Gandirea politica a lui Eminescu are o soarta opusa. Ea a fost gravata in matricea ideilor social-politice proprii vremii sale. Or, acestea sunt supuse schimbarilor obiective de pe scena istoriei si cele mai multe isi pierd pe rand actualitatea. Sunt inlocuite cu noi conceptii, de care oamenii se lasa condusi prin labirintul existentei lor colective.
Una din modalitatile ce se ofera emitentului de judecati de valoare este de a incerca sa patrunda in mediul, in intimitatea faptelor asupra carora are sa se pronunte, sa identifice diferentele de convingeri si de trairi intre trecut si prezent, acceptandu-le ca pe o realitate incontestabila. Este perspectiva istorista, a explicarii trecutului prin intelegerea sa, adica prin intelegerea ratiunilor specifice care i-au condus pe oamenii unor altor epoci decat a noastra. In aceasta ipostaza, judecatile de valoare isi interzic sa masoare cu unitati de masura inexistente in epoca luata sub lupa.
Pe asemenea coordonate e necesar a se inscrie analiza nuantata a gandirii politice eminesciene, spre a nu o lasa sa apara contrarianta unora din contemporanii nostri.
Contrarianta poate sa apara si numai pentru faptul ca poetul, preocupat de marile probleme ale existentei, de sensul vietii si al mortii, sau vibrand de sentimentul iubirii, vadeste si o viguroasa fibra de filosof realist, capabil sa dezbata, cu o bogatie de informatie si cu o competenta situate deasupra nivelului comun, problemele practice pe care epoca sa le ridica, incepand de la planul economic pana la cel moral. Avand ca taram predilect cugetarea filosofica la un nivel cuprinzator si elevat, sau lumea sentimentelor ideale. Eminescu n-a fost insa un visator rupt de realitate. Pesimismul sau nu-i diminua dragostea de oameni si nu-i dezarma convingerea in posibilitatea si in datoria de a le propune carari ducatoare spre ameliorarea conditiei lor.
A fost aceasta, desigur, o expresie spontana a spiritului sau complex, cu disponibilitati multiple, peste care s-a grefat o atitudine de viata descinsa si de pe o filiera intelectuala, poate de pe a filosofiei lui Eduard von Hartmann, recenta si apreciata in anii studiilor lui Eminescu la Berlin.
Contrariant poate aparea si faptul ca acest creator de o neegalata limba poetica si muzica a cuvintelor, se vadeste in acelasi timp un virtuoz al asprei proze politice, al polemicii clar si logic articulate, incisive, nu rareori patimase, desi pastrandu-se aproape totdeauna intre limitele decentei expresiei marca a culturii sale superioare.
S-a observat, cu retinuta surpriza, ca Eminescu a pus in relief conceptele de societate, stat, natiune, in sensul de a le considera prioritare fata de indivizi, de cetateni, carora ele le-ar constitui singurul cadru posibil, chiar necesar, de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept ca oarecum dubitativ, de un determinism sociologic ce ar fi fost impartasit de Eminescu. Or, in fapt, primatul cadrului social-politic institutionalizat asupra individului-cetatean e o componenta a doctrinei conservatoare, a carei asociere cu gandirea lui Eminescu nu e o noutate pentru nimeni. Ea nu confera relatiei respective o rigoare determinista.
Eminescu a putut fi influentat, in aceeasi directie, de scoala istorica a dreptului si de scoala istorica zisa national-liberala germana. In pofida titulaturii, aceasta din urma s-a deosebit de liberalismul clasic fiind, in fond, mai apropiata de spiritul conservator. Ea a dezvoltat, cu certe implicatii politice, contextuale procesului unificarii Germaniei, acea idee hegeliana care, fara a institui la randu-i un determinism propriu-zis, definea statul drept implinire finala a evolutiei dialectice a spiritului universal, cadru unic al posibilitatii realizarii progresului, al libertatii, al desavarsirii individului-cetatean. La Berlin, Eminescu ar fi avut ocazia de a audia pe Heinrich von Treitschke, un reprezentant de seama al acestei scoli istorice, chemat in 1873 la catedra ce fusese ilustrata timp de decenii de Leopold von Ranke.
Gandirea politica a lui Eminescu e exprimata cel mai deplin prin sintagma autohtonism romanesc.
La fel ca si conceptele care-i constituie articulatiile, autohtonismul e una din viziunile romantice, derivate din ideile lui Herder privitoare la sediul si la specificul spiritului creator si al etosului colectiv.
