BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA s-a nascut in anul 1858, la data de 11 aprilie din parintii Stefan Tudor (Tudorica) Albu si "mama Iana", în satul Delea Noua, din apropierea capitalei, devenit cu timpul o mahala a Bucurestiului.
-- 1866-1869 Dupa ce ia primele lectii de scris si citit de la dascalul Ion Pestreanu, Barbu Stefanescu urmeaza cursurile primare la Scoala sucursala de baieti nr. 4 (astazi Scoala, "Barbu Stefanescu Delavrancea") primele doua clase si la Scoala domneasca ultimile doua clase.
-- 1869-1877 Barbu Stefanescu este elev la liceele "Gh. Lazar", prima clasa, si "Sf. Sava" celelalte sapte clase.
-- 1877 debutul în literatura al lui Barbu Stefanescu, elev în ultima clasa de liceu.
1878 Barbu Stefanescu se înscrie la Facultatea de Drept din Bucuresti. Tot în acest an debuteaza cu volumul de poezii intitulat Poiana lunga, semnat Barbu. Începe sa tina prelegeri de literatura si filosofie la pensionul particular condus de Elena Miller - Verghy.
-- 1880-1882 Barbu Stefanescu publica în ziarul "România Libera" mai multe foiletoane semnate cu pseudonimul Argus.
-- 1882 Barbu Stefanescu obtine diploma de licenta în drept cu teza "Pedeapsa, natura si însusirile ei". Tot în acest an pleaca la specializare la Paris.
1883 Barbu Stefanescu debuteaza ca nuvelist sub influenta lui Emil Zola, cu Sultanica, în "România Libera".
-- 1884 Din acest an Barbu Stefanescu va publica principalele sale opere cu pseudonimul Delavrancea, ca un omagiu adus înaintasilor sai vrânceni. Reîntors de la studii din Franta, devine redactor la ziarele "România Libera" si "Epoca". Leaga o strânsa prietenie cu Al. Vlahuta si I. L. Caragiale.
-- 1885 Delavrancea publica volumul de nuvele Sultanica.
-- 1887 Conduce pentru o scurta perioada revista "Lupta literara", în care publica prima varianta a nuvelei Hagi-Tudose. Tot în acest an Delavrancea publica volumul de nuvele Trubadurul.
-- 1888 Delavrancea devine redactor la "Revista noua" condusa de B. P. Hasdeu si colaborator al ziarelor liberale "Democratia" si "Vointa nationala".
-- 1889 Delavrancea începe sa publice o serie de articole în care elogiaza picturile lui I. Andreescu si Nicolae Grigorescu.
-- 1892-1893 Delavrancea publica volumul de nuvele Parazitii. Este numit suplinitor la Facultatea de Litere din Bucuresti, în locul lui V. A. Urechia, predând cursuri despre trasaturile specifice ale artei noastre populare. Tot în anul 1893 îi apare volumul de povestiri Între vis si viata. Începe colaborarea la revista condusa de C. D. Gherea, "Literatura si stiinta".
-- 1899 Delavrancea este numit primar al capitalei.
-- 1909 Are loc premiera piesei Apus de soare. Tot în acelasi an, spre sfârsit, va avea loc premiera celei de a doua piese din Triologia Moldovei: Viforul.
-- 1910 Are loc premiera celei de a treia piese din Trilogia Moldovei: Luceafarul. Delavrancea este numit ministru al Lucrarilor publice.
-- 1911 Are loc premiera piesei Irinel.
-- 1912 Delavrancea este ales membru al Academiei Române. Cu acest prilej rosteste discursul "Din estetica poeziei populare". Tot în acest an are loc premiera piesei Hagi-Tudose.
-- 1914-1916 Delavrancea sustine mai multe discursuri patriotice, îndeosebi pe tema unitatii nationale, pronuntându-se insistent pentru intrarea României în razboi în vederea desavârsirii Marii Uniri.
1918, 29 aprilie Scriitorul moare la Iasi si este înmormântat la Cimitirul "Eternitatea".
