Pentru ţara ta, pentru a o proteja, în momente de cumpănă, dacă e nevoie îţi dai şi viaţa, domnule general!! De ce totuşi s-a dat la o parte şi i-a poftit pe bolşevicii evrei de ieri, pe oamenii Moscovei, să preia în subordine România? Pentru că nu avea sufletul eminescian în inima sa. Eminescu a fost trădat. Toate se moştenesc. Prigonirea şi martirizarea fiilor loiali neamului românesc devine o moştenire devitalizantă în factorii de putere, în şirul de generaţii. O incapacitate de a face binele până la capăt, temeinic. Să fim demni şi să nu arătăm cu degetul spre dictatura bolşevicilor evrei ajunsă la putere în România în 1989-1990, spre terorismul de stat practicat de aceştia, sau de vreun român total moscovizat. E limpede că generalul Stănculescu avea mustrări de conştiinţă-predase puterea unor jefuitori de ţară şi antiunionişti, desigur ştia cine sunt cei vinovaţi de miile de morţi, ştia cum şi de cine fusese devalizată ţara de finanţele ei şi de alte bogăţii, de graba de a vinde intreprinderile ţării. Dar când dădea semne că ar fi pe cale să mărturisească? La adâncă bătrâneţe, când mustrările de conştiinţă nu mai pot repara răul făcut? Sunt şi vârstnici virtuoşi, inteligenţi. De ce a dat în vileag problemele de conştiinţă care îl frământau şi nu a încercat, măcar la sfârşitul vieţii să mărturisească adevărul ţinut ascuns de clica de jefuitori? Tot din lipsă de o profundă iubire de neam. De frică. Iată cu ce bagaj pleacă pe lumea cealaltă şi noi românii în ce situaţie am ajuns. Frica, lipsa de demnitae, de caracter l-au oprit de la aşa ceva. Mihai Viteazu, Sfântul Constantin Brâncoveanu, fiii şi sfetnicul său, Mihai Eminescu şi alţi români de seamă sunt mai tari şi decât toate vitregiile care au urmat după timpul vieţuirii lor pe pământul românesc. Verdictul istoriei, mai devreme sau mai târziu este devastator pentru cei care nu au fost până la capătul vieţii lor la datorie pentru destinul românilor în propria lor ţară. Să ne întoarcem la noi înşine, la români. În cazul lui Eminescu, în democraţie, este vorba de terorism de stat practicat de români, de dictatura regală.

În cazul asasinatelor dintre cele două războaie mondiale, în democraţie, este vorba de terorism de stat practicat de români, de dictatură regală.

Adevărul palpită numai în oameni de caracter. Adevărul trebuie rostit şi protejat în toate cazurile. Trebuie să începem cu noi înşine. Adevărul despre Eminescu înseamnă o mare panică pentru mulţi. Personalităţi importante din politica şi cultura română, se vor dovedi cu carenţe morale prin care s-au perpetuat terorismul de stat şi dictatura personală şi între cele două războaie mondiale. Politicienii şi oamenii de cultură, poliţia, serviciile secrete, direct sau prin cei mai tineri şi-au continuat activitate şi la începutul sec. XX şi între cele două războaie mondiale. Dacă nu procedăm corect cu noi înşine, răul rămîne în noi, cu comportări şi acte reprobabile moştenite. Politicienii români de azi se regenerează cu orice sacrificii. Trebuie! O naţiune se regenerază cu orice sacrificii. O necesitate obiectivă. Câţi au vocaţia adevărului, câţi sunt oameni de caracter? Dar noi, cei care discutăm despre ei? Toţi suntem slăbănogiţi. Pe noi românii, Eminescu ne reprezintă până în adâncimile noastre sufleteşti. Nu observaţi că cei care l-au martirizat beneficiază pînă azi de o anume solidaritate din partea celor care sunt împotriva lui Eminescu? Degeaba îi arătăm cu degetul. Îl urmăm noi pe Eminescu, il avem ca model de verticalitate morală, suntem noi oameni de caracter ca şi el, avem noi tăria de a nu renunţa la idealurile lui Eminescu, de prosperitate economică şi spirituală pentru Neamul Românesc, de Unire?! Frica de adevăr este evidenta în cazul lui Eminescu. Nu sunt pomeniţi cei vinovaţi. Nu sunt condamnaţi nici post mortem, pentru încălcarea legilor. Frica aceasta ne-a slăbănogit. În România, fără catedre Mihai Eminhescu la toalte colegiile pentru învăţători şi la toate facultăţile de litere?! În ce ţară trăim?! Nu a românilor?! Dacă în cazul lui Eminescu restabilim adevărul fără să ţinem seama de nici un nume, indiferent ce imoprtanţă are în istoria şi cultura românilor, am făcut un pas uriaş spre normalitate.
Ai grijă cititorule. Demultă vreme nu mai ai acasă opera eminesciană-poezii, proză, scrieri politice, de preferat toate volumele cu toate însemnările lui Eminescu. Sau, din nefericire, nu-l mai citeşti. Potrivnicii au reuşit să-ţi anuleze simţirile şi apartenenţa la Neam. Dar nu românii sunt de vină, adică alţii, ci tu, fiecare român în parte. Eşti bun doar ca energie, eşti inteligenţă pentru alţii. Tu nu eşti neam de slugă şi nici nu eşti destinat să dispari ca român. Alţii au reuşit să ţi-l scoată pe Eminescu din inima ta. Reprimeşte-l în casa sufletului tău şi nu vei mai învinui neamul tău şi vei fi un bun român.

Neamul nu se trădează, ci prin fiecare dintre noi, se salvează.

Sursa: 2blackjack1.wordpress.com
Lenuş Lungu Mai 14, 2011 10:08

Eminescu si geopolitica Marii Negre in iunie 1883
Filosoful Constantin Barbu impreuna cu alti cercetatori de pe langa Fundatiile Mihai Eminescu si-au propus sa redea lumii, in sapte volume, extraordinara personalitate a jurnalistului, ganditorului si militantului pentru cauza nationala. Primul volum, de peste 800 de pagini, a fost lansat odata cu o noua editie a Caietelor Eminescu, la Academia Romana. "Codul invers - arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu" isi propune sa contextualizeze momentul fatidic al internarii gazetarului Mihai Eminescu la nebuni, in 28 iunie 1883.

Astazi e cunoscut in cercurile istoricilor faptul ca Eminescu era urmarit de agentii imperiilor rus si austro-ungar, atat pentru publicistica sa militanta, cat si pentru activitatea sa secreta din cadrul "Societatii Carpatii". Incepand cu 1878, cand Basarabia a fost transata in favoarea imperiului tarist, intransigenta lui Eminescu la adresa guvernarilor considerate tradatoare a atras furia potentatilor vremii. In acelasi timp, Eminescu si gruparea sa intreprindeau actiuni intense pentru recuperarea Transilvaniei si intregirea Romaniei.

Articolele sale, din care nu lipsea edificarea rolului european al unei "Dacii Mari" la Gurile Dunarii si Marea Neagra, ca si actiunile sale mai putin cunoscute publicului larg, l-au facut pe junimistul P.P. Carp - pe atunci trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei pe langa imperiul Austro-Ungar si negociator la un Tratat secret cu Viena si Berlinul -sa-i scrie lui Titu Maiorescu: "Si mai potoliti-l pe Eminescu!".

Un amanunt important: "Societatea Carpatii" fusese infiintata cu numai un an inainte de innebunirea lui Eminescu, la o data simbolica - 24 ianuarie. "Chestiunea retrocedarii Basarabiei cu incetul ajunge a fi o chestiune de existenta pentru poporul roman", scria Eminescu, explicand ca "a sosit timpul ca sa intarim atat in romani, cat si in popoarele mari ale apusului, credinta in trainicia poporului roman". Redam mai jos din lucrarea eminoscologului Constantin Barbu cateva extrase despre manevrele geopolitice care se derulau in Europa in preajma zilei de 28 iunie 1883. (Victor RONCEA)

Tratatul secret de la 30 octombrie 1883

Dupa Tratatul de la Berlin, tanarul Regat Roman se va confrunta cu cateva capitale experiente externe, din care amintim si vom analiza pe scurt Chestiunea Dunarii. Planul Barrčre, Tratatul secret cu Imperiul Austro-Ungar din 1883, rasturnarea principelui Bulgariei, Alexandru de Battenberg, infiltratiile agentilor Ohranei, propunerea lui Stambulov de incoronare a lui Carol I pe tronul lui Alexandru de Battenberg, amenintarile Rusiei si Austro-Ungariei. Imprejurarile si cauzele care au obligat Regatul Roman sa incheie Tratatul secret de la 30 octombrie 1883 isi gasesc cateva bune si inteligente explicatii in aproape nestiutele insemnari ale lui Lupu Kostaki. Se vor lumina incet, incet, secretele care obscurizeaza arestarea fortata si internarea la Institutul Caritatea al lui Sutu, a lui Eminescu, in ziua de 28 iunie 1883.

