Pentru mine, această poezie se află între primele cinci cele mai frumoase poezii din literatura română, atât datorită cuvintelor și formulelor stilistice, cât și datorită universului mistic și poetic descoperit prin ele...
Printre luciri de cornuri şi junghiere,
vâna şi el cu prinţul prin pãduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apel , pe buze, giuvaere.
Era-ntr-a patra zi de vânãtoare…
Isteţe slugi stârneau vânaturi noi
şi cerbii-ngenunchiau pe frunze moi
şi vulturii se prãvãleau din soare.
Iar el, dibaci şi sprinten în sãgeatã,
tânãr curtean cu chip strãlucitor,
când culegea vãzduhul frânt din zbor,
când strãpungea pãdurea-n beregatã.
Uşor şi zvelt la pânde îndrãsneţe,
Se depãrta de ceata de curteni
şi ochii lui pareau nepãmânteni,
scânteietori de zãri şi tinereţe.
Dar cum fugea dupã sãlbãtãciune
Incremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgãre de foc,
sclipea şi nu o pasãre minune
Purta aprins, şi rãsãritu-n pene,
cu scãpãrãri de aur şi otel,
şi, liniştit şi dulce lângã el,
amurgul stins al umbrei pãdurene.
Safire şi mãrgeane şi rubine
se rãzvrãteau şi se-mpãcau în ea,
vrând izbucnirea flãcãrii sã-i dea
şi linistea sfinţeniei senine.
Un pas şi ea zvâcnea pe altã mladã.
Ţintea viclean, sãgeata dãdea gres.
Ba o pierdea prin crengi de arbori deşi,
ba, strãlucind, ea sta în loc s-o vadã.
În pitulãri topea vãpãi domoale,
ca sã tâşneascã iar din ascunziş
cu fulgere ciudate prin frunziş,
şi mai ciudate stingeri de metale.
Iar el, curtean cândva îndemânatic,
o urmãrea cu arc neputincios,
cu pas flãmând, dar fãrã de folos,
mai lacom, mai fierbinte, mai sãlbatic…
Uitase şi tovarãşii din ceatã,
şi prinţu-mpresurat de slava lor
şi nici, troznind, cã-l frige sub picior
nu mai simţea vreo creangã-nsângeratã.
Nu mai simtea nici muşchiul vãgãunii,
nici putregaiul ierbii cu bureţi,
nici smârcul fiert, nici râpa cu mistreţi,
nici gusterii din scorburi sau tãunii.
Şi nu vedea nici soarele cum cade
şi nici cum suie luna din pãduri,
molizii argintându-i în armuri
şi apele în ţãndãri reci de spade.
Iar pasãrea-l chema sã n-o ajungã
şi-l tot momea, aici şi nicãieri,
din ce în ce mai beat de scânteieri,
ars pânã-n os de pofta s-o strãpungã.
Din ieri în azi, din zori în amurgire
şi din amiezi în nopţi cu licurici,
cãlca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spãrturi şi cioburi de potire.
Şi, deodatã, pasãrea zglobie
pe nici o creangã n-a mai tresãrit,
nici rumene frânturi de rãsãrit,
nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie.
Pierise fãrã nume nu ştiu unde,
pierise fãrã loc şi fãrã veac,
în miez adânc de taine care tac,
în fundul lumii care nu rãspunde.
Zadarnice şi umblet lung şi trudã
se sfâşiau în sterpe bâjbâieli.
Noi muguri tremurau pe crengi sfieli
şi-alãturi omul tremura de ciudã.
Scrâşnea :-Unde-ai ascuns-o tu, pãdure ?
Urla : -Unde-aţi pitit-o, pietre tari ?
Rupea cu ghiara scoarţa pe stejari,
izbea cu pumnii-n cremenele sure.
Smulgea, hain, desişuri de jãratic,
muşca pãmânt, turba de nenoroc,-
dar pasãrea nici veac n-avea, nici loc,
nici nume pe hotarul pãduratic…
Târziu, rãpus, cu fruntea grea ca fierul,
cu paşi aprinşi, cu ochi amari şi beţi,
zvârli, rupând, puţinele sãgeţi
şi, hohotind, îşi lepadã jungerul.
De-acum, numai nãluca ei în minte
îl dogora adânc pe sub copaci,
curtean înfrânt, cu umbletul stângaci,
de parc-ar fi cãlcat pe oseminte.
Se-napoia ursuz şi fãrã pradã,
ca nãpãdit de fiere şi oţet,
şi dupã el venea pãdurea-ncet,
cu capu-n piept, pe drumuri de baladã.
Mergea sã afle prinţul şi curtenii
rãmaşi sã sãgeteze cerbi de rând,
şi, cum ofta, necazul , când şi când,
cu lacrimi îi sfinţea bãtaia genii.