OPERA LUI BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA
** Nuvele si povestiri
Sultanica (1885)
Apa si foc
Sorcova
Odinioara
De azi si de demult
Vaduvele
Liniste (1887)
Parazitii (1892)
Trubadurul (1887)
Zobie
Milogul
Înainte de alegeri
Iancu Moroiu
Hagi-Tudose
Domnul Vucea
Bursierul
Suier
Razmerita
** Basme
Neghinita
Norocul dracului
Mos Craciun
Palatul de clestar
Daparte, daparte
Poveste
Stapânea odata (1909)
Proza poetica
Nu e giaba cafea
Sadi-el-Mahib
Fanta-Cella
Sentino
** Dramaturgie
Trilogia Moldovei:
Apus de soare (1909)
Viforul (1910)
Luceafarul (1910)
A doua constiinta
Irinel (1912)
Hagi-Tudose (1913)
** CONTRIBUŢIA SCRIITORULUI LA DEZVOLTAREA LITERATURII NOASTRE
Barbu Ştefănescu Delavrancea a contribuit, prin scrierile sale, la dezvoltarea nuvelisticii şi dramaturgiei româneşti.
Nuvelistica românească înregistrase, până la Delavrancea, succese notabile, după actul de naştere al ei, cu nuvela romantică intitulată Alexandru Lăpuşneanu, semnată de scriitorul Costache Negruzzi şi publicată în revista „Dacia literară" (1840). în acelaşi an, şi Vasile Alecsandri publica (în aceeaşi revistă) nuvela Buchetiera de la Florenţa. Merită să fie notate, apoi, nuvelele lui Alexandru Odobescu, Mihnea-Vodă cel Rău (1857) şi Doamna Chiajna (1860), purtând vădit influenţa părintelui nuvelei în literatura noastră (Negruzzi), cele ale lui Nicolae Filimon: Matteo Cipriani, Friedrich Staaps sau atentatul de la Schonbrunn în contra vieţii lui Napoleon /(1860), naraţiuni accentuat romantice, şi Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala (1861) cu vizibile elemente de tehnică realistă (în portretizare şi descrierea scenelor de epocă). Un moment important în dezvoltarea nuvelisticii în literatura noastră îl marchează nuvela de inspiraţie filozofico-romantică Sărmanul Dionis, de M. Eminescu, nuvelele realiste ale lui I. Slavici, reprezentative fiind Budulea Taichii, Popa Tanda, Moara cu Noroc, Comoara, nuvela lui I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul, considerată de G. Călinescu „întâia mare nuvelă românească de atmosferă".
Proza lui Delavrancea este diversă, atât sub aspect tematic, cât şi tipologic. Ea cuprinde povestiri, cum sunt cele din ciclul Odinioară, în care se narează, cu talent, întâmplări din trecut (Suzana) sau se prelucrează motive folclorice (Poveste, Norocul dracului, Neghiniţă); schiţe ca Bunicul şi Bunica, Sorcova, De azi şi de demult, în care se evocă, sentimental-idilic, scene din copilărie şi în care scriitorul arată o anumită virtuozitate în utilizarea dialogului. Domnul Vucea este o schiţă care impune un tip, acela al dascălului mărginit şi tiran, creionat convingător şi cu detaşare umoristică. Interes prezintă şi nuvelele.
Nuvelele lui Delavrancea ar putea fi grupate în trei categorii, având în vedere motivele literare şi modalităţile artistice.
Prima ar cuprinde nuvele precum Sultănica (operă de debut), inspirată din viaţa satului, în care întâlnim un motiv erotic, tratat „într-o viziune accentuat romantică".
A doua categorie s-ar referi la nuvelele care înfăţişează diformităţi fizice (biologice) şi morale, tratate într-o manieră naturalistă (adică prin acumularea de date şi fapte care să ilustreze un caz anumit). Sunt nuvelele: Zobie (cazul unui diform fizic); Milogul cu aspecte din viaţa hoţilor de copii,
care schilodesc copiii furaţi, pentru a-i transforma în cerşetori; Trubadurul (povestea unui somnambul care, trezindu-se din transă, moare, căzând dintr-un copac).