Germania vroia sa mentina un echilibru intre Imperiul Tarist si Imperiul Austro-Ungar si vroia ca destinul Regatului Roman sa treaca neaparat prin Viena, in drum spre Berlin.

Imperiul Austro-Ungar vroia sa domine Chestiunea Dunarii, sa influenteze Balcanii pana la Marea Egee, sa propage catolicismul spre Orient, sa impinga interesul Regatului Roman inspre Balcani. Nu inspre Transilvania. Imperiul Tarist proiecta un mare principat, compus din Bulgaria, Rumelia, Macedonia si Dobrogea. Proiectele geopolitice ale celor trei imperii cuprinzand Romania si Balcanii lumineaza textele politice ale lui Eminescu si unele insemnari ermetice din caietele sale.

Eminescu scrisese mult despre Chestiunea Dunarii, despre cateva din marile afaceri financiare din Regat, stia de posibilitatea incoronarii lui Carol I peste bulgari, cunostea proiectul tarist al marelui principat din sudul Dunarii, citea presa europeana care ilustra cele mai teribile miscari politice ale timpului sau.

Acum pare normal ca numele lui sau probleme dezbatute de el in articolele politice sa fie prezente in rapoartele serviciilor secrete imperiale.

Din insemnarile lui Lupu Kostaki aflam de ce a fost numit P.P Carp ministru la Viena, ce a discutat Lupu Kostaki cu Ion Bratianu, cum s-a desfasurat consfatuirea lui Maiorescu cu junimistii din Bucuresti, apoi de intalnirea lui Carp cu Bratianu, intalnirea lui Carp cu Kalnoky, tratativele dintre von Reuss si Carp, intelegerile dintre Carp si Bismark, cum vedea Bismark viitorul Romaniei, apoi despre intalnirea dintre Carol I si imparatii Germaniei si Austriei si de multumirile lui Bratianu "cu lacrimi in ochi" ("Ai faurit Romania; numai acum putem zice ca ea are viitorul asigurat").

Bismark: "Nu uitati insemnatatea Marii Negre"

P.P Carp devine ambasadorul Regatului Roman la Viena, unde incepe de indata intrevederi cu printul de Reuss, caruia ii expune vointa regelui Carol I de a intemeia o tripla alianta impreuna cu Germania si Imperiul Austro-Ungar. P.P Carp cere o audienta la Bismarck. Din articolele politice ale lui Eminescu stim deja povestea margaritarelor rapite din coroana Romaniei, asa cum se exprimase deputatul Petre Gradisteanu, agent rus, cu prilejul serbarilor desfasurate la Iasi in amintirea marelui voievod Stefan cel Mare. La intalnirea lui P.P Carp cu Bismarck, cancelarul Germaniei i-a explicat ambasadorului roman ca Regatul Roman are misiune in Orient si nu trebuie sa priveasca inspre Transilvania, ca poporul roman trebuie sa se indrepte spre economic si civilizatie (romanii din Austro-Ungaria fiind deja civilizati si industrializati).

Dupa Bismarck, interesul Regatului Roman ar consta intr-o buna directionare de stat fortificat la Marea Neagra, fiindca "Independenta o aveti; cu Occidentul sunteti in legatura directa; Orientul va este deschis".

Iata ce relateaza Lupu Kostaki in insemnarile sale, despre spusele lui Bismark cu privire la Romania: "La 1866 aveam putinta sa o zdrobesc, dar m-am ferit chiar de a o jigni prea mult, fiind un stat cu menire de a civiliza si de a mentine ordinea, el merita sa fie sustinut, iar nu distrus. Viitorul Romaniei sta in munca ei spre a trage folos din avutiile imense ce poseda. Interesul va este a deveni un stat puternic la Marea Neagra, a avea un port important ca Odesa si vot preponderent la Constantinopol.

Nu uitati insemnatatea Marii Negre, caci de acolo incepe cheia Dardanelelor. Independenta o aveti; cu Occidentul sunteti in legatura directa; Orientul va este deschis. Deveniti dar de acum un element de productiune; deveniti un element de civilizatiune, de ordine si prin aceasta veti ajunge a domina Peninsula Balcanica. Va trebuie insa, pentru a ajunge la acest tel, seriozitate, munca onesta."

"Sovinismul unguresc - o nenorocire imensa pentru centrul si orientul Europei"

Lupu Kostaki continua relatarea: "Petre Carp raspunse ca se putea constata in Romania un inceput serios de munca spre progres. Ca partidul acum la putere incetase de a reprezenta actiunea revolutionara din 1848 si devenise un partid de guvernamant; dovada este ca, de curand, el a proclamat regatul cu monarhie ereditara. Romania doreste si are nevoie de liniste si de stabilitate ca sa poata lucra cu folos la organizatia si dezvoltarea ei; de aceea, primirea ei in alianta defensiva in contra Rusiei nu ii este o necesitate.

Din nefericire, sovinismul ungurilor se manifesta prin persecutiunea romanilor de sub dominatia lor; si cei din regat nu pot ramane nepasatori in fata acestui fapt. Este necesar ca ungurii sa-si schimbe atitudinea, caci relatiuni bune intre romani si ei ar fi o stavila in contra puternicei atractiuni ce impinge slavii de la Nord inspre Marea Mediterana. Sovinismul unguresc ar putea dar deveni o nenorocire imensa pentru centrul si orientul Europei.

Petre Carp afirma apoi printului de Bismarck ca nici o simpatie pentru Rusia nu exista in Romania, care de mai multe ori a avut sa sufere din urma ocupatiunilor armatelor rusesti. Rapirea Basarabiei (provincie curat romaneasca, care ii dadea stapanire absoluta pe gurile Dunarii) i-a lasat o rana adanca. La 1877, cu tot ajutorul ce li s-a dat, rusii, drept recunostinta, au cautat sa aduca umilinta Romaniei la San Stefano, neprimind-o la tratatul de pace si smulgandu-i iar trei judete. Propaganda politica prin mijlocul ortodoxismului nu are mare influenta asupra poporului roman.

In ceea ce priveste desnationalizarea, Rusia este mult mai periculoasa decat Ungaria. Dovada este ca in 70 ani a stiut sa rusifice populatia curat romaneasca a Basarabiei, trimitand colonii romanesti in tinuturile Donului si asezand sate rusesti in locul lor; pe cand in Transilvania, cu populatia ei pestrita, o mie de ani n-au fost deajuns ca sa desnationalizeze pe romani. Economiceste, Romania n-are interese in Rusia, caci ce produce dsa pentru export, producem si noi; credit strain si avutii pentru garantarea creditului are ea, avem si noi; ne concuram una pe alta. Interesele noastre politice si economice sunt deopotriva legate de Occident. Asadar, in ziua cand despre Rasarit se va ameninta echilibrul european, interesul Puterilor Centrale si interesul Romaniei va fi acelasi. (...) La 23 August Bratianu pleaca la Gastein, unde se afla Bismarck si acolo se indeplinira ultimele formalitati..."

Guvernul instituise controlul total al presei
Insemnarile lui Lupu Kostaki lamuresc situatia politico-diplomatica din vara lui 1883. Carp ii vorbeste lui Bismarck despre rapirea Basarabiei si smulgerea judetelor Cahul, Ismail si Bolgrad, despre ortodoxism si pericolul rusesc al deznationalizarii.

Programul de intalniri dintre Carol I, Bratianu, Carp si Bismarck, printul Wilhelm, Frantz Iosif este dezvaluit cu claritate. Intr-adevar, la 23 august 1883, la Gastein, Bismarck si Bratianu indeplinira ultimele formalitati. Dupa Gastein, Bratianu nu mai putea fi inlocuit din functia de prim ministru al Regatului Roman, ceea ce Maiorescu stia foarte bine si chiar astfel nota in Insemnari zilnice.

Acum este foarte limpede de ce a fost sacrificat Eminescu in 28 iunie 1883. Libertatea presei n-a fost libertate, Romania Libera si L'Independance Roumaine controlate, ziaristii expulzati, Eminescu arestat si internat. Maiorescu pleca in vacanta, Slavici pleca la tratament, Secaseanu si Ocaseanu, spioni austrieci si oameni ai politiei si ai lui Sturdza, tolerati si viitori bursieri la Paris... Cand vom publica intregul Dosar Eminescu - Arhiva secreta a innebunirii si uciderii geniului, cuprinzand documente originale inedite din arhivele serviciilor secrete ale imperiilor europene, ne vom cruci pur si simplu de ceea ce a fost in stare o cumplita turma cosmopolita de imparati si regi, prim ministri si ambasadori, printi si spioni, academicieni, scriitori, patrioti si tradatori und so weiter...

Constantin BARBU
Lenuş Lungu Mai 14, 2011 9:56

Eminescu a fost ucis in timp ce canta Desteapta-te, Romane!

Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine :" Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !"

Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. si a inceput sa cante Desteapta-te, Romane, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi :" Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc...Asta m-a omorat!" L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-am potrivit capul pe perna, si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic... Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise !"

Modestia si simplitatea povestitorului nu scad intru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, in vreme, au stabilit conditiile in cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorita fireste numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administratiei ospiciului unde si criminalul si victima se gaseau la un loc."