Pe vechi poteci, prin ierbi abia citite,
cãta degeaba urme de arcaşi…
Ci nicãieri pãrea cã n-au fost paşi,
nici mâini cândva aprinse pe cuţite.
Se cãţãra în câte-o tisã înaltã,
striga spre rãsãrit ori spre apus.
Ci slugi şi prinţ pãrea cã s-au tot dus
cu vulturii şi cerbii laolaltã.
Mai sterp bãtea viroagele ascunse,
mai lung chema din vârfuri de goruni.
Ci print şi ceatã şi sãlbãticiuni
pieriserã-n adâncuri nepãtrunse.
Gândea ca i-a lãsat la o frânturã,
la un crâmpei sau aşchie de ceas,
şi-acum pãdurea-ntreagã-avea alt glas
şi vântul alte cântece pe gurã.
Izvoare noi zvâcneau acum la viaţã,
şoptind pre limbã nouã noi poveşti,
şi orice luminiş cu ochi cereşti
alt grai avea, alt zâmbet, altã faţã.
Şi fiecare piatrã altã frunte,
şi fiecare brustur alt obraz…
Se oglindea-n bãltoace de topaz
şi-un chip strãin sta-n ele sã-l înfrunte.
Un chip tãiat de arşiţã şi ploaie,
muşcat adânc de vreme şi de vânt.
Se pipaia. Uscate mâini de sfânt
îi şovãiau pe zdrenţe, nu pe straie.
Din catifele vechi şi adamascuri
lãsa în cale fleanduri prin tufani
şi din botforii spintecaţi de ani
tãlpile goale-i sângerau pe vreascuri.
Uimit se cerceta prin noi izvoare
şi se-ntreba de-i vis sau adevãr…
Ci numai zvon de frunze în rãspãr
suna din fund de taine cu zãvoare.
Oftând, ieşea din veacuri pãdureţe,
din codrul ce-ngropase-adânc sub chei,
şi pasãrea cu aripi de scântei,
şi prinţul cu alai de tinereţe.
Şi cum pornea mai gârbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cãrãri,
sub paşii lui trozneau ba întrebãri,
ba cioturi mari de gânduri rãschirate.
Iar după el, fugindu-i sub câlcâie
sau fluturându-şi zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnã şi tãmâie.
* *
Calca pe-aceleaşi uliţe strãbune,
dar parcã strãbãtea un nou tãrâm,
cu paşi tot mai miraţi pe caldarâm,
cu ochi strãlucitori de grea minune.
Cetatea era ea şi nu, sub soare.
Arcade vechi gemeau de bãtrâneţi,
dar alte lumi şi alte dimineţi
râdeau pe feţe albe de fecioare.
Alţi negustori vindeau în noi dughene,
se zbenguiau în pulbere alţi prunci
şi gloate ne-ntâlnite pân-atunci
îl mãsurau cu milã pe sub gene.
Ziceau oprind : De unde vii, strãine,
şi cine eşti, sub zdrenţe şi rupturi ?
El le vorbea de tainice pãduri
şi de nãluci cu aripi de rubine.
Ii cumpãneau drumeţii, a mirare,
şi strai, şi glas, şi ochii prea fierbinţi ;
iar el vorbea de-o pasãre şi-un prinţ
şi de-un curtean pierdut la vânãtoare…
Spunea cum au plecat de-aici cu torbe
şi cum se-ntoarce singur din alai…
Fâşii de soare-i tremurau pe strai
şi-i aprindeau şi fleandurã şi vorbe.
Lung îl priveau ori se porneau pe glume :
-Cumplite basme, moşule, ne-ndrugi…
Ce prinţ ştii tu, ce pasãre, ce slugi ?
Parcã vorbeşti cu duşii de pe lume…
Rar, câte-un înţelept ieşea din gloatã :
Ba, a domnit, cândva, un prinţ pe-aici,
dar veacul sãu s-o fi fãcut urzici
şi, poate, brusturi slava lui uitatã…
-Unchiaş smintit cu mincinoasã falã,
îl dojeneau atuncea, rând pe rând,
de ce ne-nşeli că te-ai pierdut, vânând,
de-un prinţ rãmas de veacuri umbră goalã ?
El surâdea şi povestea întruna
şi soarele curgea pe zdreanţa lui,
iar oamenii dãdeau din cap, sãtui,
scârbindu-i şi buleandra şi minciuna…
Plecau drumeţii, alţi drumeţi sã vinã,
sã-şi batã joc de umbra de unchieş
cu trupul frânt,cu ochii ne-nteleşi,
scânteietori de-o stranie luminã.
-Mai spune despre pasãrea vicleanã :
unde-ai pierdut-o, falnice curtean ?
El surâdea nãlucii de mãrgean
şi nu-l durea nici glumã, nici dojanã.
Simţea, ciudat, din ce în ce mai bine,
cum pasãrea, pierdutã ieri în fum,
cu aripi dulci, îi da ocol acum,
asemenea sfinţeniei senine.
