Îmi place să cred că romanul lui Florin Lăzărescu nu tratează decât cu totul periferic condiția scriitorului și că la fel de periferic oferă o imagine (atât de reală, de altfel) a lumii literare. Dacă există o dominantă a cărții, aceea mi se pare a fi ratarea ca stare ființială trăită în gamă minoră, adică starea de grație a unor ființe cenușii, fără destin, care viețuiesc într-o perpetuă amorțire.
Romanul nu are un protagonist, ci aduce în prim-plan destinele a două personaje aflate oarecum întâmplător (și, deci, voit la nivelul construcției narative) față în față: Evghenie, bărbatul fără o ocupație certă, un pic peste patruzeci de ani și Valeria, gazda sa, pensionară atinsă de primele simptome ale Alzheimerului. Fără o construcție riguroasă, fără intenția de a crea drama, de a configura, deci, tragismul unui dat existențial, romanul reușește, totuși, aproape paradoxal, să sugereze o atmosferă îmbibată de ratare – ca fapt neasumat decât parțial, pe bucăți, fără ca vreunul dintre personaje să aibă datele psihologice sau nebunia suficientă de a-și trăi crizele altfel decât ca amorțire. Cuvântul definește exact starea celor care nu pot să reacționeze altfel decât inerțial la provocările vieții: „În camera lui obscură închiriată de la doamna Stoican, Evghenie e doar un fel de pată oarbă dintr-un ochi fie al lui Dumnezeu, fie al neantului, care trebuie să-și reconstituie identitatea din piesele realității apropiate – percepute oricum de-a-ndoaselea. Și parcă și-a pierdut puterea de a mai vedea lumea”.
Personajele lui Florin Lăzărescu par nu a nu mai avea puterea de a vedea lumea (deși ambele o percep hipertofiat, iar una dintre puținele plăceri reale ale lui Evghenie este aceea de a cutreiera orașul pe bicicletă și de a înregistra pe pelicula aparatului de fotografiat bucăți de realitate – la fel ca soțul Valeriei înainte de a pleca din țară), ci de a reacționa altfel decât conform unui mecanism dereglat. În contratimp. Marcate de spaime, încremeniri interioare, incapacitatea de a se recunoaște așa cum sunt, ușurarea de a se regăsi între aceleași limitele de fiecare zi. Paradoxal, par a avea suficientă luciditate pentru a-și înregistra condiția: Evghenie își cunoaște limitele, își analizează dorința de a scrie și, totodată, incapacitatea de a o face, acceptă reciclarea vechilor poezii ca pe ceva firesc în locul romanului visat, iar Valeria înțelege repede consecințele bolii care o cuprinde treptat, refuzând ajutorul medical; ambele personaje par a-și trăi existența ca pe un joc în care, odată intrat, totul devine gratuit, la întâmplare, de dragul jocului – chiar actele ale căror consecințe îi afectează direct. E un fel de cufundare a lor în zădărnicie. E evidentă, de altfel, zădărnicia oricărui gest, pândit invariabil de ratare.
Imaginea cărților înghețate în subsolul casei Valeriei, scoase apoi cu roaba pentru a fi aruncate la gunoi, definește în cea mai mare măsură condiția personajelor. Ele trăiesc sub semnul lui ca și când. Ca și când ar avea timp. Ca și când ar fi liberi să o ia oricând de la început. Ca și când ar putea ca acest lucru chiar să se întâmple. Ca și când realitatea lor poate fisura și apoi anihila oricând realul propriu-zis. Și, ca într-un carusel, atât Evghenie, cât și Valeria par a se înconjura (și a accepta în jurul lor) doar marginali, inadaptați, însingurați. Indiferent că este vorba despre „amicii” întâlniți întâmplător pe stradă (Zen, în „cizmele electroizolante de joasă tensiune”, care cutreieră manifestările culturale pentru micile aperitive de la sfârșit, cerșetorul de la colțul casei Valeriei a cărui existență o înregistrează Evghenie cu o curiozitate aproape morbidă) sau despre „personajele” fotografiilor sale, despre membrele corului Senior pe care-l conduce Valeria sau despre domnul Zaharia și „cavoul lui de vis”, căruia îi adaugă „mândria vieții” sale, pe Angelică, îngerul sculptat de cei de la „Funerary Art”, interacțiunea rămâne întotdeauna exterioară – prilej mai degrabă pentru executarea unor „cadre” de film cu valoare documentară, din care nu lipsește pitorescul, surprinderea realității în ceea ce are ea anodin, comun.