A treia categorie o reprezintă nuvelele care surprind efectele negative ale unor racile sociale, în mod realist, cu o atitudine critică implicată, cum se constată în Paraziţii, Bursieru şi, îndeosebi, Hagi-Tudose. Ultima nuvelă este de o forţă artistică deosebită. Motivul întâlnit aici, avariţia exagerată, este văzut ca o anomalie condiţionată social, iar analiza psihologică a fenomenului este nuanţată.
Hagi-Tudose e un personaj foarte bine conturat. Zgârcenia lui e urmărită cu o mare artă a gradaţiei, până la efectele ei dezumanizante. Prin realismul cu care Delavrancea prezintă patima hangiului pentru aur şi consecinţele acestei patimi, personajul devine odios, stârneşte dezgustul. Când soarbe din ciorba pregătită de Leana, zgârcitului i se pare că simte „gustul aurului, sângele viu al aurului". Când Leana intră în odaie, avarul îi strigă:
„- Stinge focul... Să dai cărbunii înapoi!... Aruncă ciorba... şi să-i dai fulgii şi bucăţelele înapoi!... Vreau banii pe jumătate, dacă nu toţi! Şi începu să plângă cu hohote."
Hagiul se deosebeşte de alţi zgârciţi, cum e Harpagon, de exemplu, prin depăşirea limitelor normalului.
Locul de nuvelist îi este asigurat lui Delavrancea mai ales de nuvelele din ultima categorie, mai exact, de Hagi-Tudose.
Delavrancea ocupă un loc de seamă si în dramaturgia naţională prin cele trei drame menţionate, străbătute de un puternic suflu romantic. Apus de soare, mai ales, impune un personaj excepţional, realizat prin utilizarea procedeelor romantice, începând cu structura antitetică a eroului până la caracterul retoric al vorbirii.
sursa:art-zone
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
APUS de SOARE
Piesa APUS DE SOARE face parte, alături de Viforul şi Luceafărul dintr-o trilogie dramatică, inspirată din istoria Moldovei, în care Barbu Ştefănescu Delavrancea evocă artistic momente din domniile voievozilor Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş. Titlurile celor trei opere sunt metaforice.
Acţiunea acestei piese, a cărei premieră teatrală a avut loc în 1909, este plasată la începutul secolului al XVI-lea, în ultimul an al domniei lui Ştefan cel Mare. în centrul evenimentelor relatate se află Ştefan, bătrân şi bolnav, care doreşte să asigure viitorul ţării prin înscăunarea, înainte de a muri, a fiului său Bogdan. Desfăşurarea faptelor parcurge mai multe momente dramatice, marcate de altfel compoziţional de dramaturg prin cele patru acte. Primul act indică timpul, locul, personajele şi atmosfera de toamnă în care e învăluită cetatea din Suceava. Această parte are rolul de expoziţiune. Actul al ll-lea conţine intriga, adică mobilul (cauza) care grăbeşte desfăşurarea întâmplărilor, pregătită pe parcursul mai multor scene, dar clar precizată în scena a Xl-a.
Actul al lll-lea adânceşte conflictul dintre Ştefan şi personajele (paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr) care, pe ascuns, i se opun, agravând, totodată, starea sănătăţii domnitorului. în această parte a acţiunii, Ştefan se ridică la dimensiuni eroice monumentale. Figura lui se întregeşte treptat, printr-o acumulare succesivă de trăsături (gingăşie faţă de Doamna Măria şi Oana, bunătate faţă de supuşii devotaţi, asprime faţă de uneltitori, perspicacitate politică, voinţă nezdruncinată în îndeplinirea planurilor), pentru a pune în lumină, spre sfârşitul actului, simultan cu momentul culminant al acţiunii, o personalitate eroică puternică şi impresionantă prin intensitatea, căldura şi sinceritatea dragostei de patrie.