Text aparut in Universul, Bucuresti, 28 iunie 1926, p.3. Reluat in Cuvantul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, si in Primavara, Sannicolau Mare, 4 iulie 1926.

ATAC completeaza Dosarul Eminescu cu noi informatii

Asa cum ne-am angajat de la reluarea publicatiei ATAC, in data de 15 ianuarie a acestui an, continuam investigatia jurnalistica legata de "colegul de breasla" Mihai Eminescu. Pe aceasta cale reluam invitatia adresata deja tuturor colegilor din presa care doresc sa contribuie la completarea Dosarului. Pana la data de 15 iunie ATAC va strange intr-un volum special intreaga documentatie adunata. Materialul face parte dintre "textele infern" privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de nici unul dintre biografii cunoscuti ai poetului (G.Calinescu, Gerge Munteanu, D.Murarasu, Petru Vintila etc.; vom pune fata in fata toate textele). Apare nesemnat in ziarul citat (material facut in redactie). Dumitru Cosmanescu face doua afirmatii concordante cu celelalte surse (fara a le cunoaste, probabil): ca poetul avea o camera a lui, speciala (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal inca de la internarea din 1883) - si ca scria incontinuu in aceasta perioada.

1.Se stie ca in halatul sau de spital s-au gasit, dupa moarte, doua poezii : "Viata" si " Stelele 'n cer" ( Stelele 'n cer / Deasupra marilor / Ard departarilor / Pana ce pier.// Dupa un semn / Clatind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Niste cetati / Veghind intinsele / si necuprinsele / Singuratati.// Orice noroc / si 'ntinde-aripele / Gonit de clipele / Starii pe loc.// Pana ce mor, /Pleaca_te ingere / La trista-mi plangere / Plina de-amor.// Nu e pacat / Ca sa se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?", publicate ambele in Fantana Blandusiei din 1 august 1889; Perpessicius da informatia pe jumatate, adica face trimiterea exacta dar nu spune de nota care insoteste poeziile si in care redactorii afirma ca s-au gasit in halatul poetului dupa moarte).

2. Grigore Manolescu este vestitul actor ( 1857-1893 ) care a jucat rolul lui "Ion" din "Napasta" lui I.L.Caragiale - dar s-a ilustrat mai ales in rolul lui Hamlet. A se face legatura - care poate fi doar intamplatoare - cu caricatura cunoscuta a dr. Sutu hamletizand pe un craniu uman (vezi caricatura in cartea noastra, "A doua viata a lui Eminescu"). Poetul era inconjurat in aceasta perioada de actori pentru ca voia sa i se joace piesa de teatru "Lais" la Teatrul National - castigand, astfel, niste bani. Interesant este ca el retine, in interogatoriul cunoscut, ca l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se stia despre acesta ca este tenor, deci un artist dramatic, dar D.Cosmanescu afirma ca era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilita , insa sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Harietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel : "Atata va spun si va rog sa spuneti la toti ca nenorocitul meu frate a murit in cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Sa fereasca Dumnezeu si pe cei mai rai oameni din lume sa fie instalati la d-rul Sutu, ca fiecare va avea sfarsitul iubitului meu frate."

Finalul consuna cu intelegerea situatiei de catre redactorii de la Universul. In acest sens, noi, astazi, putem judeca invers : nu e vina stabilimentului ca tinea laolalta nebuni cuminti si furiosi - ci, daca e sa cautam vina morala, cei care l-au adus pe Eminescu aici : putea sa-si duca boala in conditii normale, la un spital obisnuit.

3. Sub numele "Hasnas" figureaza, in Enciclopdia Predescu, mai intai "Nicolae Hasnas, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea ( Botosani)", senator in 1926, apoi deputat in 1933 - si "Spiru Hasnas, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 in Botosani" (scoate un volum de poezii in 1933, deci era in viata, de asemenea, la momentul publicarii amintirilor lui D.Cosmanescu). Fiind botosaneni, prezenta lor in jurul lui Eminescu se justifica. Nici unul nu ia cuvantul pentru a intari sau dezminti textul din Universul.

4. In acesti ani (1920-1930) apar multe informatii necontrolate despre Eminescu. Doctorul Vihnes va scrie amintirile sale in 1931, G.Calinescu in 1932,etc. Iata cum prezinta , in prima editie a "Vietii lui Mihai Eminescu", G.Calinescu incidentul - dupa alte surse, pe care le vom analiza :"... Petre Poenaru care, jucandu-se ca din intamplare cu prastia, il izbi in frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricica. (...) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma asa-zisului atentat care ii pricinuise o simpla zgarietura si nici nu pare a fi avut stari de agitatiune asa cum scria, cu o vulgara declamatiune, Scipione Badescu :" Indata ce-l dezlega rupe tot cu o putere de fiara si striga de produce un ecou ingrozitor." In realitate, slabit de marile preocupari intelectuale si de erizipelul de altfel vindecat ce i se iscase pe fata din cauza manjirii cu necuratenii a locului zgarieturii, se simtea ostenit si doritor de o lunga liniste..." Acest "erizipel" (preluat din sursele medicale ) va face epoca in biografiile ulterioare ale poetului

5. Oricum, nu se impaca de loc "pietricica" medicilor cu aceasta "caramida" a frizerului. Primul lucru pe care esti tentat sa-l faci este sa-l consideri pe acest Dumitru Cosmanescu un accident; oricum el ia cuvantul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. Totusi, ce interes ar fi avut sa minta ? Amesteca el lucrurile in aceste amintiri tarzii ? In ipoteza ca-l luam, totusi, in seama - o modalitate de a impaca afirmatiile lui cu cele ale specialistilor care vor lua cuvantul mai tarziu ar fi, totusi. Am in vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu: "Asta m-a omorat!" - ar insemna ca au mai fost si altele decat asta. Este posibil ca pe 12 iunie poetul sa fi fost atins cu "pietricica" , sa fi rezultat "erizipelul" fara importanta - pe care medicii il raporteaza in amintirile lor - iar acum, la sfarsit, sa fi survenit lovitura mortala, data de acelasi , dar de aproape si de data aceasta cu o caramida ( care este scoasa din discutie de catre aceiasi medici, vezi vorbele lui Sutu: "ne-a spus sa tacem, sa nu se auda vorba afara, ca nu este nimic"). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar in balbaiala din jurul mortii lui Eminescu ( nici data nu este atestata precis, Calinescu insusi osciland intre 15 si 16 iunie ) - n-ai cum sa faci limpezis decat cu toate informatiile pe masa si stabilind cateva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, si ipotezele care se confirma , pentru ca se confirma - dar si cele care nu se confirma, exact pentru ca nu se confirma.

Nu m-am ocupat niciodata in mod expres de moartea fizica a lui Eminescu, interesandu-ma ceea ce in timpul sau se chema "moarte civila". Acum, odata cu aceasta reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, si voi lua in consideratie posibilitatea ca ea sa fi fost evitata pentru ca pe de o parte arunca o lumina defavorabila asupra corpului medical - iar pe de alta indica premeditarea, insistenta chiar, in atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru.

Amintim ca, dupa 1944, singur Virgil Ierunca sustine, in Franta, ca Eminescu a murit asasinat. Romania trecea prin alt infern, cel comunist, in care mica chestiune Eminescu devenise o oaza fortata de liniste aproape paradisiaca.

Nae Georgescu
Lenuş Lungu Mai 14, 2011 9:45

ACTELE MORŢII LUI EMINESCU,DE NEGĂSIT

Eminescologul Dumitru Vatamaniuc a declarat, privind afirmaţiile lui Gheorghe Funar potrivit cărora Eminescu "a fost asasinat" de evrei, iar acte medicale ale scriitorului au dispărut din Biblioteca Academiei, că documentele respective nu au fost niciodată la Academie şi nici găsite.

Renumit eminescolog şi membru de onoare al Academiei Române, Vatamaniuc a precizat că nu au fost găsite actele medicale ale lui Mihai Eminescu şi nici nu se ştie dacă au fost întocmite de doctorii care l-au tratat, nici în ţară, nici la Viena, unde poetul a fost internat.

Eminescu a fost diagnosticat cu "alienaţie mintală", urmând tratamentul aplicat la vremea aceea pentru această boală, şi anume injecţiile cu mercur, a precizat Vatamaniuc.

Liderul PRM, Gheorghe Funar, a susţinut, într-o conferinţă de presă, la Cluj- Napoca, luni, că Eminescu ar fi fost otrăvit cu mercur, administrat sub formă de injecţii de către un medic evreu, Francisc Isack. Vatamaniuc a mai spus că acest medic l-a tratat într-adevăr pe Eminescu la Botoşani, în perioada în care poetul a stat la sora sa.

Diagnosticul dat la vremea aceea poetului Mihai Eminescu a însemnat scoaterea acestuia din viaţa politică. Vatamaniuc a mai spus că el consideră că Eminescu a suferit o depresie foarte puternică şi că a existat "o campanie împotriva lui, pentru că a criticat necruţător oamenii politici, nu neapărat evrei".