Ideile principale prin care Eminescu a detaliat conceptia sa autohtonista au fost: traditionalismul, nationalismul, locul si rolul fundamental al taranimii si credinta in dezvoltarea fortelor proprii ale poporului sau.
Unii le califica astazi desuete si se nevoiesc a le persifla si pune la index. Eminescu a crezut insa in ele, laolalta cu o mare parte a spiritualitatii europene si romanesti a vremii. Au fost idei curente in epoca.
Numai sub putine aspecte Eminescu a fost un antemergator, si atunci nu la mare distanta, pe calea spre viitorul epocii sale.
Dar valoarea unei conceptii nu e data numai de elementele anticipative pe care le contine, ci si de forta ei in a exprima realitatile si imperativele epocii peste care se suprapune. Cel ce si-a trait din plin timpul sau a spus un alt mare poet acela a trait pentru toate timpurile.
Traditionalismul eminescian n-a fost paseismul unui solitar. Descindea din acelasi romantism stare de spirit comuna sensibilitatii europene, cel putin o jumatate de secol. Inca si mai direct din corolarul romantismului istorismul, conceptia dupa care omul nu poate fi inteles si explicat decat in si prin istorie. Trecutul istoric insemnase pentru romanitate fundamentul desteptarii nationale, cheia deschiderii unei epoci noi, traite constient, intens, in primul rand la nivelul intelectualitatii. Eminescu a admirat trecutul national dintr-o aderenta sufleteasca la momentele si la valorile acestuia, sustinuta insa si de o pregatire istorica exceptionala. Pe acesti factori, comuni de altfel doctrinei conservatoare din secolul al XIX-lea, si-a sprijinit opinia ca societatea se dezvolta organic si ca orice pas nou in inaintarea ei trebuie savarsit in acord cu cei de pe treptele anterioare.
Anglia, cu soliditatea institutiilor sale vechi de sute de ani, aflata, cu ele impreuna, in fruntea tarilor inaintate, era un argument frecvent invocat in favoarea modelului organicist al dezvoltarii istorice. Doctrina conservatoare britanica nu era, in fapt, reactionara, ci doar un alt model, cu ritmuri mai lente, de concepere si aplicare in practica a ideii de progres.
Ca asa a vazut Eminescu lucrurile, rezulta din cele scrise de el insusi, dovedind o profunda intuitie a dialecticii evolutiei sociale: Nu este in lumea asta nici o stare de lucruri si nici un adevar social vesnic. Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoielnic si pe roate acestei lumi se coboara nu numai sortile omenesti, ci si ideile.
Traditionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare in trecut, ci o modalitate de integrare a acestuia in prezent.
Eminescu le apare unora demodat pentru ca a idealizat figura si rolul taranului. Se omite ca pe vremea lui taranimea era, la noi, clasa sociala cea mai numeroasa, furnizand cel mai larg suport economic societatii si statului.
Partial idealizata, era intalnita in istorie in toate ipostazele: de lupta, de revolta, de suferinta, de pastratoare a limbii, credintei si obiceiurilor, intr-un cuvant a fiintei neamului. In intreg perimetrul geopolitic est si sud-est european era perceputa in aceleasi culori, si-i erau cinstite virtuti ancestrale. In chiar anii activitatii jurnalistice a lui Eminescu, un curent cu adanci ecouri in filosofia si in literatura rusa spera in transformarea societatii rusesti pe temelia taranimii si a unor institutii traditionale ale acesteia.
Prin majoritatea constituita de ea, taranimea era identificabila cu intregul popor roman. Iar in popor o afirmasera Herder si romanticii se afla sursa geniului creator, specific fiecarui neam.
Din nou, in atasamentul sau pentru taran, Eminescu nu apare nici ca un izolat, nici ca un retardat politic. El a impartasit o conceptie emergenta din realitatea sociala a vremii, o conceptie generoasa cu un netagaduit substrat democratic.
Horribile dictu Eminescu a fost nationalist. A fost nationalist in veacul desteptarii nationalitatilor, in care se auzeau la tot pasul cuvintele patrie si natiune, clamate de revolutia franceza. A fost nationalist in veacul luptelor pentru formarea statului national, a acestui tip de structura politico-sociala care, oricat incepe a fi contestat in prezent, pe fondul unor conditii istorice mult schimbate, a constituit vreme de peste un secol un model viabil, convingator si chiar entuziasmant, iar nu o utopie sau o aberatie.
