“Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum “Isabel şi apele diavolului” sau “Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.Scenariul epic al cărţii are la bază o întâmplare reală petrecută în 1907, moartea tragică a domnişoarei Christina, ucisă în timpul răscoalelor ţărăneşti. Dar scriitorul mai încearcă şi altceva. Observând că până la acea dată în literatura română nu s-a încercat scrierea unui roman fantastic propriu-zis, el se simte ispitit să depăşească dificultăţile pe care le reclamă o asemenea tentativă, dezvăluind cu această ocazie şi felul în care vede concretizarea proiectului său: “Un roman fantastic nu se poate baza nici pe atmosferă, nici pe tehnică. În primul rând e nevoie de o acţiune fantastică: de intervenţiea unor agenţi extra–umani, care să transfere un episod într-un destin şi o stare sufletească într-un delir”
„Domnişoara Christina”este un roman cu strigoi, şi, totodată, un roman oniric, ambele în tradiţie eminesciană. Este vorba evident, de mitul tratat în Luceafărul şi de alte poeme eminesciene (mitul hiperionian), dar şi de reveria onirică din „Sărmanul Dionis.”
„Domnişoara Christina” este un roman în care atmosfera, ambiguitatea fantasticului este dată nu atât de prezenţa elementului iraţional, miraculos (strigoiul) în naraţiune, cât de modul în care individul normal trăieşte şi primeşte supranaturalul. Acţiunea se petrece la un conac din preajma Giurgiului. Aici ajung, pentru a petrece o scurtă vacanţă, pictorul Egor Paşchievici şi profesorul arheolog Nazarie care face săpături într-o localitate apropiată unde există vestigii greco-thraco-scitice. El este, în orele lui de graţie, poet. Precizarea nu este lipsită de importanţă: arheologul este un creator, un om altfel zis, cu o sensibilitate receptivă la mituri. Castelul este proprietatea familiei Moscu, formată în momentul în care se desfăşoară evenimentele din naraţiune din doamna Moscu şi cele doua fiice ale ei: Sanda, de care este vag îndrăgostit Egor, şi Simina, de nouă ani, fiinţă – se va vedea curând – îndemoniată, din seria fetiţelor vicioase înfăţişate în romanele indice. Ea este, în fapt, personajul central al romanului, şi nu domnişoara Christina, personajul absent. În roman mai apare şi o doică dubioasă, un fel de vrăjitoare care spune basme şi alte năzbâtii despre domnişoara Christina. Rolul ei în roman nu este precis formulat: martor necredibil al întâmplărilori ciudate, complice a Siminei, personaj secund de decor terifiant.
Elementul dominant va fi noaptea, lumina având menirea de a spulbera groaza şi misterul nocturn.
„Domnişoara Christina” este un prim şi memorabil roman fantastic modern în literatura română. Eliade a dovedit că se poate constitui o operă viabilă literar pornind, nu de la interpretarea folclorului, ci de la experienţa fantastică din folclorul românesc.
-->
Răspunsuri