Postat de Lenuş Lungu pe noiembrie 6, 2010 la 21:31
Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, Basarabia, astăzi Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București) a fost un poet, publicist, textier și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.Totuși poetul nu a încetat să-și exprime admirația față de anumite laturi ale comportamentului lui Ceaușescu nici după încetarea regimului comunist. Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalități ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspirație occidentală.Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. Păunescu a întreținut relații strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat și partid. După 1989, Păunescu este unul din puținii care nu renegă complet ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.Deși născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), Păunescu și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în județul Dolj. A absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Național Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru „activități anti-comuniste” de regimul stalinist de după 1945 și din această cauză Păunescu a trebuit să aștepte trei ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din București.A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare. Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".În Cenaclului Flacăra 17 septembrie 1973 - înființează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susține, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a mai mult de 6 milioane de spectatori.
Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere românești, poeți și alți creatori
În 1982, apare triplul album de discuri LP, „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puține filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generație în blugi”, interzisă imediat de autorități.În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploiești, activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condițiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul, iar pe de altă parte faptului că unii participanți au profitat de această ocazie și au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autoritățile comuniste.
7 mai 1990 - înființează Cenaclul „Totuși iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vișan și al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susține concerte de mare succes, în țară și dincolo de actualele granițe, în special la Chișinău. O parte din activitatea de excepție a Cenaclului „Totuși iubirea” (690 de manifestări, până la 25 mai 2000) se regăsește în seria de casete audio și video editate de Fundația Iubirea, între 1995 și 1999.În anii 1970 Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra. 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire și valorificare a potențialului creator cultural național („Antena vă aparține”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.) 1985-1989 - numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio și televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992.
Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice și culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992[judecată de valoare]) și TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almășan), TV Antena 1 (inclusiv la „Milionarii de la miezul nopții”, realizator Marius Tucă și la emisiunea „Printre rânduri”, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din București, Tele + și Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroșani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reșița, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.
27 martie 1998 - realizează Duplexul București-Chișinau, la TVR 2
21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Națională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizație, eveniment și performanță „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalități, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări și relansări de talente din muzică, literatură, plastică, știință, sănătate, teatru, expoziții de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog și civilizație vii (49 ediții până în 2 aprilie 1999[necesită citare]). Din 9 aprilie 1999, emisiunea iși schimbă denumirea, respectiv „O șansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediții, până la 25 iunie 1999) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediție, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.
7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1
Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) și „Cenaclul Totuși iubirea” (duminică seara)
Om politic:Relația lui Păunescu cu regimul Ceaușescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică și varietatea pozițiilor pro și contra Păunescu de după 1989. 1966-1968 - secretar al organizației U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România;
august 1968 - devine membru al Partidului Comunist Român. Este sancționat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985;
1992-1998 - membru al Partidului Socialist al Muncii (absorbit ulterior de Partidul Social Democrat), căruia îi devine vicepreședinte în 1993 și prim-vicepreședinte și purtător de cuvânt în 1994. În februarie 1996 este desemnat candidat al PSM la alegerile prezidențiale din 1996. Pierde alegerile prezidențiale.
1992-1996 - senator de Dolj;
președinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă și mass-media și al Grupului Parlamentar „Partida Națională”;
membru al delegației parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg. Observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) și Republica Croația (1995).
În 1994, este ales vicepreședinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită.Membru al Partidului Democrației Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat)
2000-2004 - Membru al Senatului, din partea Circumscripției electorale Dolj
Președinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă și Mijloace de Informare în Masă
Membru al Comisiei Interparlamentare București - Chișinău
Președinte al Grupulului Parlamentar de prietenie România - China
Membru al Grupului Parlamentar de prietenie România - Turcia
Membru al Grupului de prietenie România - Portugalia.
În ultimii ani a fost senator de Hunedoara din partea PSD.
Afilieri
Președinte al Fundației "Iubirea"
Președinte al Fundației "Constantin"
Cărți publicate
Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
Mieii primi (1966, poezii)
Fântâna somnambulă (1968, poezii)
Cărțile poștale ale morții (1970, proză fantastică)
Aventurile extraordinare ale lui Hap și Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustrații de Constanța Buzea, prima lui soție)
Viața de excepții (1971, antologie de poezii)
Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediții, prima fiind arsă de cenzura de partid)
Lumea ca lume (1973, publicistică)
Repetabila povară (1974, poezii)
Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediții)
Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu)
Sub semnul întrebării (1979, ediție revăzută și adăugită, interviuri)
Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
Iubiți-vă pe tunuri (1981, poezii)
De la Bârca la Viena și înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustrații de Andrei Păunescu)
Rezervația de zimbri (1982, poezii, cu ilustrații de Ioana Păunescu)
Totuși iubirea (1983, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)
Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conține un capitol de poeme inedite și unul de referințe critice)
Locuri comune (1986, poezii)
Viața mea e un roman(1987, poezii)
Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Paunescu)
Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piață, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut și a revenit printre cititori în martie 1990.
Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustrații de Andrei Păunescu, două ediții)
Romaniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Bieți lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Noaptea marii beții (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
Front fără învingători (1995, poezii)
Infracțiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare și o bibliografie de Andrei Păunescu)
Tragedia națională (1997, poezii)
Deromânizarea României (1998, poezii)
Cartea Cărților de Poezie (1999, ediția I, integrala poeziilor apărute în volume, și un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărțile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit și a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)
Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)
Măștile însîngerate (2001, proze)
Nemuritor la zidul morții (2001, poezii)
Până la capăt (2002, poezii)
Liber să sufăr (2003, poezii)
Din doi în doi (2003, poezii)
Eminamente (2003, poezii)
Cartea Cărților de Poezie (2003, ediție revăzută, adăugită și actualizată)
Logica avalanșei (2005, poezii)
Antiprimăvara (2005, poezii)
Ninsoarea de adio (2005, poezii)
Un om pe niște scări (2006, poezii)
De mamă și de foaie verde (2006, poezii)
Copaci fără pădure (2006, poezii)
Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii)
Rugă pentru părinți (2007, poezii)
Încă viu (2008, poezii)
Libertatea de unică folosință (2009, poezii) sursa:wikipedia
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
ANALFABEŢII ATACĂ PROFESORII
Cum vine vorba despre drepturile celorlalţi, cum aceştia, macacii vigilenţi, se sesizează şi încep să se lamenteze că se dezechilibrează societatea. Iată, ministrul învăţământului, al cărui nume nici nu-l mai transcriu aici, pentru că – oricum – el va intra gâlgâitor în uitare, e supărat că deputaţii au aprobat în unanimitate creşterea salariilor profesorilor cu 50 %. Repede, repede, se indignează şi primul ministru.
Cei doi – şi numai ei – nu observă câţi bani se pierd pentru ei şi pentru ai lor, ca şi pentru acoperirea găurilor negre ale diverselor întreprinderi, cărora chiar ei, grijuliii macaci de astăzi (zgârciţi când e să li se dea, în fine, ceva-ceva dascălilor) le oferă miliarde de acoperire.
Urâtă perioadă! Monstruoase accese de egoism! Mizerabilă gelozie nejustificată! Vasăzică niciun profesor universitar nu poate atinge salariul ministrului, totuşi tânăr şi neprofesionist, dar ministrul le vorbeşte deputaţilor cu „Voi” şi, a doua zi, după ce n-avusese curajul să zică „Nu”, când a fost întrebat în Plen ce zice, „Da” sau „Nu”, la propunerea cu mărirea salariilor, începe să acuze pe cei ce au luat decizia. De parcă el n-ar fi fost acolo.
Dar şi mai grav este ceea ce se încearcă, în asemenea ocazii: încăierarea segmentelor societăţii şi azmuţirea tuturor asupra celor – cică - privilegiaţi. De parcă profesorii ar fi chiar privilegiaţi, ei, mereu umiliţi de toată fojgăiala finanţelor murdare din jur, ei, victimele judecăţii analfabete că nu lucrează în sectoare direct productive. Dispreţul faţă de şcoală şi faţă de dascăli e una din explicaţiile creşterii analfabetismului, violenţei, primitivismului şi criminalităţii în România. Tot înainte, macaci!
Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.
Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară , de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.
Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.
Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?
Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.
Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.
În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!
Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.
Băţul le intră în partea moale, la întâlnirea dintre cele două emisfere ale Kurilei, şi, din acel moment, ei emit numai adevăruri fundamentale sau dorsale. Băţul nu e unul oarecare, ci tacul cu care liderul apei şi al uscatului croşetează uneltiri în limba elenă. E un tac pe care proprietarul îl respectă mai mult ca pe tac-su. Este un tac care are şi un tic: acela de a dirija societatea şi diversele ei curţi: cea supremă, cea de justiţie, cea personală. De a dirija, în secret, totul. Inclusiv restul.
Băţul care-i străbate rând pe rând pe aceşti macaci are, fireşte, şi un rol terapeutic, dar şi o semnificaţie morală: din Gaozia (provincia preferată a liderului) şi până-n omuşor, tacul face ordine şi obligă la o anumită poziţie verticală care sugerează violent demnitatea. Rigizi cum sunt, de când au primit băţul de-a dreptul în fund, cei mai vopsiţi dintre politicieni, pasageri voluptoşi de la stânga la dreapta, par demni. Dar liderul şterge cu ei pe jos, când i se urcă sângele-n cei doi ochi (independenţi unul de altul) şi atunci limba elenă scoate mopul şi-şi atinge scopul.
