Dragostea adevărată presupune în bună măsură (dacă nu complet) extrem de multă pasiune, chiar patimă. Acest sentiment se manifestă atât de puternic încât individul uită adeseori de sine, este dispus a întreprinde acţiuni ce nu mai ascultă nici măcar de instinctul de conservare, darămite de onoare, demnitate etc. Iar aspectul explică cum adeseori, în anumite împrejurări, dragostea pasională poate coincide cu violenţa, iar pentru unii – cât de cât labili din punct de vedere psihic – ea poate duce chiar la crimă ori sinucidere. Iar sub aspectul consecinţelor tragice ale unor astfel de „pasiuni” putem invoca aici cazul lui Alexandru Odobescu. Deşi trecuse prin viaţă consumându-se în mai multe iubiri arzătoare, în urma cărora nu au lipsit decepţiile, Odobescu a învăţat prea puţin din acestea.
Prin 1891, Al. Odobescu – om însurat şi cu o fiică de aproape 26 ani – a cunoscut pe profesoara de geografie Hortensia Racoviţă. Născută Keminger, Hortensia era mai tânără cu 30 ani decât Odobescu. Fusese căsătorită cu Al. Davila, de care a divorţat, şi s-a recăsătorit cu Dumitru Racoviţă, care a murit în 1891. Era aşadar o femeie liberă! De altfel, începutul relaţiei dintre Al. Odobescu şi Hortensia l-am putea oarecum fixa în primăvara anului următor, când hazardul a făcut ca în şedinţa Adunării Generale a Societăţii Geografice Române din 8/20 martie 1892, universitarul să ţină o conferinţă, tot în acelaşi cadru acordându-se Hortensiei Racoviţă un premiu impresionant, de 1000 lei, pentru lucrarea Dicţionarul judeţului Bacău. Nu după mult timp, cei doi sunt prezenţi – pe 21 iunie 1892 – la reuniunea profesorilor de geografie din Bucureşti, ce urma să elaboreze un program de studii pentru această materie.
Aşadar, întâlnirea în mai multe rânduri a lui Odobescu cu Hortensia, şarmul acesteia din urmă, faptul că în ultima perioadă profesorul fusese mai tot timpul singur în Bucureşti, prins în fel de fel de activităţi profesionale, dar şi victimă a unor maladii trecătoare, cărora a trebuit să le facă faţă singur, au generat o pasiune amoroasă devastatoare în ceea ce-l priveşte pe universitar. Iar din toamna lui 1892 cei doi sunt tot mai frecvent împreună, încât se pune deja problema ca soţii Odobescu să se separe „în mod legal”, întrucât – zicea amorezul – „sunt antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată”. Numai că această pasiune i-a adus nu doar multă suferinţă, ci şi imense umilinţe, fără şanse prea mari de ameliorare. Chiar soţia lui, Saşa, a propus Hortensiei să se căsătorească cu acesta, însă ea nu a acceptat, deşi iniţial a agreat iubirea lui Odobescu, a profitat de ea, l-a încurajat şi i-a alimentat pornirile pătimaşe.
În acest context, de pasiune incontrolabilă, refuzul venit din partea Hortensiei a determinat pe Odobescu să se sinucidă, luând o doză puternică de morfină în noaptea de 8/9 noiembrie 1895, pentru ca în ziua următoare să-şi afle sfârşitul.
Cu câteva ceasuri înainte de gestul fatal, Al. Odobescu se adresează prietenului său Anghel Demetriescu, spunându-i acestuia într-o epistolă memorabilă: „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”.
Este demn de amintit aici faptul că deşi Hortensia a ţinut un jurnal intim deosebit de interesant, în ceea ce priveşte relaţia ei cu Al. Odobescu găsim doar câteva fraze. Atât a însemnat Odobescu pentru ea, cel care şi-a luat zilele într-un context de disperare pasională.
*****
sursa: Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010
-->
Răspunsuri
Cateodata, adevarul poate ucide
sursa: jurnalul.ro
Inima nu asculta intotdeauna glasul ratiunii. Alexandru Odobescu a trait tradari si umilinte. A sperat insa ca intr-o zi va fi alaturi de Hortensia Racovita, femeia pe care o iubea. Cea care a incercat sa il ajute in iubirea sa a fost Sasa, sotia lui. Sfarsitul scriitorului a fost insa unul tragic. Uneori, iubirea si adevarul pot ucide.