Boala a fost temporară, iar după tratament, aflându-se la Iaşi, în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale, Eminescu a tradus gramatica sanscrită, ceea ce cerea un efort intelectual considerabil, a mai spus Vatamaniuc. În plus, corespondenţa lui după boală este "excelentă", a mai spus academicianul, concluzionând că nu există documente pentru a stabili adevărul asupra bolii lui Eminescu.

"Eminescu este prin ceea ce a lăsat şi ce-a făcut. Fie că-l lăudăm, fie că-l batjocorim, nu are nicio importanţă. Are numai pentru noi, pentru că ne putem acoperi de oprobriu. Nu putem noi nici să-l coborâm, nici să-l înălţăm", a concluzionat Vatamaniuc.

Liderul PRM Gheorghe Funar a susţinut, luni, că poetul Mihai Eminescu "a fost asasinat" de evrei, "deranjaţi de scrierile politice şi de poeziile" sale, adevărul în legătură cu moartea sa fiind "falsificat" timp de 121 de ani, şi că acte medicale ale acestuia au dispărut din Biblioteca Academiei.

"Marţi se împlinesc 121 de ani de la moartea lui Eminescu, iar în acest interval nu a fost voie să se ştie adevărul despre acest tragic eveniment. Adevărul a fost falsificat. Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de nişte alogeni. Erau evrei, inşi din poporul ales, cei care au pus la cale asasinarea poetului, deranjaţi de scrierile politice şi poeziile lui Eminescu. A fost otrăvit cu injecţii cu mercur făcute de Francisc Isack, un medic evreu", a afirmat Funar.

Liderul PRM a mai susţinut că din documentele vremii reiese că, pentru a-l lichida pe poet, "i-a fost înscenată nebunia şi s-a pedalat pe eticheta de nebun, l-au discreditat, după care l-au internat abuziv în diverse sanatorii de boli psihice, unde l-au supus la proceduri diabolice de distrugere biologică, prin administrarea de substanţe chimice nocive, inclusiv injecţii cu mercur, în doze foarte mari, de patru grame de mercur pe zi".

"Intoxicaţia cu mercur a grăbit sfârşitul lui Mihai Eminescu. Moartea lui Eminescu a fost, de asemenea, provocată de o lovitură la cap, cu o cărămidă, dată de un nebun autentic în curtea Spitalului «Caritatea» din Bucureşti, în timp ce poetul se plimba pe o alee. Alţi răspândaci au susţinut că Eminescu a avut sifilis, dar medicii români au constatat că Eminescu nu a fost sifilitic", a precizat Gheorghe Funar.

Secretarul general al PRM a făcut apel la eminescologi să publice "numele, prenumele şi adevărata identitate a celor care l-au asasinat pe Mihai Eminescu" şi a spus că "adevărul trebuie cunoscut şi trebuie să se ştie cine l-a asasinat, iar cei care au pus la cale asasinarea lui Eminescu nu trebuie iertaţi".

"Nu sunt antisemit, nu am nimic cu evreii, nu am probleme cu evreii, dar adevărul trebuie cunoscut. Dacă urmaşii evrei de astăzi ai celor care l-au asasinat recunosc şi dacă şi-ar cere scuze poporului român, ar fi şi mai bine", a spus liderul PRM.

Gheorghe Funar a citat din mai multe articole ale lui Eminescu, apărute în ziarul "Timpul" în 1881, în care acest scria că "rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi".

"Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identic în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi al celor occidentale, incapabilă de adevăr şi de patriotism", a citat Funar dintr-un alt articol eminescian.

De cealaltă parte, directorul executiv al Institutului pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Alexandru Florian, a declarat că afirmaţiile lui Gheorghe Funar potrivit cărora Eminescu "a fost asasinat" de evrei se înscriu indiscutabil în canoanele mesajului antisemit. Acesta a subliniat că liderul PRM nu aduce niciun argument şi nicio dovadă în sprijinul celor susţinute.

În plus, "afirmaţiile lui Gheorghe Funar cu privire la evrei au un caracter general", evreii ca popor fiind acuzaţi pentru moartea lui Mihai Eminescu. "Este o frazare tipică pentru mesajul antisemit", a spus Florian.sursa:historia.ro
- Lenuş Lungu > Lenuş Lungu Mai 14, 2011 9:45
  
  Lichidarea lui Eminescu -1
  
  Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.“Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie (“Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se “împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.
  [Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti , unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României, apare şi un anume Horia Carp, "ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii Loji Naţionale".Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: “Domnule redactor, în timpurile din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi, unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce ne desparte…”; iar lui Maiorescu: “Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi că o să meargă astfel înainte?… în ce parte din lume partidul conservator a căutat să ajungă la putere prin pasionarea maselor?… în asemenea împrejurări, eu unul a trebuit să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor… Tu ai o clientelă întinsă despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp, către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.” Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: “Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici”.
  Eminescu îi răspunde în Timpul:“Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită… însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare”.Deasemnea se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino şi Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei din Timpul: “Du-te, mă, în mă-ta! Tată-tău nu ştia nici bine româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism.”
  Cea mai categorică explicaţie dată de Eminescu faţă de criticile lui P.P. Carp a apărut în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat social şi fizic:“În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, onestitate, respect ca bunuri obşteşti ale spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare şi nicicând condeiul nostru nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau [închisoarea] Văcăreşti, aceleaşi fizionomii şi caractere întâlneşti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Brătianu şi un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite ţări, aici unde oameni ca aceştia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt ţinuturi, stau azi la învoială cu Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată şi să desfiinţeze printr-un trafic mârşav o naţie şi un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinţa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru…”Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă şi pe acesta:” Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmoşteniţi a poporului românesc”.Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal: “Grea epoca Eminescu… Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea”.“Afacerea Warszawsky” din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu.Iată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată l decembrie 1877 şi publicată de Eminescu în Timpul:“Excelenţă.
  Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedicările şi astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, ca să puie la dispoziţiunea mea câte 1200 care pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frăţeşti… Mult m-au costat pe mine bani, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu (precizează Eminescu)fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această chestie…Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricât transport şi oriunde veţi voi a transporta, măcar că până acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau.”În urma campaniei de presă condusă de Eminescu privind “afacerea Warszawsky” au fost sesizate organele judecătoreşti, dar Tribunalul de Ilfov hotărăşte că nu era “caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine, a fost remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei de la Bucureşti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, conţine 20 de pagini şi este semnat de consulul austriac de la Iaşi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii de uneltire împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:“Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [sursa era, după toate indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.
  În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite.Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului mason – Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” (Caritas) punându-i-se falşul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, “când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare” precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.
  Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul “Din amintirile mele”. Or, până după al doilea război mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de presă evreieşti din românia. Iată situaţia descrisă de A.C.Cuza în 1905:“În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării,. În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează – se înţelege – ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Brănişteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, şi vor mai fi.
  Aceştia sunt conducătorii “opiniunii publice” a ţării româneşti… Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul…”De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa “amintirile” sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci), corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României).sursa:foaianationala.ro
- Lenuş Lungu > Lenuş Lungu Mai 14, 2011 9:46
  
  Lichidarea lui Eminescu -2.
  Informaţiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu şi otrăvirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depăşite azi de studiile lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului şi Conjuraţia anti-Eminescu.
  Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai “Societăţii Literare Junimea” (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era “protejatul” Junimii, poetul Junimii.
  Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen’ator din vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă?
  Loja Steaua României (“l’Etoile de Roumanie”) a fost creată în 1866 de principele” Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica româneasca în aceeaşi perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din peisajul socio-politic românesc.
  De altfel, se poate spune că până la un punct Eminescu fusese chiar creaţia lojii Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului, pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Şuţu.
  În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea “de faţă” Societatea Literară Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871) – tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei şi criticii literare.
  În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi “venerabil” al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila , formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate înfiinţate de “negustorul francez” Auguste Carence:: Steaua Dunării, Steaua României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani B’nai B’rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi Fraternitatea.)
  Atitudinea general favorabilă românilor din partea regelui Carol I al României (fostul principe Carol) faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un scenariu anti-regal, în care “antisemitul” Eminescu, înarmat cu un mare pistol se ducea “la Palat să îl împuşte pe rege”, motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capsa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, loja Steaua României.
  Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de ostilă lui Eminescu!
  Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat, chiar, cu cei implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când editează revista literară Lumea, Călinescu îşi lia ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti, conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului “Eminescu dement”, ca şi de salvarea în istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii evreieşti Hasefer, are totuşi meritul de a fi precizat că bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu].
  Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi, în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu.
  