Zicea, lucind de ce zãrea-nainte :
-A fost s-o pierd în codru-ntunecos,
dar azi îmi zboarã-n faţã tot mai jos,
cu aripi tot mai limpezi ţi mai sfinte…
Râdeau isteţi :-Nu minte, e lunatic.
Râdeau şi se pierdeau în vãlmãşag,
lasãnd în urmã ciotul de moşneag ,
cu raiul lui amar şi singuratic.
Şi soarele curgea pe el, subţire,
pe zdrenţe vechi, pe trupul slãbãnog,
şi numai ochii-adânci ca un zãlog,
frigeau, dogorâtori de amintire.
* *
Tot mai sãtui de basme fãrã tâlcuri,
îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zãpada la Crãciun,
veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.
Zburdând şi îmbrâncindu-se cu ghionţii,
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cârlionţii.
Cutreierat de raze şi vedenii,
le tot vorbea de codrul cu tãceri,
unde-şi lãsase chipul sãu de ieri
şi straiele şi prinţul şi curtenii.
Vrãjiţi, îl îndemnau sã le mai spunã…
şi-n cerurile lor copilãreşti
urca, sublim, pãdurea din poveşti,
izbindu-se cu crengile de lunã.
Aşa, mult timp, s-au strâns la basm seninii
şi fragezii obraji de aurori.
Cei vârstnici doar şopteau ne-ncrezãtori,
Cãlcau ursuzi şi-aveau priviri ca spinii.
Pe urmã şi obrajii limpezimii
venirã tot mai rar şi mai puţini.
Creşteau înalţi copiii pe tulpini,
dar nu mai semãnau cu heruvimii…
Treceau posaci, pierzându-se-n grãmadã
sau aruncând trufii de înţelepţi :
-Uncheş zãlud, pe cine mai aştepţi ?
În pasãrea ta cine sã mai creadã ?
N-au mai oprit nici tinerii. Nici unii
nu mai puneau în vorba lui temei.
Numai moşneagul, dincolo de ei,
strafulgera de pasãrea minunii…
Închidea ochii şi-o vedea cum vine.
Nici n-o chema şi singurã ţâşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umãr, grea :
safire şi mãrgeane şi rubine.
Se ruşina acuma cã plânsese
cândva, când o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flãcãri ne-nţelese.
Ah, îi pierduse zborul în risipã,
ca s-o gãseascã-alãturi, fãrã leat…
Vorbea cu ea pe uliţe, ca beat,
cu mare glas de dincolo de clipã.
Cu mare glas de dincolo de vreme,
de dincolo de oameni şi de paşi…
Ce-i mai pãsa ca-l ocoleau, trufaşi,
când el zvâcnea întreg de diademe ?
Cãlca încet grãind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrânceau, pieziş, pe la rãscruci
şi cu ocãri îl vânturau din cale.
Şi tot mai des l-întâmpinau sudalme
şi pietre se-nãlţau în pumni duşmani…
Dar ce-i pãsa cã-l bat cu bolovani,
când pasãrea îi ciugulea din palme ?
Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia pãunii
pe turnuri vechi de purpurã şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţuros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii…
* *
Zvârlit afar’, pe poartã, din cetate,
stãtu în loc fãrâma de unchieş.
Sorbi mult timp apusul de mãceş
şi taina-ntâiei stele-nlãcrimate.
Porni apoi, în zdreanţa lui amarã,
cu paşii frânţi, cu umerii subţiri,
spre zarea aromind a trandafiri
şi-a fagure de miere şi de cearã.
Domol şi şchiopãtând prin toţi scaieţii,
mergea sã moarã-n marile pãduri,
unde-şi lãsase torba cu frânturi
şi straiele şi chipul tinereţii.
Luna-aromea a cimbru şi-a ţintaur,
suia din râpi, cãdea din nou în vãi
şi soarele venea sã bea vãpãi
din ape, ca un roşu cerb de aur.
Prigoria urca din treaptã-n treaptã,
amiaza se-ndulcea în moliciuni
şi luna iar creştea din vãgãuni,
aromitoare, albã, înţeleaptã…
El însã şchiopãta fãrã s-ajungã.
Prea slabi îi erau paşii ori prea stinşi,
sau prea departe codrii necuprinşi
şi calea lor prea asprã şi prea lungã.
Dar nu-i pasa de-avea sã-şi mai gãseascã
pãdurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasãrea de foc,
mai mare, parcă, mai împãrãteascã.
El surâdea şi şchiopãta-nainte…
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gãlgãia peste veşminte.
Iar dupã el, fugindu-i sub câlcâie
sau fluturându-i zdreanţa uneori,
vântul venea cu sânul plin de flori,
punând pe toate smirnã şi tãmâie.
* * *
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri
Vezi mai multe video din muzica
Cu stimă Lenuş
Cu stimă Lenuş
Vezi mai multe video din muzica