Eminescu, atat de atasat ideii nationale, e capabil a o privi cu detasare, intelegandu-i relativitatea imanenta: Nationalitatea scria el este doar un moment in viata si evolutia omenirii, insa unul peste care nu se poate trece, caci ar insemna sa se treaca peste actuala varsta a omenirii. Dar, asa cum individul nu poate sari peste a sa proprie, inca mai putin se poate sari peste a unei intregi epoci
In nationalismul lui Eminescu apar, ca puncte discutabile, xenofobia si antisemitismul. Aceste doua atitudini, apropiate intre ele, nu apartin obligatoriu nationalismului in genere, ca doctrina. In acest segment al opiniilor sale, Eminescu a fost marcat de prejudecati. Indiferent cum se numeste, si cat de mult se apropie de cota genialitatii, orice om poate gresi, fara ca prin aceasta ansamblul operei sale sa fie infirmat.
Nu voim sa cadem in monotonia unui gen de argumentare care sa poata fi acuzat ca este o necontenita si neconditionata pledoarie pentru un Eminescu mai presus de orice scadere omeneasca. Intelegand insa ca nimeni nu se poate sustrage deplin impactului conditiilor vremii sale, criticul obiectiv nu se va putea impiedica de a nota faptul ca poporul roman se afla pe la 18701880 la capatul a secole de dominatie politica straina. Si ca in acest interval indelungat in patura lui suprapusa se infiltrasera elemente alogene numeroase, care, impartind fara indoiala asemenea pacate cu autohtonii, se manifestau arogant fata de restul societatii, socau prin bogatie, parvenitism, coruptie, prin ostentatia pseudoculturii.
De altminteri, in anii in care Eminescu incepea activitatea jurnalistica la Timpul, se declansase in sfera vietii politice si constitutionale o aprinsa polemica, tangenta la problemele strainilor, afectand pana si relatiile tarii cu alte state.
Combatand ca pe un fenomen social, conditionat istoric, aceasta cucerire din afara prin furisare cum ii spune intr-un loc atitudinea lui Eminescu s-a situat pe o pozitie predominant generala, nu cu adresa individuala si nici cu apel la violenta. El a completat-o prin ceea ce ar putea fi numit un nationalism constructiv: n-a obosit in a preconiza ridicarea materiala si spirituala a poporului, ca remediu final pentru situatiile ce starneau, in prima instanta, acele reactii xenofobe, din partea lui si a multor altora.
Eminescu a spus insa si lucruri pe care criticii sai, parca oarecum derutati, nu le scot in evidenta asa de bucuros ca pe altele. A sustinut ca substanta vietii de stat este munca, iar scopul ei este asigurarea bunului trai, prin munca. A condamnat cu vehementa coruptia si parazitismul social-politic si cultural. A afirmat ca raul cel mai mare in societate e saracia, izvorul aproape al tuturor relelor din lume Omul are atata libertate si egalitate, pe cata avere are. Iar cel sarac e totdeauna un sclav si totdeauna neegal cu cel ce sta deasupra lui Deci conchidea el conditia civilizatiei statului este civilizatia <>. Intrebat mai indeaproape, Eminescu n-ar fi ezitat sa ataseze acestui ultim termen si dimensiunea sa etica.
Explicabila prin conditiile timpului in care a fost creata, gandirea politica a lui Eminescu e supusa exigentelor schimbatoare ale inaintarii istoriei.
Nu poate aspira la o perenitate egala cu a creatiei sale poetice. Nu mai putin insa, poarta si ea o anume marca a geniului, in febrila vrere si capacitate de a cuprinde si pricepe cat mai multe din semnele acestei lumi.
A trait, cu dureroasa sinceritate, credinta in cresterea puterilor proprii ale natiei, in implinirea sa intr-un mare destin. Mesajul ei, tot mai neinteles de sceptici epigoni, s-ar putea traduce in stihurile unui alt poet: O tara, s-o zidim prin veac, indrazneti// Ca pentru mii si mii de vieti (Aron Cotrus).
Staturii lui solitare, dominatoare, i-am inchina cuvintele rostite de Grillparzer, la veghea de pe urma a titanului de la Bonn:
A simtit totul, pana la infricosata margine unde cultura se pierde in haosul tumultuos al puterilor Firii. Cel ce va veni dupa el, nu-l va continua: va trebui sa inceapa, caci acest precursor a incheiat acolo unde se opresc hotarele artei. S-a retras dintre oameni, dupa ce le-a dat totul. A ramas singur, fiindca nu si-a gasit egalul.sursa:mihai-eminescu.net
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri
Constatam mai înainte de toate ca româniinu sunt nicairi colonisti, venituri, oamenii nimanui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche, mai veche decât toti conlocuitorii lor. Caci daca astazi se mai iveste câte un neamt singular care cauta sa ne aduca de preste Dunare, nu mai întrebam ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astazi cestiunea originei noastre, abstragând de la împrejurarea ca o asemenea interesanta cestiune nu este de nici o importanta. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români si punctum.
Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede ca frica de rusi ne-ar ademeni sa ne facem nemti sau vice-versa sau, cum cred ungurii, ca de frica acestor doi ne-am putea gasi flatati sa ne contopim cu natia maghiara, toate acestea sunt iluzii de scoala; limba si nationalitatea româneasca vor pieri deodata cu românul material, cu stingerea prin moarte si fara urmasi a noastra, nu prin desnationalizare si renegatiune.
A persecuta nationalitatea noastra nu însemneaza însa a o stinge, ci numai a ne vexa si a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare ca nici un neam de pe fata pamântului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure tarile românesti sunt acelea în care din vremi stravechi fiecare au avut voie sa se închine la orice d-zeu au vroit si sa vorbeasca ce limba i-au placut. Nu se va gasi o tara în care sa nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de alta lege ori de alta limba; hughenotii în Franta, maurii în Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu românii - toti au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveste c-un stoicism neschimbat biserica catolica, atât de veche în Moldova, si nu i-a venit în minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati în cultul lor pe pamântul românesc, apoi armenii, calvinii, protestantii, evreii, toti sunt fata si pot spune daca guvernele românesti au oprit vro biserica sau vro scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.
Ni se pare deci ca pe pamânturile noastre stramosesti, pe care nimene nu le stapâneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.
(Curierul de Iasi, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundatia "Scrisul Românesc", 1998)
Sursa: Magazin istoric
Controversa a izbucnit inca de pe timpul cand isi scria articolele in “Timpul”. Unii n-au vazut in campania de presa a lui Eminescu decat pe scribul de partid, platit sa-si improaste cu invective adversarii ; altii au explicat vehementa de limbaj a articolelor lui cu inceputurile bolii care avea sa-i intunece mintea cativa ani mai tarziu ; altii, in sfarsit, le-au pus pe seama temperamentului sau pasional, care nu si-ar fi gasit cea mai buna intrebuintare in acest domeniu. Toti acesti critici ai activitatii lui ziaristice socotesc ca articolele din “Timpul” dauneaza geniului sau.
Din fericire pentru memoria lui Eminescu, s-au gasit si multi reprezentanti de frunte ai culturii romanesti care si-au format alte pareri despre activitatea lui ziaristica. Scurtu, Chendi, Densuseanu, Iorga, Bogdan, Aurel C. Popovici, Puscariu, Mehedinti, Slavici, Goga si altii - cum ne informeaza D. Murarasu - se inclina cu aceeasi admiratie si in fata gazetarului Eminescu : “O stranie simtire, umbra geniului te atinge cand observi ca nici una din marile chestiuni ale politicii romanesti actuale nu a ramas neobservata de Eminescu” - scrie Bogdan, - iar Octavian Goga : “Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvant ideea integralitatii nationale cu toate atributele ei logice”.
Dupa moartea lui Eminescu, articolele lui au ramas brusc in uitare. Pe cat de sus se ridicase poetul in pretuirea contemporanilor, pe atat de putin interes mai trezea in suflete activitatea lui ziaristica. Intr-o anumita masura, era fireasca aceasta reactiune inegala a publicului fata de diferitele sectoare ale scrisului eminescian. Risipa zilnica a talentului intr-o gazeta este legata de anumite circumstante, de un anumit decor politic, care, schimbandu-se, scoate din circulatie si productia inchinata cotidianului. Rar sunt gazetarii care raman in constiinta unei epoci si dupa ce le-a cazut pana din mana. Dar lipsa de pietate a contemporanilor fata de scrisul lui Eminescu din gazete are si un dedesubt. La disparitia gazetarului Eminescu din constiinta publica au contribuit toti acei politicieni care au fost atacati cu inversunare in timpul vietii lui de la tribuna ziarului “Timpul”. Poetul putea fi ridicat in slava norilor, si era bine sa fie asa, pentru ca ajuta sa se stearga din amintire nesuferitul polemist ; in schimb gazetarul, autorul a sute de articole scanteietoare de inteligenta, a fost lasat sa populeze doar arhivele Academiei si nici aici n-a avut pace deplina. Maini sacrilege au smuls file din colectia “Timpului”. .