Iubirea nu tine de varsta, de conditie sociala sau de familie. Toti cei atinsi de iubire au lasat totul pentru a-si trai povestea de dragoste. Dar nu intotdeauna finalul unei povesti este fericit. Nu intotdeauna cele doua personaje se casatoresc si traiesc fericite pana la adanci batraneti, asa cum se spune in povesti. Adeseori, o tragedie ia locul acelui "si-au trait fericiti...". Una dintre iubirile arzatoare ale sfarsitului de secol XIX a fost cea dintre Alexandru Odobescu si Hortensia Racovita. Dragostea lor n-a tinut seama de familie sau de diferenta de varsta. Scriitorul avea in 1891 (anul in care cei doi s-au intalnit) aproape 60 de ani, iar Hortensia era cu 30 de ani mai tanara. Iar printre cei care au incercat sa-l ajute pe Odobescu sa fie alaturi de femeia pe care o iubea nebuneste a fost chiar sotia lui, Sasa.
Spirit distins
Nascut in 1834, Alexandru Odobescu a fost dotat de soarta cu toate darurile: spirit elegant si distins, cunostinte istorice si arheologice, scriitor de mare talent. Era fiul faimosului general Odobescu de la 1848, avusese avere si pozitie sociala. Fusese ministru in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, la o varsta cand altii abia incep. Insurat cu o femeie frumoasa, cu avere, toate le-a pierdut si le-a risipit ca sa ajunga la acel suprem dezgust de viata, din cauza, se poate spune, a doua funeste insusiri date de o zana vrajmasa: inima prea vulnerabila si nemasurata pofta de cheltuieli. Asa comentau contemporanii iubirea lui Odobescu, a carui sfasit i-a surprins dureros. Una dintre persoanele gasite vinovate a fost femeia, Hortensia Racovita. Persoana pentru care scriitorul a trecut peste toate convenientele sociale, foarte importante pentru sfarsitul secolului al XIX-lea.
Scrisori catre sotie
Trecut de jumatatea vietii, in anii 1891-1892, Odobescu traversa o perioada destul de dificila, marcata de dificultati financiare, de boala (suferea de guta) si de unele probleme in casnicie. Scriitorul locuia separat de sotia si de fiica lui. Cu amandoua insa intretinea corespondenta. Din scrisorile dintre Odobescu si Sasa, sotia lui, o parte dintre ele aflate in arhiva Muzeului National al Literaturii Romane, se poate deduce starea de spirit a scriitorului. "Din parte-mi, te rog, draga mea, ii scria el Sasei, in august 1892, sa nu grabesti nimic, sa lasam lucrurile sa-si urmeze cursul natural cata vreme nici un eveniment extraordinar nu ne obliga sa luam o hotarare neprevazuta. In orice caz, te rog, draga mea, buna si fidela prietena, sa crezi ca afectiunea, respectul, veneratia profunda pe care le am pentru tine nu se vor schimba niciodata. Pentru mine esti si vei ramane mereu mai mult decat o femeie; ai fost si esti si vei ramane un bun inger protector...", ii spunea scriitorul sotiei lui.
Singur, bolnav si fragil
In viata lui Odobescu apare, in 1891-1892 o raza de speranta. O femeie care ii dezmorteste sufletul imbatranit. O persoana pentru care inima lui reincepe sa aiba batai de adolescent. Prin intermediul unui prieten o cunoaste pe Hortensia Racovita, profesoara de geografie la Eternatul de fete numarul 2 din Bucuresti. Avea la activ o casatorie cu Alexandru Davilla, de care a divortase, si alta cu Dumitru Racovita, care a murit in 1991. Ea avea 30 de ani, iar el Odobescu aproape 60. A cunsocut-o in perioada in care el era inspector scolar. S-a folosit de locul lui de munca pentru a fi aproape de cea pentru care inima lui batea nebuneste. Inspectiile erau cel mai bun pretext pentru a-i face vizite adoratei sale. "Acest om, va marturisi mai tarziu profesoara, s-a apropiat de mine sub pretextul ca ajuta scoala unde activam... Comportamentul lui, scrisorile si florile ce-mi trimitea, lesne mi-au dovedit ca era prada unei mari pasiuni, care-l facea sa sufere amarnic." Dragostea il mistuia in acele momente pe rafinatul intelectual aflat in al saselea deceniu de viata. Iesit din lumea cartilor si a cercetarilor lui istorice, se trezea din nou la viata. La viata si dragoste, ca la un taram al refugiului din calea grijilor si a timpului. Stimulat de iubire, nutreste ganduri marete de implinire intelectuala, fara sa banuiasca, totusi, cat de fragile erau sperantele sale.