Galben la faţă, cu cearcăne la ochi, şchiopătând, Ştefan apare, sprijinit de braţul Doamnei Măria, în sala tronului, unde se aflau adunaţi oşteni, boieri, curteni, pentru a asista la înscăunarea lui Bogdan de către însuşi bătrânul voievod. Ştefan rosteşte un discurs, care este, de fapt, o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente din îndelungata sa domnie şi o explicare a politicii de neatârnare, pe care a slujit-o cu consecvenţă.
„...şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu";
„Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!...;
„...şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma...";
„Oh, pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri?... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei, ca pe umerii unor uriaşi!";
„Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor..."
Momentul înscăunării lui Bogdan este realizat cu o mare forţă artistică. El este urmarea unor acumulări conflictuale treptate (contradicţia dintre voinţa lui Ştefan şi uneltirile celor trei boieri, în frunte cu paharnicul Ulea; contrastul dintre dorinţa lui Ştefan de a nu.muri înainte de a lăsa în mâini sigure viitorul ţării şi înrăutăţirea sănătăţii sale.
La sporirea tensiunii scenei în discuţie contribuie apoi şi concordanţa dintre caracterul dramatic al faptelor, sentimentelor personajului principal şi violenţa fenomenelor naturii. Fulgere, tunete, trăsnete şi o ploaie torenţială subliniază relatarea anumitor fapte sau stări sufleteşti.
în actul al IV-lea, acţiunea scoate în relief două momente dramatice distincte, care fac să se unească, în deznodământ, cele două aspecte (politic şi psihologic) ale conflictului şi care evidenţiază alte trăsături ale personalităţii personajului principal: extraordinara tărie morală, care îl ajută să-şi domine suferinţa fizică, şi intransigenţa faţă de sine şi faţă de duşmani.
Momentul în care Ştefan este ars cu fierul roşu, ca şi acela în care personajul, muribund, face „să se împlinească legea", trecând cu sabia prin paharnicul Ulea „ca printr-un aluat ce se dospeşte", stârnesc sentimentul sublimului, adică acea stare sufletească în care teama, frica, groaza se împletesc cu admiraţia fată de inepuizabilele resurse ale fiinţei umane.
Apus de soare este o dramă în care se conturează chipul unui personaj literar cu o mare forţă educativă, pornind de la existenţa unui personaj istoric. Ştefan, ca erou literar, aduce multe din trăsăturile domnitorului Ştefan cel Mare, ca personaj al istoriei. Mu trebuie să uităm însă că personajul din Apus de soare este expresia unei subiectivităţi creatoare, ceea ce face ca în structura sa moral-caracterologică să se răsfrângă ceva din aspiraţiile dramaturgului însuşi, privit şi el ca personaj reprezentativ al epocii sale. în figura lui Ştefan, Delavrancea a proiectat idealul de libertate şi independenţă naţională a poporului său. Năzuinţa romantică de a polariza întreaga atenţie asupra unui erou excepţional (chintesenţă a patriotismului) explică de ce celelalte personaje ale dramei sunt, cu mici excepţii, simple elemente de decor. Ele au rolul de a constitui fundalul pe care să se proiecteze profilul masiv şi impunător al lui Ştefan. Pe lângă procedeul caracterizării personajului principal prin propriile acţiuni, fapte şi vorbe, dramaturgul foloseşte şi caracterizarea prin vorbele celorlalte personaje (Ulea însuşi îl numeşte pe Ştefan „şoiman", „vultur"; Petru Rareş îi spune „zmeu", alţii -„slăvitul", „sfântul"). Nuanţând o opinie a lui I.L Caragiale, care vorbea despre o artă picturală în drama lui Delavrancea, putem spune că, în Apus de soare, scriitorul foloseşte tehnica basoreliefului, care, în artele plastice, constă în scoaterea în relief a unei sculpturi (figuri) faţă de un fond cu care, de altfel, face corp comun.