Abia in 1905, din pietate si ingrijirea lui Ion Scurtu, comoara de gandire eminesciana, imprastiata in studii si articole, se reintegreaza in patrimoniul spiritual al neamului. “Scrierile politice si literare” ale lui Eminescu reprezinta o data in istoria spiritului romanesc ; geniul sau complex era menit sa dea un nou impuls energiei nationale la inceputul secolului al XX-lea. Cum generatia pe care a stigmatizat-o Eminescu cu o nemaipomenita violenta de limbaj se stinsese intre timp, privirea cititorului de atunci era mai degajata decat a contemporanilor poetului, castigase distanta necesara pentru a descoperi dincolo de efemer cheile de bolta ale gandirii lui politice. Eminescu nu era un gazetar de ocazie si nici nu se lasa surprins de evenimente. El dadea evenimentului interpretarea cuvenita din centrul existential al unei conceptii bine legate, pe care si-o faurise cu pretul unor intense cercetari . Generatia premergatoare razboiului de intregire era si mai apta sufleteste sa-i descopere sensul profund al articolelor lui. Ea traia intr-o perioada care promitea sa traduca in fapt tezele sustinute de Eminescu cu 40 de ani inainte.
Studiul lui Murarasu : “Nationalismul lui Eminescu”, pus la indemana exilului de editura “Carpatii”, implineste toate conditiile unei impecabile prezentari a gandirii politice eminesciene. Daca e ceva sa-i reprosam , este excesul de eruditie, grija de a utiliza toate amanuntele , pentru a nu savarsi un pacat impotriva obiectivitatii . Dat fiind importanta subiectului si polemicile starnite de el, D. Murarasu si-a luat toate masurile de aparare, pentru a nu putea fi acuzat ca s-a lasat tarat in aprecieri de propriul sau nationalism. E o calauza careia ne putem incredinta, pentru ca afirmatiile lui merg din text in text.
Pentru a intelege un sistem de gandire sau o conceptie de viata, esential este sa-i descoperim pozitia lui cheie, pentru ca toate celelalte propozitii nu sunt decat implicatii ale ei. Rolul principal in gandirea politica eminesciana il joaca natiunea. “Natiunea e categoria suprema - la Eminescu - care insumeaza si practicul si politicul si culturalul” constata D. Murarasu in capitolul “Privire sintetica asupra nationalismului eminescian”. “Totul, de la complicata organizatie de stat pana la marunta activitate a unui induvid are numai un caracter functional si trebuie sa puna in relief vitalitatea nationala” (pag.347). Dragostea de neam e o data imediata a sufletului. O iubim “sans phrase”, cum se exprima Eminescu. Toate gandirile, toate simtirile lui Eminescu converg spre acest punct central : natiunea.
Odata patruns de acest adevar, Eminescu exploreaza fiinta neamului sau in toate directiile ei de afirmare. Indreptandu-se spre trecut, admiratia lui se revarsa deopotriva asupra Romanilor cat si asupra Dacilor. Totusi pe Daci pare sa-i aiba mai aproape de inima, pentru ca, in cateva randuri, voind sa arate necesitatea unor schimbari radicale in moravurile publice ale Romaniei, intrebuinteaza expresia ca totul trebuie “dacizat“. Marile figuri din panteonul istoriei noastre, Dragos, Alexandru cel Bun, Mircea, {tefan, Horia, Iancu se bucura de dragostea lui nemarginita. Aceste vremi trecute sunt pentru Eminescu “veacul de aur” (pag.80). In tovarasia marilor umbre ale trecutului isi cauta refugiu ori de cate ori vrea sa scape de privelistea umilitoare a prezentului.
Din frageda tinerete a cutreierat toate tinuturile romanesti si si-a dat seama ca acelasi suflet palpita pretutindeni. Sutele de ani de stapanire straina n-au putut sa altereze caracterele de baza ale Romanului. In Bucovina, in Ardeal, in Banat, a intalnit aceeasi taranime, cu nimic deosebita de masa romaneasca din Moldova si Muntenia. Eminescu mai are insa si intelegerea de a distinge problemele specifice fiecarei provincii, vibratia lor particulara, provenita dintr-un destin istoric deosebit. Vorbind de Romanii din Transilvania spune ca nu trebuie sa ne miram daca la ei se cultiva cu atata ardoare patriotismul : “Nu trebuie sa radem de frazele lor patriotice, caci pentru ei, nenorocitii care au vesnic in preajma “capcaunii ceia de Unguri” , exista intrebari de moarte, la care singuri vor raspunde , deoarece noi, cei din Romania, ne ocupam prea putin de ei” (pag.97). Nu e de mirare ca produsele literare sunt de mai slaba calitate in Ardeal : lupta pentru pastrarea nationalitatii le absoarbe ardelenilor si banatenilor o mare parte a energiilor lor. Eminescu nu-i uita nici pe Romanii din dreapta Dunarii si Macedonia. El aduce aminte guvernelor romanesti de datoria ce o au sa asigure libertatea religioasa si scolastica acestor Romani. Ei trebuie scapati de aviditatea greco-sarbo-bulgara. “Sa ne aratam demni de increderea lor” (pag.102).