  Iată situaţia prezentată de amplul dicţionar masonic publicat de Horia Nestorescu Bălceşti:
  - Mihail Şuţu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării Româneşti, apare în 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iaşi.
  - Alexandru Nicolae Şuţu (1830-1877), principe, a locuit la Paris şi a făcut parte din cel puţin 4 loji masonice, gr. 30 de iniţiere, deputat în Adunarea Generală a Marelui Orient al Franţei;
  - Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Şuţu, gr. 30 de iniţiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) şi întemeietor al lojei Steaua României.
  - Constantin Şuţu (1820-?), afiliat la Iaşi lojei Steaua României, a devenit ministru;
  - C.N. Şuţu, rentier, “frate” în loja Steaua României;
  - George Şuţu, proprietar, membru în loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, cea care avea să fie interzisă de Carol I, când Iorgu Şuţu i-a cerut principelui (regelui) să intre în masonerie;
  - Nicolae Gr. Şuţu (1840-?), membru al lojei Steaua României, secretar general al Consiliului de Miniştri.
  - Alexandru Gr. Şuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua României, profesor universitar la Bucureşti, autor al lucrării Psihiatria modernă, publicist şi traducător, membru al societăţii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu în lichidarea lui Mihai Eminescu.
  Studiile lui Călin L. Cernăianu şi-au propus mai ales să descurce “iţele foarte încurcate dintr-o singură zi din viaţa lui Eminescu, zi de răscruce când este scos în condiţii misterioase şi prin mijloace violente din viaţa publică”, . dar şi antecedentele şi urmările acestei zile.
  “Aşadar – îşi începe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu ca bună ziua!” Cel care a fost cel mai direct implicat în aceasta acţiune a fost Titu Maiorescu, “protectorul” mason al poetului, secondat de medicul Alexandru Şuţu. Un avocat şi un medic, membri ai aceleiaşi loji masonice. Nici nu se putea tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. În Jurnalul lui Maiorescu s-a găsit următoarea notă, din ziua fatală: “Foarte cald! În zilele trecute încercări de aranjament cu Alex. Soutzo…”, referire la combinaţia cu doctorul Şuţu. În aceeaşi zi, 28 iunie 1883, la 6,30 dimineaţa, Maiorescu şi inginerul Simţion (apropiat de-al lui Maiorescu) s-au dus la ospiciul particular al doctorului Şuţu şi au convenit cu acesta ca în aceeaşi zi lui Eminescu să i se facă internarea pentru o lună de zile. Aceasta avea însă să se prelungească şi să se repete pentru câţiva ani, până la uciderea sa. “Prin acest demers ilegal – arată C. Cernăianu – avocatul Maiorescu acţionează contra principiilor fundamentale ale Dreptului, aranjând internarea lui Eminescu în lipsa garanţiei că «protejatul» s-ar fi alienat şi stabilind – pe ce criteriu? – o anume perioadă a şederii acestuia în ospiciu.” Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă pe Theodor Rosetti (mare
  maestru comandor al Marelui Orient al României, totodată membru, ca şi Maiorescu, al lojii masonice Steaua României, la acea dată preşedinte al Curţii de Casaţie) că treaba este pusă pe roate: “apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta” (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite lui W. Kremnitz, al cărui sens rămâne obscur şi secret: “Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune!” (traducerea corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: “Şuţu în regulă”, textul de mâna, în germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând mai degrabă cu Soutz alles gut).
  Al treilea bilet trimis de Maiorescu este către Mihai Eminescu, pe care îl cheamă să îi facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, Eminescu călca în cursa întinsă. Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său Simţion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu şi face. “Săracul de el, a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Soutzo” (la Şuţu), îşi amintea fiica lui Maiorescu despre sfârşitul vizitei lui Eminescu. Într-ade-văr, ducându-se la inginerul C-tin Simţion, Eminescu este aşteptat de haidamacii lui Şuţu, este imobilizat, urcat într-o birjă sau în duba ospiciului şi dus la Şuţu. “Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» într-o casă de sănătate” (C. Cernăianu).
  Urmează planul doi al conspiraţiei: legendarea nebuniei. Mai întâi se arată că gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece “Eminescu a înnebunit”. Minciuna nu rezistă, deoarece Maiorescu se apucase să aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sănătăţii, iar sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns la o ora ulterioară plecării lui Maiorescu la Şuţu; apoi, sunt două variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. Privitor la criza de demenţă manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos un pistol spre a se duce să îl împuşte pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu mai putea fi verificată) şi lansarea ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama masonului Gr. Ventura (deşi acesta nu a relatat niciodată aşa ceva în timpul vieţii sale). “Lipsa oricărei menţiuni [în Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele ameninţări făcute de Eminescu cu revolverul… par să arate că toate acestea constituie zvonuri care nu fuseseră încă inventate la data la care Maiorescu şi-a completat jurnalul; de altfel, cum am arătat, povestea a fost pusă în larga circulaţie de către evreii de la Adevărul în 1911). În aceeaşi zi, a «internării» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleacă în străinătate pentru o perioada de o lună şi jumătate. Din această clipă şi până la revenirea sa, Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici măcar la cererea rudelor, pentru că persoana care îl internase era, totodată, singura abilitată legal să ceară externarea lui.” (C. Cernăianu)
  Toţi cunoscuţii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleacă rapid în străinătate, în timp ce presa publică o ştire anostă: “Dl. Mihai Eminescu, redactorul [şef al] ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”.
  “Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui Eminescu din viaţa publică – scrie C. Cernăianu – arată că liderii Junimii [împreună cu alţi masoni din loja Steaua României] erau capabili să ascundă răpirea şi sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, după care, tot ei, folosind falsuri şi dezinformări, creau victimei o imagine melodramatic deformată, dar suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai bine de un secol. Aşa s-a născut un veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea câtorva a făcut ca revolta publică să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de crezut că, dacă Eminescu ar fi fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit sa încerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabilă de a-l interna fără tam-tam?…
  Una peste alta, între ilegalităţile comise de Şuţu în clipa preluării lui Eminescu sunt şi următoarele:
  - l-a primit pe Eminescu în ospiciul sau (particular?), cu toate că acesta, nesuferind o recidivă, boala lui era incertă şi, prin urmare, trebuia să stea fie la un spital, fie în arestul Poliţiei (cum avea să se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iaşi);
  - l-a internat pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”, alături de informaţii privitoare la “felul de relaţiune ce ar fi având acesta din urmă cu smintitul” (Decretul 1012, articolul 8);
  - l-a acceptat fără “vreun act medical subscris de doi medici”;
  - nu a respectat intervalul maxim în care medicii trebuiau să se pronunţe asupra stării sănătăţii pacientului (3 zile), semnând aşa-numitul lui certificat medical după o săptămână de la internare;
  - nu a înştiinţat Administraţia specială” asupra internării;
  - nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu;
  - nu a întocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii” (Decretul 1012, articolul 16)…
  Crimă acoperită cu un certificat medical.
  