La vremea sărbătorii, oamenii cu băţ în Kurile, democraţi cum îi ştim, liberali cum se cred, o fac lată, în jurul pădurii de tacuri purtate cu aroganţă prin toate locurile unde-i cheamă datoria. Ei se mai şi cherchelesc. Şi, atunci, îşi scot beţele din dorsanalităţi şi-ncep să joace biliard, adică să-şi numere banii. Se aude boc-boc. Liderul coboară printre ei, se uită atent şi bi-cuprinzător la toţi, duce o sticlă de whisky la gură şi, brusc, de-atâta fertilitate, beţele supuşilor săi înmuguresc şi înfloresc, să fie de pomenirea flotei care a fost şi din care au mai rămas beţele acestea de la catarge, beţele din Kurile! autor:Adrian Păunescu
Adrian Paunescu - Biet nemuritor la zidul mortii
Numai viteza ma mai tine viu
Si sclav maret acelorasi proportii,
Sa ma opresc, n-am dreptul nici sa stiu
Ca sunt alergator la zidul mortii.
n-am timp la zidul mortii sa m-asez,
si combustibil am, de nicaierea,
probabil unii cred ca si trisez,
daca, de-o viata, îmi refuz caderea.
n-am mai dormit de când eram copil,
cu-aceste roti, cu-aceasta sa sunt una,
iar daca at încetini, umil,
m-as prabusi din zid, pe totdeauna.
Distantele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele si ramase,
pe zidul lentei morti, de-atâta drum,
vehiculul mi s-a urcat în oase.
A ma mai crede liber, nu încerc,
În toata cursa asta nebuneasca,
Fiintei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis sa se opreasca.
Si, vai, în toata tragica belea,
Cobor si urc mereu aceasi panta
Si nemurirea e o boala grea,
Un fel de plictiseala aroganta.
Destui îsi pot închipui ca eu
Ador aceasta-ntrecere vulgara,
Ca-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul mortii unui circ la tara.
Dar eu alerg, ca sa nu mor, cumva,
Si înteleg cu vrere vinovata
Ca nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul mortii, niciodata.
Nu pot trai, precum nu pot muri,
Nu ma opresc, precum m-alunga sortii,
Nu pierd nimic si nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul mortii.
Adrian Paunescu - A iubi toamna
A iubi, toamna, e-un biet pleonasm,
O poarta in cer se-nvirteste, neunsa,
Cad, iata, imperii de tulbure frunza
Si totusi se aude si ultimul basm.
A iubi, toamna, e oglinda-n oglinzi,
Halouri ciudate pe lucruri danseaza,
Insecte damnate fac cuiburi in raza,
Speranta renaste in cei suferinzi.
A iubi, toamna, neant si refren,
Vin pluguri pamantul spre cer sa-l rastoarne
Si ultimul fulger, semnat ambigen,
E parc` - un altoi pentru sange si carne.
Si tipa a pierdere tren dupa tren
Si mieii duc iarba uscata pe coarne.
-->
Răspunsuri
Cum vine vorba despre drepturile celorlalţi, cum aceştia, macacii vigilenţi, se sesizează şi încep să se lamenteze că se dezechilibrează societatea. Iată, ministrul învăţământului, al cărui nume nici nu-l mai transcriu aici, pentru că – oricum – el va intra gâlgâitor în uitare, e supărat că deputaţii au aprobat în unanimitate creşterea salariilor profesorilor cu 50 %. Repede, repede, se indignează şi primul ministru.
Cei doi – şi numai ei – nu observă câţi bani se pierd pentru ei şi pentru ai lor, ca şi pentru acoperirea găurilor negre ale diverselor întreprinderi, cărora chiar ei, grijuliii macaci de astăzi (zgârciţi când e să li se dea, în fine, ceva-ceva dascălilor) le oferă miliarde de acoperire.
Urâtă perioadă! Monstruoase accese de egoism! Mizerabilă gelozie nejustificată! Vasăzică niciun profesor universitar nu poate atinge salariul ministrului, totuşi tânăr şi neprofesionist, dar ministrul le vorbeşte deputaţilor cu „Voi” şi, a doua zi, după ce n-avusese curajul să zică „Nu”, când a fost întrebat în Plen ce zice, „Da” sau „Nu”, la propunerea cu mărirea salariilor, începe să acuze pe cei ce au luat decizia. De parcă el n-ar fi fost acolo.
Dar şi mai grav este ceea ce se încearcă, în asemenea ocazii: încăierarea segmentelor societăţii şi azmuţirea tuturor asupra celor – cică - privilegiaţi. De parcă profesorii ar fi chiar privilegiaţi, ei, mereu umiliţi de toată fojgăiala finanţelor murdare din jur, ei, victimele judecăţii analfabete că nu lucrează în sectoare direct productive. Dispreţul faţă de şcoală şi faţă de dascăli e una din explicaţiile creşterii analfabetismului, violenţei, primitivismului şi criminalităţii în România. Tot înainte, macaci!