Concentrandu-si interesul asupra statului roman infiintat in anul 1859, descopera grave deficiente in structura lui politico-sociala : aristocratia istorica a disparut, o clasa de mijloc nu exista si nu a ramas decat taranimea. “Clasa taraneasca este natiunea insasi” (pag.203). Clasa conducatoare e o “patura superpusa”, o plebe politica, formata din “reprezentantii unor rase degenerate”. “{i pe cand aceasta plebe se inmulteste pe zi ce merge, neamul nobil si drept care cutremura odinioara pamantul la un semn al lui Mircea Basarab, saraceste, scade si moare” (pag.131). El vedea in partidul liberal, partidul rosilor, albia politica in care s-a scurs tot acest val de straini venit de peste Dunare si din Orient. Partidul conservator avea o alta formatie : el cauta sa ocroteasca si sa salveze de la distrugere vechile traditii romanesti , dar actiunea lui conservatoare e innecata pe zi ce trece de patura suprapusa. Caracteristica acestei paturi este “absoluta ei improductivitate” (pag. 134). “Privindu-i”, Eminescu se intreaba : ce sunt acesti oameni ? “[arani ? Nu sunt. Proprietari, nu ; invatati , nici cat negrul sub unghie ; fabricanti, numai de palavre ; meseriasi nu, breasla cinstita n-au, ce sunt dar ? Uzurpatori, demagogi, capete desarte, lenesi care traiesc din sudoarea poporului fara a o compensa prin nimic, ciocoi boierosi si fudui, mult mai infumurati decat coboratorii din neamurile cele mai vechi ale tarii” (pag.134). [aranimea e singura clasa pozitiva in statul roman. Ea munceste ca sa intretina un aparat de stat care-o exploateaza mult mai crancen decat vechea administratie. Statul paturii superpuse nu are nici o intelegere pentru starea ei nenorocita. Desi situatia economica a taranimii nu a evoluat, i s-au pus sarcini noi, pentru a intretine o armata de lefegii care nu-i ofera nici o compensatie si care n-au alta preocupare decat sa-si taie o parte cat mai avantajoasa din bugetul tarii.
Eminescu da alarma si asupra primejdiei ce-o reprezinta pentru natiunea romana cei 600.000 de evrei - cati se aflau pe vremea lui in Romania. “Noua aristocratie, formata din ciocoi, din lene a recurs la Evrei pentru exploatarea muncii taranului” (p.159). Dar Eminescu nu e un antisemit de principii. Nu vede in Evrei un rau in sine. El se opune ca Evreii sa capete drepturi egale cu Romanii din cauza subredei structuri sociale a noului stat roman. “Primejdia revizuirii art.7 nu sta atat in chestiunea evreiasca insasi , cat in starea in care ne aflam in momentul in care chestiunea se punea” (pag.191. El cere ca o conditie prealabila rezolvarii chestiunii evreiesti imbunatatirea starii taranului, formarea unei clase taranesti puternice. “Dupa ce prin sporirea suficienta a populatiei, cultura pamantului, din extensiva cum este, ar avea brate destule pentru a deveni intensiva, am avea timp de a ne gandi si la regularea pozitiei noilor cetateni de rit mozaic” (p.193). Eminescu crede ca elementul evreiesc poate deveni chiar un grup etnic productiv, “folositor patriei lui adoptive” (p.194), dar numai daca societatea romaneasca va intra pe fagasul civilizatiei adevarate si al neatarnarii economice.
Eminescu are o atitudine critica fata de orice influenta straina . El se ridica cu indignare contra introducerii la noi a formelor de viata apuseana si atrage luarea aminte ca “viata rasariteana e condusa de idealuri istorice si religioase demne de atentie” (p.196). Nu cruta nici pe Carol I. El ajunge la concluzia ca menirea epocii lui Carol Ingaduitorul e trecerea tarii in mana strainilor , e instrainarea treptata si sigura a tot ce-i romanesc (p.201). Eminescu nu e contra convietuirii poporului roman cu alte rase si nationalitati, dar reclama intaietate pentru elementul istoric : “Nu zicem ca sub cerul acestei tari sa nu traiasca si sa nu infloreasca oricati oameni de alta origine. Dar ceea ce credem, intemeiata pe vorbele batranului Matei Basarab, e ca tara este, in linia intaia, elementul national si ca e scris in cartea veacurilor ca acest element sa determine soarta si caracterul acestui stat”(p.140-141).