Patru ani de tradari si umilinte
Gelozia scriitorului era insa foarte puternica. Ion Luca Caragiale reda in Gazeta poporului din noiembrie 1895 o marturie facuta de catre Odobescu lui Anghel Demetriescu, prietenul prin intermediul caruia a cunscut-o pe Hortensia. "Pentru ea, Hortensia Racovita, m-am certat cu tine; pentru ca eram gelos de trecutul ei, pentru ca-mi inchipuiam ca tu ai fost amantul ei, si astfel nu te mai puteam suferi, te uram din toate puterile sufletului... Cu toata rautatea si trivialitatea acestei femei, o iubesc asa, incat sunt cu desavarsire convins ca fara amorul ei ar trebui sa mor; fara acest amor, viata n-ar mai putea avea nici un cuvant pentru mine. Sunt nenorocit, sunt adanc nenorocit." Pasiunea lui Odobescu pentru Hortensia l-a facut ca in cei patru ani de relatie sa suporte "certuri, pretentii de cheltuieli absurde, tradari peste tradari, toate fatise, minciuni si tertipuri injositoare, urmate toate de iertare si de reconciliere din partea femeii. Si iar de-a capul amagiri, lasitate si in fine un grosolan "daca-ti place..."!", scria autorul "Scrisorii pierdute".
Fosta sotie, petitoare
Odobescu traia totusi cu iluzia unei fericiri cu Hortensia. Inima lui batrana nu inceta sa spere ca, intr-o zi, adorata femeie va fi cu adevarat a lui. Orbit de iubire, scriitorul recurge la un gest extrem. Un gest pe care numai o persoana disperata il poate face. Astfel, Alexandru Odobescu s-a hotarat sa-i ceara mana adoratei sale, fiind sigur ca sotia lui legitima, Sasa, va respecta decizia lui de a divorta. Hortensia a acceptat, dar a pus totusi o conditie: sa aiba consimtamantul mamei sale. Pana la sosirea virtualei soacre din provincie, scriitorul s-a inteles cu Sasa nu doar sa divorteze, ci si ca aceasta sa o peteasca pe Hortensia. Sasa, din iubire pentru scriitor, din dorinta ca Odobescu sa fie fericit, a acceptat sa joace un rol desprins parca dintr-un roman.
Intalnirea fatala
Cele trei femei, Sasa, Hortensia si mama ei s-au intalnit intr-o camera, iar dintr-o incapere alaturata Odobescu auzea tot ce se discuta. Cu sufletul impietrit de durere, Sasa a tinut o tirada sublima din care reiesea ca dorea fericirea sotului ei si ca era dispusa sa divorteze imediat si sa se calugareasca, numai sa-l stie fericit alaturi de adorata inimii lui. Raspunsul viitoarei soacre a fost de o vulgaritate rar intalnita. Fiica ei, cum rezuma Ion Luca Caregiale, "fusese inselata, batjocorita, compromisa de un batran, care ar trebui pedepsit pentru infamiile sale, ca mama nu poate aproba casatoria fiicei sale asa de tanara cu un stricat, o cazatura".
A ales sinuciderea
Cutremurat de ce i-au auzit urechile, Odobescu n-a mai putut suporta si a iesit din camera din care incercase tainic sa asculte si a izbucnit: "Asa? Sunt un om stricat, o cazatura? Ma azvarliti acum, dupa ce pentru voi am facut atatea? Dupa ce m-ati exploatat, m-ati torturat, m-ati impins la ultima mizerie, nu mai sunt decat o carpa de aruncat? Sunteti niste infame, infame... Stiu ce-mi ramane de facut!". Si, "in culmea nebuniei, noteaza tot Caragiale, pleaca urmat de Sasa Odobescu, care nu stia cum sa-l mai mangaie". Ajuns acasa, Odobescu a luat o doza mare de laudanum (narcotic pe baza de opium) si a murit pe 10 noiembrie 1895. Inima lui nu mai suportat inca o dezamagire. A lasat in urma lui doua scrisori "recitite si prenotate in noaptea de 8-9 noiembrie 1895". Una era catre familie si alta pentru prietenul sau Anghel Demetriescu, la care obisnuia sa mearga in vizita, in fiecare an la 8 noiembrie.