Concluzii. Prin calităţile artistice menţionate, la care putem adăuga şi altele: folosirea limbajului popular (fără stridenţe arhaice, doar cu câţiva termeni regionali), cu articulaţii cronicăreşti, împletirea lirismului cu scenele de încordare dramatică, Apus de soare este piesa cea mai însemnată a trilogiei din care face parte, înscriindu-se ca o realizare deosebită în şirul dramelor istorice, inaugurat de B.P. Hasdeu (Răzvan şi Vidra ) şi V. Alecsandri (Despot-Vodă).
STEFAN CEL MARE BARBU DELAVRANCEA
Stefan cela Mare, Apus de soare
Stefan Cel Mare este personajul istoric care timp de 47 de ani a luptat cu desavarsire pentru apararea hotarelor tarii. Batran si bolnav, se hotaraste sa recucereasca Pocutia - vechi teritoriu moldovenesc ocupat de Iesi, pentru ca dragostea de patrie a domnului este mai puternica decat subreda alcatuire a omului: "Si Stefan n-a murit inca".
In impresionanta retrospectiva din scena inscaunarii lui Bogdan, tara este ridicata la rangul de Vointa suprema careia i se supune voievodul: "... si cum vru Moldova, asa vrusei si eu. Ca vru ea un domn drept si n-am daspuiat pe unii ca imbogatesc pe altii ... ca vru ea un domn treaz, si-am vegheat, ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit ...ca vru ea ca numele ei sa-l stie si sa-l cinsteasca cu totii, si numele ei trecu granita de la Caffa pana la Roma, ca o minune a domnului nostru Iisus Hristos" (act. III, scena VIII).
adresandu-li-se tinerilor numiti metaforic "padure tanara", Stefan ofera imaginea jertfei perpetue a "mosilor" si "parintilor" carora le confera dimensiunile lui atlas, pentru ca "pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi" (act. 3, scena 8).
autorul priveste astfel istoria ca revelatie a jertfei creatoare la nivelul colectivitatii: prin Fapta-Creatie, Stefan realizeaza mai mult decat o tara: - el creeaza o imagine micsorata a cosmosului rascumparat prin jertfa, pe care o proiecteaza la dimensiunile eternitatii: "... ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si-a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor".
Din scena bataliei relatata de clucerul Moghila in actul al II-lea se contureaza si alte trasaturi ale voievodului: vitejia ("Strasnic racnea leul Moldovei..."), cultul mortilor, omenia, demnitatea.
Prin Fapta-Creatie, Stefan se incadreaza in ipostaza arhetipala a Zamislitorului si ii devine vecin Fiintei; de aici, numele de Maritul, Slavitul, si chiar Sfantul pe care i le dau supusii. Pana si dusmanii sunt coplesiti de personalitatea lui, Ulea murind inainte de a fi lovit.
Stefan-domnul mai este caracterizat prin Fapta-Justitie din scena premergatoare mortii. instiintat de Oana despre complotul pus la cale de catre paharnicul Ulea, jitnicerul Stavar si stolnicul Dragan, Stefan ia hotararea sa-l inscauneze pe Bogdan pentru a perpetua binele tarii; cu pretul vietii, voievodul anihileaza uneltirile celor trei tradatori, ucigandu-1 pe Ulea. Filosofic, complotul este o ipostaza a Raului etern pentru ca ar fi condus la iesirea din ordinea si armonia sociala si la negarea creatiei istorice ca parte a Creatiei universale. Ridicandu-se impotriva propriului neam, Ulea devine, mitic vorbind, "Strainul" si se impune a fi ucis. Moartea voievodului care rosteste numele Moldovei este apoteotica.
Stefan-omul nu este decat un moment al eternei deveniri; pentru el timpul-finititudine constituie o drama existentiala pentru ca pune capat dorintei de a-si desavarsi opera istorica; de aici, cele doua conflicte ale dramei: unul exterior intre domn si boierii complotisti, si unul interior - determinat de constiinta sfarsitului.