Nationalismul lui Eminescu nu are caracter sovinist, cu toata pasiunea ce o pune in apararea poporului roman. El arata acelasi respect fiintei si drepturilor altor popoare. El intrevedea posibilitatea ca natiunea romana sa fie salvata printr-o confederatie de popoare in care “egalitatea nationalitatilor si a limbilor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formatiunile de state secundar” (p.111), o idee pe care nu o intalnim nici in cele mai indraznete proiecte de federalizare europeana.
Studiul lui D. Murarasu demonstreaza ca nationalismul romanesc nu e o ideologie de data recenta, importata de peste hotare. Nu incepe nici cu generatia de la 1922 si nici cu Miscarea Legionara. Cea mai cuprinzatoare minte a neamului nostru i-a stabilit fundamentele. Spiritelor “progresiste” le va veni ceva mai greu sa-l faca chiar pe Eminescu huligan. Exista o linie eminesciana, care actioneaza infailibil in interiorul neamului nostru. Cine nu se impaca cu scrierile politice ale lui Eminescu, cu certitudine ca ii lipseste dimensiunea integrala a sufletului romanesc.
Astazi, cand comunismul ameninta sa ne smulga neamul din radacini, Eminescu - ganditorul politic - trece inaintea poetului. Astazi lupta se da pentru insasi supravietuirea subiectului creator de cultura romaneasca : natiunea noastra. Fara de aceasta natiune nu am fi cunoscut nici magia versului sau . Adevarurile politice descoperite de Eminescu ne ajuta sa ne fixam coordonatele luptei. Poporul roman a ajuns in robia comunismului, pentru ca n-a izbutit “sa dea expresie fiintei sale proprii”. Am lasat destinul sa ni-l faureasca altii. Dar tot Eminescu ne invata ca lupta in care e angajat poporul roman astazi nu poate sfarsi decat cu biruinta lui : “Legile tainice ale universului lucreaza pentru triumful natiunii”.
Vestitorii, februarie 1956.
Horia Sima
Eminescu credea sincer că elementele trebuincioase pentru buna cârmuire a unei ţări sunt „cinstea, înţelepciunea şi energia”, virtuţi care caracterizează un ins desăvârşit. Iată de ce Eminescu se pronunţa vehement împotriva liberalismului şi comunismului, în însuşirea lor de sisteme ideologice care pornesc de la viziuni economice, utilitariste şi materialiste.
Personalitatea desăvârşită poate fi regăsită doar într-un stat organic, în care elitele şi norodul se află într-o legătură organică. Din acest considerente, Eminescu se regăseşte în viziune conservatoare asupra societăţii şi statului.Personalitatea este starea în care individul depăşeşte starea de libertate şi îşi asumă responsabilităţi. Anume sentimentul responsabilităţii defineşte poziţia unui cetăţean în alcătuinţa socială, rostul şi utilitatea lui pentru lucrarea întregului organism politic.Cultul „libertăţii individuale”, răspândit în occident în dauna responsabilităţii, a determinat intrarea societăţilor democratice într-o criză profundă din cauza disfuncţiilor care provoacă atomizarea sistemelor sociale.Iată ce spune Eminescu în această privinţă: „Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie să mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus”.Personalitatea organică corespunde unui stat organic, stat care nu este un „paznic de noapte” ci un aşezământ care armonizează interesele din interiorul societăţii. Statul este ca un roi de albine care are un centru de greutate în jurul căreia se desfăşoară întreaga viaţă a societăţii.Eminescu constată, cu tristeţe, că statul român al vremurilor sale este foarte îndepărtat de necesităţile poporului român, ajungând să îl considere un aşezământ creat artificial de elitele pătrunse de duhul apusean, înstrăinate de poporul din care au ieşit. „Plebea de sus face politică, poporul de jos de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceşti plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român”.Lipsa unei legături organice în Predanie dintre elite şi masă este ceea ce însemnează lipsa de responsabilitate, chiar dacă această responsabilitate este una mai mult de ordin mistic şi emoţional decât raţional. Revoluţia franceză a fost cea care a spulberat virtuţile Tradiţiei şi a înscăunat nişte principii mecaniciste („Libertate, Egalitate, Fraternitate”) care au avut în istorie nişte consecinţe dezastroase. „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin ghilotină”, scrie Eminescu.Ideea de stânga a apărut în momentul în care elitele ţărilor europene au degradat moral şi au renunţat la responsabilitate faţă de popoarelor pe care le conduceau. Tot atunci şi masele populare au renunţat la responsabilitate, iar această atitudine a degradat într-un sistem ideologic revoluţionar socialist, care afirmă necesitatea unei „revoluţii permanente”, a unui război permanent a maselor împotriva elitei, între proletariat şi burghezime până la „victoria finală”.Descriind teoria sa a compensaţiei muncii, Eminescu consideră că sarcina primordială a unei elite naţionale constă în uşurarea eforturilor claselor producătoare (în cazul României, ţărănimea), în timp ce în societatea românească elita este o clasă negativă, care consumă bunurile produse de ţărani fără a genera nimic în schimb. Aceasta situaţie nu face decât să frâneze procesul de modernizarea reală a României.Înrădăcinarea unei elite false, a unei pături superpuse, a determinat construcţia unor instituţii artificiale care nu au făcut decât să secătuiască energiile creatoare ale ţării.„Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noastre nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de cari dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.