Scrisoare catre sotie
In prima epistola, cea catre familie, scriitorul spunea ca, "in starea de neodihna in care traiam din cauza patimei nenorocite pe care cu totii o cunosc, moartea este cea mai mangaioasa odihna pentru mine. Deci voi primi-o cu placere. Numai durerea ce ea le va aduce lor ma face sa vad intr-insa unele fete intunecoase... Viata mea, precat o pot prevedea in viitor, mi se pare cu mult mai trista, mai anevoioasa. Deci sa primeasca toti cati ma iubesc a mea moarte ca o curmare a unor grele si nefericite chinuri... Sfarsesc aceste randuri cu urari de fericire pentru iubita mea sotie, pe care o rog sa-si caute de sanatate ca sa traiasca indelung si sa stea ca o paza buna langa Ioana noastra, langa barbatul ei Teodor si langa copilasii ce li s-ar putea naste".
"Nebun n-am fost"
Cea de a doua scrisoare probeaza luciditatea cu care scriitorul si-a gandit sfarsitul. Odobescu ii scria prietenului sau Anghel Demetriescu: "Cugeta, te rog, si spune tuturor ca nebun n-am fost, dar ca, cu inima mea peste fire simtitoare, am cazut prada usurintei si vulgaritatii simturilor unei fiinte fara inima, fara constiinta, lipsita chiar de acea patrundere de minte ce-ar fi facut dintr-insa o zana inspiratoare a mult-putinelor mele facultati intelectuale... A fost adevaratul mormant al inteligentei, al iluziilor, ba chiar si al vietii mele".
Chiar in acelasi an, Hortensia s-a recasatorit cu un profesor de geografie. Peste ani i s-a descoperit jurnalul intim, extrem de laborios si de interesant. Iar in ce priveste relatia cu Alexandru Odobescu gasim doar cateva fraze. Atat a insemnat Odobescu pentru ea.
Nota: Documentare: arhiva Muzeului National al Literaturii Romane, materialul "Nebun n-am fost, dar am cazut prada..." de Florentin Popescu, aparut in Magazin istoric, nr. din 4 aprilie 2001
INEDIT: SASA ERA COPIL DIN FLORI
Sasa Odobescu a fost fiica legitima a generalului rus Pavel Kiselev. In anul 1828, la izbucnirea razboiului ruso-otoman, Principatele Romane au intrat sub administratie rusa, iar apoi generalul rus Pavel Dmitrievici Kiselev a devenit presedinte plenipotentiar al divanurilor Moldovei si Tarii Romanesti, pana in 1834. Aici, generalul s-a indragostit de Alexandra, fiica cneazului Aleksei Kirilovici Bagration si sotie a banului Manoil Baleanu. In 1834, la plecarea lui Kiselev din Principatele Romane, Alexandra l-a insotit in Rusia. Chiar daca generalul Kiselev nu a putut sa divorteze si-a petrecut restul zilelor cu principesa Alexandra Bagration. Cei doi au avut sase copii. Unul dintre acestia era Sasa, sotia lui Odobescu.
CV - ODOBESCU
Alexandru Odobescu (1834- 1895) era fiul generalului pasoptist. A fost casatorit cu Sasa, fiica generalului rus Pavel Kiselev. Opera marelui Alexandru Odobescu cuprinde "Scene istorice din cronicile romanilor", "Mihnea Voda cel Rau", "Doamna Chiajna", "Cateva ore la Snagov", "Pseudo-Kynegetikos". Scriitorul a lucrat in administratie si magistratura, a fost director al Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice pentru departamentul Valahiei, numit in aceasta functie in 1862 de Alexandru Ioan Cuza, ministru al Cultelor si Instructiunii Publice (1863), director al Teatrului National din Bucuresti (1874-1876), vicepresedinte al sectiei de istorie si arheologie. A fost membru corespondent al Institutului Arheologic din Roma, secretar al legatiei romane la Paris (1881-1885), membru al Societatii Academice Romane si intre 1891 si 1895 director al Scolii Normale Superioare. In aceasta perioada a cunoscut-o pe Hortensia Racovita.
MARTURIE
"Nebun n-am fost, dar, cu inima mea peste fire simtitoare, am cazut prada usurintei si vulgaritatii simturilor unei fiinte fara inima, fara constiinta. A fost adevaratul mormant al inteligentei, al iluziilor, ba chiar si al vietii mele" Alexandru Odobescu
Mulţumesc frumos dl Muntean interesantă completare