Florin Lăzărescu
Bunătatea e exterioară, fără adâncime; chiar dacă reacționează permanent, personajelor pare a le lipsi o fibră a sensibilității autentice care să-i salveze (pe ei înșiși, nu pe ceilalți) din mocirla aceluiași destin. Lumea lui Florin Lăzărescu este, din acest punct de vedere, o lume vidată de orice posibilitate a miracolului, în care existența se justifică prin simpla viețuire, în care minoratul a luat locul oricărei drame reale. Niciunul dintre personaje nu are vocația tragicului. În ciuda unor întâlniri decisive (cu Timpul – Evghenie, respectiv, cu boala – Valeria), niciunul nu se modifică. Evadarea din propria micime e imposibilă: chiar când gesturile nu lipsesc, ele par ridicole, fiind mai degrabă impulsuri ale vanității. Astfel, Evghenie scoate în câteva exemplare prima sa carte alcătuită din 17 poezii și același număr de fotografii la o obscură firmă ce a făcut o afacere din xeroxarea cursurilor studenților. Bucuria găsirii unei soluții la criza de inspirație (intercalarea instantaneelor surprinse pe stradă: „Oricum, într-un fel subtil, se pupau cu poemele. Le-a ales, le-a intercalat în text și i-au ieșit – „Uraaaaa!” – o sută de pagini”) e repede risipită de conștiința eșecului, a contrafacerii: „Se simte urmărit și ridicol. Se îndepărtează și se oprește la lumina unui neon de lângă par. Frunzărește cartea cumva stânjenit, grăbit, pe furiș, ca și cum ar răsfoi în public o revistă porno. O închide, o mai șterge de câteva ori de haine și intră în bar”. Scena reia, adâncind impresia ratării, întâlnirea lui Evghenie cu George Luca („membru al uniunii scriitorilor de zece ani, ce naiba?!”), autorul care își publica în același loc primul roman, Vulturul veșnic fără cuibar. „Soluția” acestuia este preluată de Evghenie, dar impresia eșecului este amplificată. Pe de o parte pentru că 17X17 poeme fotografii e, simbolic, echivalentul cărților înghețate din subsolul Valeriei, o sumă a ratării personajului. Apelul la fotografie, ca timp încremenit, dar menit să salveze actul artistic e și ea semnificativă. Fotograful amator ca ipostază a artistului ratat se impune. Din acest punct de vedere, fotografia creează în cea mai mare măsură iluzia Artei, oferă sentimentul validării sinelui prin surprinderea unor cadre/ruperea acestora din realitatea în perpetuă mișcare. Dar Evghenie se rezumă la înregistrarea unor aspecte pitoresc-grotești, rămâne așadar la suprafața lumii, neavând capacitatea de a pătrunde dincolo de imaginea surprinsă. Realitate înregistrată, nu asumată. Artistul rămas în afara lumii, refuzat de sensul acesteia și refuzând răstignirea sinelui pentru a capta sensul. Nu întâmplător, atât Evghenie, cât și Darie (fostul soț al Valeriei) au pasiunea fotografiei și nu întâmplător, aceasta îi confundă în crizele ei de Alzheimer. Numai că Darie se salvează depășind imaginea/aparența lumii prin spiritualizare (devine călugăr pe Muntele Athos). E, de altfel, și singurul personaj a cărui viață iese de sub apanajul imediatului, al amorțirii. La rândul ei, Valeria caută și ea ieșirea din imediat, dar încercarea ei de a pleca din țară pentru a-și întâlni soțul (confruntarea cu sine și asumarea trecutului) e tardivă și deci, inevitabil supusă eșecului (ba mai mult, derizoriului).
Rămânerea la simpla îndosariere a aspectelor realității și a existenței explică tonul (din nou minor!) al cugetărilor personajelor despre memorie, sens, suferință sau moarte. Observațiile (aproape clișeice) despre fotografie par a reprezenta o punere în abis a tehnicii utilizate de Florin Lăzărescu în acest roman. Cartea se constituie, de fapt, dintr-o suită de cadre, „fotografii” care surprind realitatea – unele percutante, altele doar cenușii, stilizate sau grotești – fără a plonja în adâncimea acesteia. E un roman al suprafețelor, care dă impresia unei fotografii prea rapid expuse. Lumea în amorțire a personajelor se salvează însă tocmai prin tehnica cinematografică a acumulării unor instantanee menite a instaura o atmosferă. Cu intuiția unui regizor de scurtmetraj, Florin Lăzărescu lucrează minimalist, lăsând imaginile să se impregneze pe retina cititorilor.
Nicoleta Munteanu
-->
Răspunsuri