Personalitatea absolută, care comparativ cu omul societăţii moderne româneşti, reprezintă un „Om Nou”, este piatra unghiulară a noului stat. Acest „Om Nou” nu este altceva decât un model renăscut al aristocratului de după victoria Revoluţiei Franceze din 1789, un model al nobilului viril, care se identifică cu întregul organism al statului şi care are conştiinţa responsabilităţii şi are capacitatea de a asuma responsabilitatea pentru soarta acestui stat. Nobilul este cel care spune „aceasta este ţara mea!”, indiferent de starea în care se află aceasta.
„Astfel lucrează adevăraţii bărbaţi de stat; acei cari se ridică mai presus de politică mică şi cari, privind în depărtare, numai la binele şi prosperitatea naţiunei, nu se opresc la prejudecăţi zadarnice, nici la invidii nedemne de un om adevărat de stat.
Când este vorba să lucrăm numai pentru binele ţărei nu căutăm decât combinaţiunea cea mai nemerită şi cea mai conformă bunelor ce ne propunem, lăsând criticilor mici şi unor vederi strâmte şi înguste grija de a combate stăruinţele noastre, ce tind a consolida întărirea nouăi noastre constituiri şi a viitorului ţărei”, spune Eminescu.
Puterea morală presupune şi un stat mai puternic. Pentru Eminescu forţa moralei este superioară oricărui alt principiu politic. Nici liberalismul, nici comunismul nu sunt în stare să ofere acea atmosferă prielnică în care se poate plămădi a personalitate desăvârşită, pentru că aceste sisteme nici nu îşi propun o oarecare desăvârşire, ci supunerea individului lui unor legi străine. Dacă în liberalism, selecţia elitelor se face în funcţie de averea deţinută, în comunism această selecţie se face în funcţie de fidelitatea faţă de nomenclatura de partid. În ambele cazuri, se urmăreşte slăbirea, distrugerea personalităţii din interior şi transformarea ei într-un sclav al sistemului. Libertatea economică şi politică despre care vorbesc liberalii nu este decât un mit, pentru că în cadrul acestor sisteme majoritatea indivizilor nu au capacitatea de a utiliza această libertate.
Eminescu nu ezită să arunce la coşul de gunoi principiile statului democratic, privind dintr-o altă perspectivă libertatea personalităţii.
“Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri”, spune Mihai Eminescu în „Icoane vechi, icoane nouă”. Afirmaţiile radicale sunt făcute într-o perioadă în care libertăţile garantate de constituţie, nu contribuiau la îmbunătăţirea condiţiei poporului român, ci dimpotrivă protejau companiile străine şi un mic grup de paraziţi din păturile superioare ale societăţii. În cazul în care într-o bună zi drepturile democratice ar fi anulate, ar fi fost afectată, în primul rând, această minoritate, care s-a înstrăinat şi s-a îngrădit de poporul român cu ziduri înalte de piatră.
Cuvintele lui Eminescu vor deveni profetice pentru perioada interbelică, când regimul liberal îşi va atinge apogeul. O forţă nouă se va ridica pentru construcţia românului desăvârşit, a Omului Nou pentru o „Românie Nouă”.
de Octavian Racu
de Virgil Lazăr