  În destinul lui Eminescu, biletul scris şi semnat de doctorul Al. Şuţu la 5 iulie 1883 şi acceptat drept “certificat medical” a jucat un rol fundamental, fără el lipsind absolut orice temei legal care să justifice cât de cât internarea. (Degeaba şi-a pregătit avocatul Maiorescu un alibi atât de solid ca plecarea din ţară, tocmai în acea zi?). În plus, acest fals document avea să fie folosit în viitor, simpla lui existenţă permiţând declararea unor “recidive” şi făcându-le credibile pentru publicul larg şi pentru amicii de bună-credinţă. Majoritatea biografilor lui Eminescu au considerat acest document un fel de înscris sacru, asupra căruia nu se poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici măcar atunci când diagnosticul iniţial, stabilit de Şuţu, a fost înlocuit cu altele, puse de alţi medici, sau când au văzut că a fost supus tratamentului folosit în altă boală decât cea declarată…
  Încercarea lui Şuţu de a induce în eroare, astfel încât, pe baza unei probe materiale plăsmuite, să obţină o decizie judecătorească, prin care Eminescu să fie privat de toate drepturile lui civile, mi se pare indiscutabilă. La toată această mizerie, l-a avut permanent alături pe Titu Maiorescu, omul care, avem motive s-o credem, a şi iniţiat acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia din urmă, mai mult sau mai puţin conştienţi de ceea ce fac, doctorul Şuţu şi Simţion i-au devenit complici, într-o faptă necugetată… Pus în cămaşă de forţă, Eminescu a fost predat “Spitalului Israelit “Caritas”. De ce doctorul Şuţu numea acest stabiliment [din strada Plantelor nr.9, unde a fost închis Eminescu] “Institutul Caritatea” şi nu “Institutul Caritas”? Era Caritatea o subunitate a Spitalului Caritas ori o asociere în care Şuţu, proprietar al terenului, era parte? Se găsea în strada Plantelor un fel de secţie specială a Spitalului Caritas, profilată exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar însemna, însă, că Eminescu a fost, de fapt, internat la “Spitalul Israelit Caritas”!… O altă ciudăţenie ar fi aceea că, din câte se cunosc, Eminescu nu a fost niciodată prea simpatizat de evrei, reacţia unora dintre dumnealor faţă de el fiind atât de impulsivă chiar şi astăzi. În 1922, Radu D. Rosetti informa opinia publică: «Se ştie că Mihail Eminescu… între sfârşitul lui 1884 şi începutul lui 1889 părea vindecat, când, în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l-au internat din nou în Spitalul [Israelit] Caritas din Bucureşti».”
  Odată închis, Eminescu a fost practic scos de sub protecţia publicului şi chiar a rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, îi scria lui Maiorescu: “Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el”. Titu Maiorescu s-a prefăcut însă că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La rândul ei, Veronica Miele nu a putut pătrunde în Institutul Caritatea (Caritas) şi nici măcar nu a putut afla dacă Eminescu era sau nu internat aici.
  La câteva luni de la îndepărtarea lui Eminescu de la Timpul şi din viaţa politică, Maiorescu îşi nota în Jurnal: “mare recunoaştere a importanţei mele politice”.
  Următorul pas a fost acela al îndepărtării din ţară a lui Eminescu. Însoţit de gardieni, el a fost transportat ilegal la Viena, în data de 20 octombrie 1883. În momentul plecării din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui Maiorescu, prezent la plecarea sa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie…” Este posibil ca Eminescu să îi fi făcut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legăturilor acestuia cu baronul Mayer, ambasadorul Austriei la Bucureşti şi la implicarea celor doi în conspiraţia împotriva sa. De altfel, în data de 2 decembrie 1883, deci la mai puţin de două săptămâni, Titu Maiorescu nota în Jurnalul său: “La ora 12, prânz la baronul Saurma (ministru plenipotenţiar german), cu baron Mayer (ministru plenipotenţiar austriac) şi cu contele Monts şi consilierul aulic Metz”.
  Odată plasat într-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intră sub observaţia celui mai mare duşman al său, filo-evreul P.P.Carp, care deşi politic în opoziţie faţă de guvernarea de la Bucureşti, primise de la guvernanţii liberali postul de ambasador al României la Viena. P.P.Carp îl şi vizitează, în data de 5 februarie 1884 şi consideră, savant, că Eminescu nu este perfect vindecat: “Ochiul este cam tulbure, mâinile slabe şi degetele ascuţite”, deci încă nu ar fi indicat a se întoarce în România, aşa că mai este plimbat prin Italia şi ajunge la Bucureşti în 27 martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884 este expediat la Iaşi. Maiorescu scria: “Când l-oi şti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine şi aşezat la laşi, atunci abia îmi voi permite să mă gândesc la ale mele!” Eminescu avea să spună, la rândul său: “m-au târât prin Italia…, acum m-au târât din nou la Iaşi…” Un fapt trecut sub tăcere zeci de ani până după moartea sa, este acela că în Italia, atunci când a scăpat de sub atenţia supraveghetorilor români, Eminescu a fost capturat de poliţie şi predat acestora. Dar atuncea el era considerat, în acte, un om sănătos şi liber, ceea ce dovedeşte că urzeala conspiraţiei împotriva lui Mihai Eminescu conţinea, pe lângă masonerie şi oculta evreiască, şi puterea politică a statelor europene.
  Pentru trimiterea şi supravegherea lui Eminescu în străinătate, Maiorescu îl desemnase pe Al. Chibici-Rîvneanu. Acesta nu a pus însă niciodată pe hârtie relatarea celor câteva luni de deplasare în străinătate a lui Eminescu, motivându-şi reţinerea astfel: “Europa braucht Ruhe” (Europa are nevoie de linişte). “Situaţia lui Chibici are ceva paradoxal – apreciază C. Cernăianu. Pe de o parte, puţinele povestioare pe care le-ar fi istorisit unor amici sunt de natură să probeze nebunia lui Eminescu, dar, pe de altă parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirmă exact contrariul…, din cuvintele lui Chibici transpar două elemente: Eminescu era o problemă nu atât internă, cât externă, el interesând (fapt dovedit) anumite mari cancelarii europene şi, în al doilea rând, el nu era bolnav – un nebun autentic nefiind periculos decât pentru sine şi pentru cei din imediata lui apropiere”.
  Sfârşitul.
  
  Ce s-a întâmplat? La sfârşitul anului 1888 “locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important”. Parcă ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu. Nu au trecut nici trei luni de zile (în altă variantă mult mai puţin) de când Eminescu şi-a reluat activitatea de ziarist şi, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Şuţu, în ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Poliţiei Capitalei şi dus la Spitalul Caritas, internat, supravegheat şi supus tratamentului medical. Mai ţineţi minte pe cine înştiinţa în primul rând Titu Maiorescu, în 28 iunie 1883, că a perfectat aranjamentul cu Şuţu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe colegul şi superiorul său mason, pe Theodor Rosetti, adăugând în propriul Jurnal: “Numai de s-ar face asta fără greutate!”. Acum, însă, în 1889, conspiratorii masoni din 1883 aveau puterea politică. Acum, când loja masonică Steaua României, controlând Partidul Conservator conducea statul, când Theodor Rosetti era prim-ministru şi ministru de interne, când Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu a fost internat prin ordin al Poliţiei Capitalei şi ucis brutal în spital de către un “smintit”.
  Dilema dacă Institutul Caritatea, în care a fost internat Eminescu de către tandemul Maiorescu-Şuţu în mai multe rânduri, este acelaşi cu Institutul/Spitalul [Israelit] Caritas din Dudeşti, este rezolvată de către chiar Maiorescu, care în Jurnalul său, la 28 ianuarie 1886, nota: “experimente de hipnotizare la Spitalul Caritatea în Dudeşti”. Spitalul “Caritatea” din Dudeşti nu există, la adresa respectivă găsindu-se însă spitalul evreiesc “Caritas”, ceea ce dovedeşte că, în gura multor români din epocă, evreiescul Caritas devenea Caritatea. Mai reţinem, ca fapt divers, şi că masonii erau preocupaţi de a participa împreună cu evreii la “experimente de hipnotizare” desfăşurate în institutele acestora.
  Vom cita în continuare din notele doctorului N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu. Trebuie reţinut de la început că, prin forţa lucrurilor, acest medic făcea totuşi parte din echipa conspiratorilor şi a încercat să-l scoată vinovat tot pe Eminescu:
  “Articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…
  Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea.
  Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de câţiva milimetri care interesa numai pielea şi care s-ar fi cicatrizat repede dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu diferite substanţe murdare.”
  Urmează autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stâng era cu 25 gr mai greu decât lobul drept. Nu se constată nimic important ca indicii de boală. Dr. Tomescu, concluzionează:
  “Eminescu n-a fost sifilitic”.
  
  Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa o şcoala germană că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de neadevarată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.”
  Dr. Tomescu uită însă să adauge că tratamentul însuşi aplicat lui Eminescu (mercur, morfina ş.a.) au fost de natură să îl îmbolnăvească.
  La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota:
  “Pe la 6 ore a venit Stemill [un evreu!]şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie”.
  La nici o săptămână după funeralii, Harieta, sora lui Mihai Eminescu afirma:
  “Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi, că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petre Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la doctorul Şuţu”.sursa:foaienationala.ro
Lenuş Lungu Mai 8, 2011 12:58

In preajma zilei simbolice de nastere a lui Mihai Eminescu (cea reala fiind 20 decembrie, dar a fost trecut in acte la 15 ianuarie), profesorul Nicolae Georgescu, eminescolog cu state vechi, ofera cateva date despre cercetarea sa asupra personalitatii lui Eminescu.
Jurnalul National: Domnule Nicolae Georgescu, sunteti un eminescolog recunoscut. Vorbiti-ne despre descoperirile facute de dumneavoastra in domeniu.
Nicolae Georgescu: Ca bibliotecar la Academia Romana, prima descoperire facuta de mine, care m-a obsedat si pe care am verificat-o cativa ani prin toata presa timpului si in toate documentele de arhiva pe care le-am avut la dispozitie, a fost importanta zilei de 28 iunie 1883 in viata lui Mihai Eminescu. Aici lumea noteaza lapidar ca in aceasta zi Eminescu a innebunit si au urmat sase ani de calvar, de chin, de incercari de a reveni in viata culturala, asa-numitii ani negri din viata lui Eminescu. Ei bine, aceasta zi de 28 iunie 1883 este o zi importanta a istoriei si politicii Romaniei moderne. In aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. Societatea Carpatii este desfiintata in aceeasi zi, a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului Independance Roumaine, care a creat scandalul diplomatic ce sta la baza tuturor aceste evenimente, a fost expulzat Zamfir C. Arbore, au fost devastate sediile unor societati nationale, s-a pornit proces ardelenilor. In aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Noi tinem minte dintre toate aceste evenimente doar ca a innebunit Eminescu. Nebunia lui Eminescu nu mai este accident privit in seria evenimentelor petrecute in acea zi, si cand stii despre acest tratat secret de alianta, intelegi mult mai bine sorgintea nebuniei lui. Ce voia acest tratat? Ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria in primul rand. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat, care a fost semnat in septembrie 1883, muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de 10 ani dominat cultural de ardeleni, care, pe langa cultura, stiinta si administratie, ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti de unguri… Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici fuge din Bucuresti in 1883 si intemeiaza Tribuna (1884), in jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Si timp de 10 ani se va desfasura Miscarea memorandista, incheiata, dupa cum se stie, la 1894 cu procesul bine cunoscut. Ziua de 28 iunie este deci ziua mutarii luptei lor in Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. “Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

Declararea? In sensul ca nu era cu adevarat nebun?