Momentul arderii ranii ii confera lui Stefan-Voda dimensiunile supraomului: el le cere doctorilor sa puna foc "pretutindeni" "pana veti preface-n scrum trecuta marire de-o clipa care a fost odinioara nebiruitul Stefan"; aceste cuvinte atesta convingerea ca gloria si marirea nu sunt decat scurte rataciri de-o clipa in marea vesnicie.
Drept in infaptuirea judecatilor, bun cu supusii, iubitor fata de doamna Maria, intelept ca tata, Stefan Voda este un personaj coplesitor a carui forta izvoraste din credinta profunda in Dumnezeu. Ultimii ani de domnie fură ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrân şi bolnav de gută, după o domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.
Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche)
In cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.
-->
Răspunsuri
Cu prietenie Lenuş
Mi-a facut placere sa revad aceasta piesa :) Multumesc:)
Cu prietenie Lenuş
Piesa APUS DE SOARE face parte, alături de Viforul şi Luceafărul dintr-o trilogie dramatică, inspirată din istoria Moldovei, în care Barbu Ştefănescu Delavrancea evocă artistic momente din domniile voievozilor Ştefan cel Mare, Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş. Titlurile celor trei opere sunt metaforice.
Acţiunea acestei piese, a cărei premieră teatrală a avut loc în 1909, este plasată la începutul secolului al XVI-lea, în ultimul an al domniei lui Ştefan cel Mare. în centrul evenimentelor relatate se află Ştefan, bătrân şi bolnav, care doreşte să asigure viitorul ţării prin înscăunarea, înainte de a muri, a fiului său Bogdan. Desfăşurarea faptelor parcurge mai multe momente dramatice, marcate de altfel compoziţional de dramaturg prin cele patru acte. Primul act indică timpul, locul, personajele şi atmosfera de toamnă în care e învăluită cetatea din Suceava. Această parte are rolul de expoziţiune. Actul al ll-lea conţine intriga, adică mobilul (cauza) care grăbeşte desfăşurarea întâmplărilor, pregătită pe parcursul mai multor scene, dar clar precizată în scena a Xl-a.
Actul al lll-lea adânceşte conflictul dintre Ştefan şi personajele (paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr) care, pe ascuns, i se opun, agravând, totodată, starea sănătăţii domnitorului. în această parte a acţiunii, Ştefan se ridică la dimensiuni eroice monumentale. Figura lui se întregeşte treptat, printr-o acumulare succesivă de trăsături (gingăşie faţă de Doamna Măria şi Oana, bunătate faţă de supuşii devotaţi, asprime faţă de uneltitori, perspicacitate politică, voinţă nezdruncinată în îndeplinirea planurilor), pentru a pune în lumină, spre sfârşitul actului, simultan cu momentul culminant al acţiunii, o personalitate eroică puternică şi impresionantă prin intensitatea, căldura şi sinceritatea dragostei de patrie.
Galben la faţă, cu cearcăne la ochi, şchiopătând, Ştefan apare, sprijinit de braţul Doamnei Măria, în sala tronului, unde se aflau adunaţi oşteni, boieri, curteni, pentru a asista la înscăunarea lui Bogdan de către însuşi bătrânul voievod. Ştefan rosteşte un discurs, care este, de fapt, o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente din îndelungata sa domnie şi o explicare a politicii de neatârnare, pe care a slujit-o cu consecvenţă.
„...şi cum vru Moldova aşa vrusei şi eu";
„Eu am fost biruit la Războieni şi la Chilia, Moldova a biruit pretutindenea! Am fost norocul, a fost tăria!...;
„...şi numele ei trecu graniţa, de la Caffa până la Roma...";
„Oh, pădure tânără!... Unde sunt moşii voştri?... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pământul Moldovei, ca pe umerii unor uriaşi!";
„Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor..."
