Cad
umbre vinete-ntre noi…
nori fără cer,
schelete umede şi moi
-o oboseală fără sens-.
Dali îşi scurge ceasurile-n cafea;
sunt râncede: şi ceasurile,
şi cafeaua.
Trece pe sub geam
femeia fiecărei dimineţi,
aceeaşi,
la mijloc de vârstă
şi de secol,
prăbuşită
în sine-însăşi.
Ce fel de azi e azi?
când ieri
încă spărgeam
nopţi în hohote de râs,
atât de siguri
că vom muri ca iarba,
răspândind miresme;
când cei plecaţi
mai străluceau
în amintiri.
Ce fel de azi e azi?
când caii albi ai primăverii,
caii liberi,
frământă sub copite alte ţărmuri
şi soarele
ne cere vamă
la răsărit şi la apus.
Azi,
deschidem uşi
pe care nu mai intră decât
vântul,
ferestre largi
cu geamuri mate,
şi trenuri paralele
-pluteşte un blestem peste tăcere-.
Tăcerea
lungii căderi
spre mâine.
-->
Răspunsuri
Multumesc, Delia! Sincera sa fiu, nu l-am gandit suprarealist, dar aproape intotdeauna ajung in alta parte decat am vrut initial...si oricum, imi place enorm Dali.
E chiar amuzant cum, cel putin in cazul meu, cuvantul ma duce unde vrea el; dar asa se intampla probabil cu cei care incep sa se joace de-a poezia la batranete.
Inca o data, multumesc pentru trecerea si semnul tau.
Nu sunt de acord cu tine în ceeac e priveşte poezia. Fără a fi religioasă eu simt că poezia e transmisă de undeva de sus şi se scrie uneori singură. Asta în cazul celor care o simt şi au acea stare de graţie pentru că din păcate sunt mulţi şi din cei care pentru ei poezia este un exerciţiu sau mai rău o înşiruire de cuvinte. Admiraţie pentru darul tău.
Anca Tanase
Un tablou suprarealist de o plasticitate aparte. Felicitări!