Iata cum este cu aceasta declarare. Stirea despre boala lui Eminescu apare in ziarul Romanul cu care Eminescu polemiza, la 29 iunie, ziarele sunt antedatate, deci chiar la 28 aparea ziarul de la 29 iunie. “Aflam ca Domnul Mihai Eminescu…” Stirea va fi confirmata de Timpul peste trei zile, “Unul dintre redactorii acestei foi a incetat a mai lua parte la redactiune, atins fiind in mod subit de o grava boala”, asa suna. Deci, este un anunt de destituire, nu mai face parte din redactie. Exista insa un consens in epoca: un om atins de nebunie nu mai are voie sa faca parte din nici o functie publica, or Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta, fusese in 1881-1882 redactorul-sef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator. Iar Maiorescu spune clar atunci cand se organizeaza Partidul Conservator: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Se poate spune ca Eminescu a fost o victima politica?

Fara nici o indoiala. Eminescu a avut sase ani la rand de lupta pentru a reveni in atentie, nu a avut nici pe departe paralizie generala cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost dupa aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Politia Romana de opt ori! In diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe strada, din berarii. Dupa ce se indragosteste si vine de la Viena in Bucuresti, este trimis la Iasi. Pe urmele lui la Iasi a fost trimis seful Politiei Romane, Radu Mihail. Eminescu era urmarit in primul rand de agentii austro-ungari, sunt rapoartele lor gasite in arhiva, apoi de agenti romani. Era un om foarte incomod prin activitatea lui ziaristica.

SI DACA

Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii
E ca in minte sa te am
Si â€™ncet sa te apropii.Si daca stele bat in lac
Adancu-i luminandu-l
E ca durerea mea sâ€™o â€™mpac
Inseninandu-mi gandul.

Si daca norii desi se duc
De ese â€™n luciu luna
E ca aminte sa-mi aduc
De tine â€™ntotdeauna.

PORTRET

PORTRET Nicolae Georgescu (n. 1950) este profesor universitar la Universitatea Hyperion, Facultatea de Filologie, si decanul acestei facultati. Este un reputat eminescolog, a scris 15 carti privind opera si personalitatea lui Eminescu. Este doctor in Filologie cu teza “Eminescu si editorii sai. Nucleul maiorescian pana la Perpessicius” (1997). Unul dintre sfetnicii sai in cercetarea dedicata lui Mihai Eminescu este Dimitrie Vatamaniuc. Descoperirile lui Nicolae Georgescu in eminescologie au facut valva prin anii â€™80, fiind comentat intens in presa culturala a vremii.

sursa:mihai-eminescu.net
- Lenuş Lungu > Lenuş Lungu Mai 14, 2011 9:40
  
  (…) Spirit enciclopedic, Eminescu si-a centrat demersurile de analist pe aproape toate momentele-cheie ale vietii politice, sociale, literare. Poetul si-a asumat constient si cu luciditate durerile, probleme neamului. Fie ca a scris despre originea romanilor, fie ca a pledat pentru reintoarcerea teritoriilor voievodale, ocupate de tarul rus, fie ca a aparat cu vehementa originea dacica a limbii romane…
  
  Polemizand, bunaoara, cu doctorul german Fliger de la Viena care sustinea ca provenienta noastra nu are prin nimic de a face cu tracii, Eminescu opina: «Limba romana e unica in Europa care n-are, propriu vorbind, dialecte. Pe-o intindere de pamant atat de mare, despartiti de munti si fluvii, romanii vorbesc o singura limba (…). Daca colonistii ar fi fost straini, ei n-ar fi putut vorbi decat limba latina clasica. In limba romana se gasesc insa tocmai elementele unei latinitati arhaice… (Timpul, 13 ianuarie 1878).
  
  In conceptia poetului, limba romana este o limba unitara. «Faptul cel mai curios si cel mai important din toate este UNITATEA DE LIMBA, DE DATINE JURIDICE, RELIGIOASE SI DE VIATA FAMILIARA, pe care am numit-o intr-un cuvant UNITATEA PREEXISTENTA A RASEI. Avem de o parte rasa romana, cu trecutul ei, identica in toate tarile pe care le locuieste, popor cinstit, inimos, capabil de adevar si de patriotism» (Unitatea preexistenta, Timpul, 14 august 1882).
  
  Limba romana are un sir de particularitati care o deosebeste de celelalte limbi romanice, mai ales in diacronie (adica evolutia in timp a unui fenomen – n.n.), substratul traco-geto-dacic ale carui elemente s-au perpetuat pana in zilele noastre.
  
  Referindu-se la originea limbii, Eminescu mentiona: «Toate limbile cate se vorbesc pastreaza o seama de insusiri filologice care, nefiind nici de origine greaca, nici romana, nici slava, nu pot sa fi iesit din senin, ci trebuie sa fi fost proprii unui popor care a disparut acum, trebuie sa corespunda c-o realitate etnica care a existat in trecut, cu-n corelat etnic (…) limba traco-ilira este temelia si substratul, dar acestea din urma, cu toata suprapunerea sunt in chiar esenta lor modificate prin acest substrat».
  
  Polemizand cu adversarii sai referitor la colonizarea Daciei, Eminescu se intreaba in Studii asupra pronuntei (manuscrisul 2257): «Cum sa ne explicam atunci unitatea de limba a poporului nostru de vom permite cum ca el a fost adus din diferite colturi ale lumii romane. Abaterile de la unitatea limbii noastre se gasesc numai pe locuri unde se pot dovedi urmele unor elemente straine».
  
  Adeptii (teoriei – n.n.) colonizarii uita ca teritoriul Daciei, din cauza climei mult mai aspre decat cea din peninsula italica, era considerat mai degraba un spatiu de pedeapsa, despre care se plange atat de convingator Ovidiu, decat un spatiu de recompensa.
  
  In articolul Unitatea etnica si de limba a romanilor din aprilie 1882, Eminescu precizeaza: «Azi limba este una de la Satmar pan-la Cetatea Alba de langa Nistru, de la Hotin pan-la Granita militara, azi datina e una, rasa e una si etnologic e unul si acelasi popor, care nu mai doarme somnul pamantului si a veacurilor».
  
  Poetul nota aceste ganduri intr-o perioada cand Ardealul, Banatul si Bucovina erau inglobate in Imperiul Austro-Ungar, iar Basarabia in Imperiul Tarist.
  
  Eminescu considera ca “acest popor UNIT SI RIDICAT, PRIN INSTRUCTIE, la cea mai inalta civilizatie, ar fi apt sa se afle in fruntea culturii spirituale a umanitatii. Si ca o completare, limba sa este atat de armonioasa si bogata ca s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pamant».
  
  Afland in manuscrise acest text, cercetatorul Petre Tutea a spus: “Perfecta caracterizare. Asta-i si parerea mea”. (Gheorghe Gabriel-Petre Tutea, Intre Legenda si Adevar, ed. Fundatia Gandirea, Bucuresti, 2003).
  
  Eminescu conchide: «In fine, unitatea actuala a limbii vorbite (...) dovedeste ca si in aceasta privinta erau elemnte cu totul omogene, preexistente limbii bisericesti, care inclinau a capata o singura forma scrisa. Organografic vorbind, limba era aceeasi; numai termenii, materialul de vorbire diferea pe ici pe colo».
  
  Intr-un alt articol (Timpul, 29 iunie 1881) Eminescu sustine «rasa romana din Munitenia, Moldova, din cea mai considerabila parte a Ardealului si a Tarii Unguresti e absolut aceeasi, cu absolut aceleasi inclinari si aptitudini».
  
  Tot aici poetul scrie: «rasa romana, cu trecutul ei, identica in toate tarile pe care le locuieste, popor cinstit, capabil de adevar si patriotism». Si conshide: «Geniul neamului romanesc e o carte cu sapte peceti».
  
  Poetul intareste prin aceste reflectii ideea unitatii de neam si de limba, demoland si astazi «teoriile» neocomunistilor despre existenta a doua natiuni si doua limbi. Pentru Eminescu nu a fost un alt principiu mai important si mai temeinic decat cel al Adevarului stiintific si istoric. Nu intamplator, a afirmat in Timpul din 25 octombrie 1881 ca «din radacini proprii rasare civilizatia adevarata a unui popor». Este un adevar valabil pentru toate timpurile. Dar mai ales pentru timpul de astazi, cand multi, dar foarte multi romani uita de radacini, fiindu-le mai aproape vectorul european, care presupune, in viziunea lor, desprinderea de matricea noastra, de cultura, etnosul, datinile, doinele noastre, care, afirma ei, nu fac fata «marii culturi europene».
  