Momentul înscăunării lui Bogdan este realizat cu o mare forţă artistică. El este urmarea unor acumulări conflictuale treptate (contradicţia dintre voinţa lui Ştefan şi uneltirile celor trei boieri, în frunte cu paharnicul Ulea; contrastul dintre dorinţa lui Ştefan de a nu.muri înainte de a lăsa în mâini sigure viitorul ţării şi înrăutăţirea sănătăţii sale.
La sporirea tensiunii scenei în discuţie contribuie apoi şi concordanţa dintre caracterul dramatic al faptelor, sentimentelor personajului principal şi violenţa fenomenelor naturii. Fulgere, tunete, trăsnete şi o ploaie torenţială subliniază relatarea anumitor fapte sau stări sufleteşti.
în actul al IV-lea, acţiunea scoate în relief două momente dramatice distincte, care fac să se unească, în deznodământ, cele două aspecte (politic şi psihologic) ale conflictului şi care evidenţiază alte trăsături ale personalităţii personajului principal: extraordinara tărie morală, care îl ajută să-şi domine suferinţa fizică, şi intransigenţa faţă de sine şi faţă de duşmani.
Momentul în care Ştefan este ars cu fierul roşu, ca şi acela în care personajul, muribund, face „să se împlinească legea", trecând cu sabia prin paharnicul Ulea „ca printr-un aluat ce se dospeşte", stârnesc sentimentul sublimului, adică acea stare sufletească în care teama, frica, groaza se împletesc cu admiraţia fată de inepuizabilele resurse ale fiinţei umane.
Apus de soare este o dramă în care se conturează chipul unui personaj literar cu o mare forţă educativă, pornind de la existenţa unui personaj istoric. Ştefan, ca erou literar, aduce multe din trăsăturile domnitorului Ştefan cel Mare, ca personaj al istoriei. Mu trebuie să uităm însă că personajul din Apus de soare este expresia unei subiectivităţi creatoare, ceea ce face ca în structura sa moral-caracterologică să se răsfrângă ceva din aspiraţiile dramaturgului însuşi, privit şi el ca personaj reprezentativ al epocii sale. în figura lui Ştefan, Delavrancea a proiectat idealul de libertate şi independenţă naţională a poporului său. Năzuinţa romantică de a polariza întreaga atenţie asupra unui erou excepţional (chintesenţă a patriotismului) explică de ce celelalte personaje ale dramei sunt, cu mici excepţii, simple elemente de decor. Ele au rolul de a constitui fundalul pe care să se proiecteze profilul masiv şi impunător al lui Ştefan. Pe lângă procedeul caracterizării personajului principal prin propriile acţiuni, fapte şi vorbe, dramaturgul foloseşte şi caracterizarea prin vorbele celorlalte personaje (Ulea însuşi îl numeşte pe Ştefan „şoiman", „vultur"; Petru Rareş îi spune „zmeu", alţii -„slăvitul", „sfântul"). Nuanţând o opinie a lui I.L Caragiale, care vorbea despre o artă picturală în drama lui Delavrancea, putem spune că, în Apus de soare, scriitorul foloseşte tehnica basoreliefului, care, în artele plastice, constă în scoaterea în relief a unei sculpturi (figuri) faţă de un fond cu care, de altfel, face corp comun.
Concluzii. Prin calităţile artistice menţionate, la care putem adăuga şi altele: folosirea limbajului popular (fără stridenţe arhaice, doar cu câţiva termeni regionali), cu articulaţii cronicăreşti, împletirea lirismului cu scenele de încordare dramatică, Apus de soare este piesa cea mai însemnată a trilogiei din care face parte, înscriindu-se ca o realizare deosebită în şirul dramelor istorice, inaugurat de B.P. Hasdeu (Răzvan şi Vidra ) şi V. Alecsandri (Despot-Vodă).
Stefan cela Mare, Apus de soare
Stefan Cel Mare este personajul istoric care timp de 47 de ani a luptat cu desavarsire pentru apararea hotarelor tarii. Batran si bolnav, se hotaraste sa recucereasca Pocutia - vechi teritoriu moldovenesc ocupat de Iesi, pentru ca dragostea de patrie a domnului este mai puternica decat subreda alcatuire a omului: "Si Stefan n-a murit inca".