Autor:Adrian Păunescu
Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.
Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară , de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.
Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.
Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.
Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?
Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.
Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.
În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!
Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.
Pamflet hard
Băţul le intră în partea moale, la întâlnirea dintre cele două emisfere ale Kurilei, şi, din acel moment, ei emit numai adevăruri fundamentale sau dorsale. Băţul nu e unul oarecare, ci tacul cu care liderul apei şi al uscatului croşetează uneltiri în limba elenă. E un tac pe care proprietarul îl respectă mai mult ca pe tac-su. Este un tac care are şi un tic: acela de a dirija societatea şi diversele ei curţi: cea supremă, cea de justiţie, cea personală. De a dirija, în secret, totul. Inclusiv restul.
Băţul care-i străbate rând pe rând pe aceşti macaci are, fireşte, şi un rol terapeutic, dar şi o semnificaţie morală: din Gaozia (provincia preferată a liderului) şi până-n omuşor, tacul face ordine şi obligă la o anumită poziţie verticală care sugerează violent demnitatea. Rigizi cum sunt, de când au primit băţul de-a dreptul în fund, cei mai vopsiţi dintre politicieni, pasageri voluptoşi de la stânga la dreapta, par demni. Dar liderul şterge cu ei pe jos, când i se urcă sângele-n cei doi ochi (independenţi unul de altul) şi atunci limba elenă scoate mopul şi-şi atinge scopul.
La vremea sărbătorii, oamenii cu băţ în Kurile, democraţi cum îi ştim, liberali cum se cred, o fac lată, în jurul pădurii de tacuri purtate cu aroganţă prin toate locurile unde-i cheamă datoria. Ei se mai şi cherchelesc. Şi, atunci, îşi scot beţele din dorsanalităţi şi-ncep să joace biliard, adică să-şi numere banii. Se aude boc-boc. Liderul coboară printre ei, se uită atent şi bi-cuprinzător la toţi, duce o sticlă de whisky la gură şi, brusc, de-atâta fertilitate, beţele supuşilor săi înmuguresc şi înfloresc, să fie de pomenirea flotei care a fost şi din care au mai rămas beţele acestea de la catarge, beţele din Kurile! autor:Adrian Păunescu
Numai viteza ma mai tine viu
Si sclav maret acelorasi proportii,
Sa ma opresc, n-am dreptul nici sa stiu
Ca sunt alergator la zidul mortii.
n-am timp la zidul mortii sa m-asez,
si combustibil am, de nicaierea,
probabil unii cred ca si trisez,
daca, de-o viata, îmi refuz caderea.
n-am mai dormit de când eram copil,
cu-aceste roti, cu-aceasta sa sunt una,
iar daca at încetini, umil,
m-as prabusi din zid, pe totdeauna.
Distantele pe care mi le-asum,
Paradoxal, sunt cele si ramase,
pe zidul lentei morti, de-atâta drum,
vehiculul mi s-a urcat în oase.
A ma mai crede liber, nu încerc,
În toata cursa asta nebuneasca,
Fiintei mele, alergând în cerc,
Îi este interzis sa se opreasca.
Si, vai, în toata tragica belea,
Cobor si urc mereu aceasi panta
Si nemurirea e o boala grea,
Un fel de plictiseala aroganta.
Destui îsi pot închipui ca eu
Ador aceasta-ntrecere vulgara,
Ca-mi place tot acest absurd turneu
Pe zidul mortii unui circ la tara.
Dar eu alerg, ca sa nu mor, cumva,
Si înteleg cu vrere vinovata
Ca nu mai am puterea de-a pleca
De-aici, din zidul mortii, niciodata.
Nu pot trai, precum nu pot muri,
Nu ma opresc, precum m-alunga sortii,
Nu pierd nimic si nu pot birui,
Ca biet nemuritor la zidul mortii.
A iubi, toamna, e-un biet pleonasm,
O poarta in cer se-nvirteste, neunsa,
Cad, iata, imperii de tulbure frunza
Si totusi se aude si ultimul basm.
A iubi, toamna, e oglinda-n oglinzi,
Halouri ciudate pe lucruri danseaza,
Insecte damnate fac cuiburi in raza,
Speranta renaste in cei suferinzi.
A iubi, toamna, neant si refren,
Vin pluguri pamantul spre cer sa-l rastoarne
Si ultimul fulger, semnat ambigen,
E parc` - un altoi pentru sange si carne.
Si tipa a pierdere tren dupa tren
Si mieii duc iarba uscata pe coarne.