  Tot referitor la unitatea romanilor, Eminescu scria in aprilie 1879: “Daca in limba nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, daca el n-ar zice oarecum prin ea: “Asa voiesc sa fiu eu si nu altfel”, oare s-ar fi nascut atatea limbi pe pamant? (…) Prin urmare, simplul fapt ca noi, romanii, cati ne aflam pe pamant, VORBIM O SINGURA LIMBA, UNA SINGURA CA NEALTE POPOARE, si aceasta in oceane de popoare straine ce ne inconjoara, E DOVADA DESTULA CA ASA VOIM SA FIM SI NU ALTFEL».
  
  Intr-un alt articol, poetul mentiona: «Limba noastra e singura in Europa care se vorbeste aproape in acelasi chip in toate partile locuite de romani». (Timpul, 1878).
  
  Referindu-se la inceputurile limbii literare, Eminescu aduce cuvinte de lauda cronicarilor si primilor carturari, mai ales lui Varlaam, care «a facut ca limba noastra sa fie aceeasi, una si nedespartita in palat si in coliba».
  
  «Limba romana, afrima Eminescu, la sine acasa e o imparateasa bogata carei multe popoare i-au platit bani in metal de aur, pe cand ea pare a nu fi dat nimanui nimic. A o dezbraca de averile pe care ea (…) le-a adunat, in mai bine de o mie de ani, inseamna a face din imparateasa cersetoare». (Timpul, 1879).
  
  Citatul este cu atat mai actual, cu cat conducerea comunista de la Chisinau insista tot mai aprig asupra ideii existentei asa-zisei limbi moldovenesti, incercand s-o «dezbrace» de vesmintele si podoabele ei aurite si punandu-i pe umeri straie de cenusareasa, doar pentru a o departa de matricea ei milenara si a «demonstra» ca e alta limba, deosebita de cea romana. Si aici nu pot sa nu aduc expresia sacramentala a lui Eminescu, desprinsa din manuscrisul 2257, fila 175: «SUNTEM ROMANI SI PUNCTUM!»
  
  Intr-un articol Eminescu marturiseste: «Intamplarea m-a facut ca, din copilarie inca, sa cunosc poporul romanesc, din apele Nistrului incepand, in crucis si-n curmezis, pan’la Tisa si-n Dunare». Nu intamplator scrie in nemuritoarea Doina versul: «De la Nistru pan’ la Tisa… »
  
  Este spatiul in care s-a nascut si a evoluat limba romana, devenita SUFLETUL ACESTUI NEAM. (...)
  
  Vlad Zbarciog
  
  (Ceasul al doisprezecelea...; ed. Pontos, Chisinau, 2008)
- Lenuş Lungu > Lenuş Lungu Mai 14, 2011 9:42
  
  Eminescu şi originea noastră dacică
  
  (…) Originea dacica a poporului roman l-a fascinat pe Eminescu, i-a influentat in mod deosebit creativitatea. In timpul vietii sale insa poeziile ce se refereau la originea dacica a poporului roman i-au fost refuzate de la publicare, exceptand «Rugaciunea unui dac».
  
  Intr-o scrisoare catre Veronica Micle din 8 noiembrie 1874, scrisa la Iasi, Eminescu preciza: «Trecutul m-a fascinat intotdeauna. Cronicile si cantecele populare formeaza in clipa de fata un material din care culeg fondul inspiratiunilor.»
  
  Pasiunea pentru istoria poporului roman il face sa traduca o parte din comentariile lui Eudoxiu Hurmuzake (1812-1874), renumit om politic si de cultura bucovinean, care a alcatuit o ampla colectie de documente, din izvoare externe, intitulata «Documente privind Istoria Romanilor».
  
  In manuscrisul nr. 2257, f. 420-421, Eminescu face o caracterizare succinta poporului roman: «Viteaz in razboaie, muncitor si cinstit in timp de pace, graitor de adevar, glumet si senin, drept si bun la inima ca un copil, poporul roman nu e capabil nici de tradare, nici de infamie».
  
  Opera sa (poezii publicate, manuscrise, teatru, articole s.a.) au ajuns, dupa moartea poetului, la Titu Maiorescu. Acesta abia peste 13 ani, in 1902, se hotaraste, dupa cum relateaza Nicolae Iorga, cu un gest putin despretuitor sa le dea Academiei Romane, ca material istorico-literar oarecare.
  
  Abia dupa aceasta, opera poetului, in totalitatea sa, oprita de la publicare in timpul vietii, a inceput sa vada lumina tiparului.
  
  Poezia «Memento mori» (Diorama sau Panorama desertaciunilor) care in cuprinsul istoriei universale includea si sublinia stralucirea neamului dacic, a fost ciopartita, din ea fiind publicata doar prima parte, «Egipetul», desi fusese citita si apreciata la una din sedintele «Junimii».
  
  Responsabili de publicatie erau adeptii Scolii Ardelene, care sustineau originea latina a poporului roman, iar cel mai reprezentativ cerber al marelui poet a fost Titu Maiorescu, greco-catolic, obedient fata de Roma ecleziastica, promotor al ideii originii latine a poporului roman.
  
  Editia din 1963 de «Poezii», aparuta la Editura pentru literatura, includea 194 de pagini care cuprindeau poeziile aparute in timpul vietii autorului si 473 de pagini cu poezii inedite. Era o proportie de 29% fata de 71%.
  
  Unele lucrari in care este evidenta ideea originii dacice a poporului roman au aparut, deci, destul de tarziu. Piesa de teatru «Decebal», de exemplu, a fost publicata in forma ei completa abia in 1990, sub ingrijirea lui Petru Cretia.
  
  Multe din poeziile care faceau trimitere la Dacia, Zamolxe, Burebista, Decebal, cum ar fi Memento mori, Sarmis, Gemenii, Odin si Poetul au trebuit sa astepte decenii pana au fost cunoscute de cititori. (…)
  
  Apreciindu-l ca om politic, istoric, economist, matematiacian, om de litere, de fapt, cu o pregatire eciclopedica, Nicolae Iorga sustinea ca (…) «…Eminescu are capacitatea de a reprezenta un intreg popor, in totalitatea sa. Intr-adevar, ce nu a cunoscut Eminescu din viata, faptele si gandul poporului sau? Eminescu a fost, … cel mai autentic reprezentant al aspiratiilor romanesti, indentificat cu poporul sau. (…) Este unul din acele rare spirite, in care ti se pare ca auzi nu omul, ci insusi poporul, reunit si intruchipat intr-un glas.» Eminescu (…) a pus la dispozitia contemporanilor «invataturi culese din vastul camp al trecutului» pentru a lumina si revigora constiintele conationalilor. (…)
  
  Cercetatorul in «Dacoromana», Dan Ion Predoiu (…), scrie la un moment ca este gresit sa se vorbeasca despre detractorii lui Eminescu. «Nimeni nu priveste si nu trateaza cu dusmanie picatura de acid care se foloseste pentru a verifica «aurul» daca este «aur». Acidul se consuma, se inlatura si tocmai sacrificarea acelei picaturi de acid atesta, cu acea ocazie, veridicitatea, calitatea si permanenta aurului. La fel si cu Eminescu. Fiecare dintre cei care se reped sa-l desfiinteze, sa-l anuleze, sa-l minimalizeze, nu fac altceva, decat, de fiecare data, indirect si independent de vointa lor, sa-i confirme valoarea, talentul, sinceritatea precum si corectitudinea si limpezimea concluziilor sale».
  
  In acest registru am putea vorbi despre ignorantii care incearca sa nege apartenenta noastra la romanitate, sustinand in mod agresiv, din necunoastere mai ales, ca noi suntem moldoveni, ca limba noastra este moldoveneasca si ca nu facem parte din radacina neamului dacic. Picatura de venin pe care acestia, in frunte cu conducerea de varf a republicii, dar si cu unele pesonalitati intelectuale, printre care si Ion Druta, o varsa asupra istoriei, culturii, limbii noastre stramosesti, care vine din radacina traco-geto-daca, nu face decat sa lumineze si mai mult constiinta conationalilor nostri (…), ii face sa inteleaga tot mai temeinic faptul ca dusmanilor nostri nu le convine sa stim cine suntem, de und evenim, nu le convine sa ne cunoastem trecutul istoric si cultural, sorgintea noastra si, implicit, adevarul despre noi.
  
  Obisnuiti de pe timpurile ocupatiei bolsevice-comuniste sa nege, sa neglijeze apartenenta romanilor basarabeni la marea familie traco-geto-daco-romana, acestia umilesc in cel mai inuman mod neamul nostru, inlocuindu-i in constiinta ca nu avem istorie si nici trecut sau dupa cum accentueaza Ion Druta intr-o scriere: «Robi ne nastem, robi vom muri. Oricate eforturi vom fi depus, toate vor fi in zadar…»
  
  Or noi venim dintr-un timp imemorial. Originea noastra este tot atat de veche, pe cat de timpurie este informatia, datele istorice despre provenienta neamurilor. (..) In baza articolului de
  
  Vlad Zbârciog
  
  (Ceasul al doisprezecelea, ed. Pontos, Chisinau, 2008)

Universul Literar

Răspunsuri

Prin atentatul impotriva lui MIHAI EMINESCU s-a inceput predarea Ro...