In impresionanta retrospectiva din scena inscaunarii lui Bogdan, tara este ridicata la rangul de Vointa suprema careia i se supune voievodul: "... si cum vru Moldova, asa vrusei si eu. Ca vru ea un domn drept si n-am daspuiat pe unii ca imbogatesc pe altii ... ca vru ea un domn treaz, si-am vegheat, ca sa-si odihneasca sufletul ei ostenit ...ca vru ea ca numele ei sa-l stie si sa-l cinsteasca cu totii, si numele ei trecu granita de la Caffa pana la Roma, ca o minune a domnului nostru Iisus Hristos" (act. III, scena VIII).
adresandu-li-se tinerilor numiti metaforic "padure tanara", Stefan ofera imaginea jertfei perpetue a "mosilor" si "parintilor" carora le confera dimensiunile lui atlas, pentru ca "pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi" (act. 3, scena 8).
autorul priveste astfel istoria ca revelatie a jertfei creatoare la nivelul colectivitatii: prin Fapta-Creatie, Stefan realizeaza mai mult decat o tara: - el creeaza o imagine micsorata a cosmosului rascumparat prin jertfa, pe care o proiecteaza la dimensiunile eternitatii: "... ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si-a urmasilor urmasilor vostri, in veacul vecilor".
Din scena bataliei relatata de clucerul Moghila in actul al II-lea se contureaza si alte trasaturi ale voievodului: vitejia ("Strasnic racnea leul Moldovei..."), cultul mortilor, omenia, demnitatea.
Prin Fapta-Creatie, Stefan se incadreaza in ipostaza arhetipala a Zamislitorului si ii devine vecin Fiintei; de aici, numele de Maritul, Slavitul, si chiar Sfantul pe care i le dau supusii. Pana si dusmanii sunt coplesiti de personalitatea lui, Ulea murind inainte de a fi lovit.
Stefan-domnul mai este caracterizat prin Fapta-Justitie din scena premergatoare mortii. instiintat de Oana despre complotul pus la cale de catre paharnicul Ulea, jitnicerul Stavar si stolnicul Dragan, Stefan ia hotararea sa-l inscauneze pe Bogdan pentru a perpetua binele tarii; cu pretul vietii, voievodul anihileaza uneltirile celor trei tradatori, ucigandu-1 pe Ulea. Filosofic, complotul este o ipostaza a Raului etern pentru ca ar fi condus la iesirea din ordinea si armonia sociala si la negarea creatiei istorice ca parte a Creatiei universale. Ridicandu-se impotriva propriului neam, Ulea devine, mitic vorbind, "Strainul" si se impune a fi ucis. Moartea voievodului care rosteste numele Moldovei este apoteotica.
Stefan-omul nu este decat un moment al eternei deveniri; pentru el timpul-finititudine constituie o drama existentiala pentru ca pune capat dorintei de a-si desavarsi opera istorica; de aici, cele doua conflicte ale dramei: unul exterior intre domn si boierii complotisti, si unul interior - determinat de constiinta sfarsitului.
Momentul arderii ranii ii confera lui Stefan-Voda dimensiunile supraomului: el le cere doctorilor sa puna foc "pretutindeni" "pana veti preface-n scrum trecuta marire de-o clipa care a fost odinioara nebiruitul Stefan"; aceste cuvinte atesta convingerea ca gloria si marirea nu sunt decat scurte rataciri de-o clipa in marea vesnicie.
Drept in infaptuirea judecatilor, bun cu supusii, iubitor fata de doamna Maria, intelept ca tata, Stefan Voda este un personaj coplesitor a carui forta izvoraste din credinta profunda in Dumnezeu. Ultimii ani de domnie fură ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrân şi bolnav de gută, după o domnie îndelungată de 47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.
Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche)
In cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.