In perioada interbelica, in Romania a existat un puternic curent de extrema dreapta, reprezentat de cateva partide si grupari politice. Dintre acestea se remarca Liga Apararii National Crestine sau LANC condusa de profesorul A.C. Cuza, Frontul Romanesc al lui Alexandru Vaida Voevod, Partidul National Crestin al poetului Octavian Goga s.a. Cea care a avut cel mai mare impact in epoca era, fara indoiala, Garda de Fier. Ea mai este cunoscuta si sub alte denumiri: Legiunea Arhanghelului Mihail, Partidul Totul pentru Tara si Miscarea Legionara.
Intre toate aceste formatiuni exista multe puncte comune, asemanari doctrinare, liderii lor coalizandu-se sau coabitand cu diverse ocazii, cum s-a intamplat in 1938 in timpul guvernarii Goga-Cuza. Ideologia extremei drepte consta, in principal in nationalism, anticomunism, exaltarea credintei ortodoxe, cultul sefului carismatic, antidemocratismul, antisemitismul si totalitarismul.
Ideologia Miscarii Legionare – caracteristici si particularitati
Miscarea Legionara, sau Legiunea Arhanghelului Mihail, cum s-a numit la inceput, a luat fiinta in 1927 identificandu-se inca de la inceput cu personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu. Nu a avut vreo doctrina sau ideologie, Codreanu vazand, chiar un merit in lipsa unui program politic. “Legiunea are un program precis care se va publica a timpul potrivit”, se arata in “Carticica sefului de cuib”. Si tot acolo era metionat ca atat tactica, cat si programul de actiune fac parte din secretul de operatiuni.
Ideologia legionara propunea o reconsiderare a parametrilor naturii umane, o asa numita creere a “omului nou”. Prin om nou sau natiune innoita, se arata tot in “Carticica” se intelege o innoire sufleteasca, o mare revolutie sufleteasca a unui popor intreg, in el urmad sa invie toate virtutile sufletului omenesc si toate calitatile rasei noastre.
Este exaltat cultul sefului carismatic conferindu-i-se autoritate dominanta, atat lui cat si elitelor conducatoare in raport cu masele lipsite de vocatie “eroica”.
Un element des intalnit in ideologia conservatoare a secolului al XIX il constituie antisemitismul. Acesta nu este o creatie a extremei drepte, a legionarilor sau vreun element importat din ideologia fascista sau nazista. Antisemitismul este intalnit in scrierile multor intelectuali romani, intre care si Mihai Eminescu, pe cand era redactor la “Timpul”, si este legat, in principal, de patrunderea masiva a elementului si capitalului evreiesc in Principate. Mai tarziu, dupa 1918, ponderea acestora a crescut odata cu alipirea Basarabiei si Bucovinei, iar sosirea lor in numar mare, a fost perceputa de extrema dreapta ca o adevarata invazie. Multi dintre acesti nou-veniti nu au receptat niciodata Romania Mare ca pe o patrie a lor, de aici poate si usurinta cu care unii dintre ei au militat pentru cauza comunista si implicit pentru dezmembrarea Romaniei.
Ideologii Miscarii Legionare considerau ca munca nationala trebuia aparata de ofensiva capitalului evreiesc si considerau justificate revendicarile sociale muncitoresti. O consecinta a acestei pozitii adoptate de legionari a fost faptul ca fata de formatiunea lor si-au aratat interesul muncitorii intr-o proportie mult mai mare decat au facut-o pentru Partidul Comunist sau pentru vreo alta formatiune de stanga.
Legionarii au stiut sa se faca auziti si sa dobandeasca influenta in acest bazin electoral, traditional de stanga.
Ortodoxismul s-a intersectat si el cu doctrina legionara. Miscarea Legionara a folosit substanta ideologiei religioase deplasand accentul pe conceptul mortii legionare. Moartea nu semnifica distrugerea fiintei umane, ci trecerea la un nivel superior unde se cimenta relatia intre legionarii ucisi si cei vii.
In ceea ce priveste linia politica externa a Miscarii Legionare, ramane notorie declaratia lui C. Z. Codreanu din 1 decembrie 1937: “Eu sunt contra marilor democratii ale Occidentului, eu sunt contra Micii Intelegeri, eu sunt contra Intelegerii Balcanice si n-am nici un atasament pentru Societatea Natiunilor, in care nu cred. Eu sunt pentru o politica externa alaturi de Roma si Berlin. Alaturi de statele revolutiilor nationale. Impotriva bolsevismului. In 48 de ore dupa biruinta miscarii legionare, Romania va avea o alianta cu Roma si Berlinul, intrand astfel in linia misiunii sale istorice, in linia apararii crucii, a culturii si a civilizatiei crestine”.
Materiale cu continut pro legionar semnate de Cioran, Eliade si Noica
Din punct de vedere doctrinar, Miscarea Legionara a fost sprijinita de intectuali marcanti precum Nae Ionescu, Nechifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. In ceea ce ii priveste pe ultimii trei, nu putem considera, insa, ca ideologia ML se identifica cu diverse articole scrise in anii 30 de acestia. Eliade, Cioran si Noica au redactat o serie de articole cu continut politic in sprijinul curentului legionar fara a face insa parte din ML. Cei trei pot fi considerati cel mult aliati ideologici ai legiunii, contributia lor politica neavand nici pe departe influenta conferintelor lui N. Ionescu, N. Crainic sau M. Manoilescu.
O maniera diferita de a intelege implicarea politica a celor trei este viciata ideologic.
Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Răşinari; d. 20 iunie 1995, Paris)
In ceea ce-l priveste pe Cioran, printre articolele sale pro fasciste se numara “Revolta satuilor” din Vremea an VII, nr. 349, 5 aug. 1934, p.2. Cioran ofera interpretari personale ale lichidarii lui Ernest Rohm, pentru care gaseste o jutificare a crimei politice in numele principiilor national socialiste. In “Schimbarea la fata a Romaniei” scrisa la varsta de 24 de ani, Cioran face referiri vadit antimaghiare si antisemite, el prefigurand in paginile lucrarii un viitor utopic de factura totalitara.
In “Profilul interior al Capitanului” , conferinta radiofonica publicata si in Glasul stramosesc; Cioran exalta rolul istoric al lui C.Z. Codreanu si al Miscarii Legionare. Ca fapt divers, conferinta despre Capitan era difuzata la radio exact in ziua in care Iorga murea asasinat de echipele mortii.
Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, Bucureşti – d. 22 aprilie 1986, Chicago)
Mircea Eliade raspunde unei anchete a ziarului Buna Vestire din 17 decembrie prin articolul “De ce cred in biruinta Miscarii Legionare“. El leaga o posibila victorie e o revolutiespirituala de tip crestin.
In “Pilotii orbi” publicat in Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3, Eliade condamna casa politica pentru evreizarea si maghiarizarea provinciilor unite cu tara, pe care o compara cu o luntre pilotata de niste carmaci orbi.
Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti, judeţul Teleorman – d. 4 decembrie 1987, Păltiniş, judeţul Sibiu)
Constantin Noica se inscrie in Miscarea Legionara printr-o telegramă trimisă de la Paris, în semn de protest fata de uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, in noiembrie 1939.
Pe 8 august 1940 Noica a editat, la Sinaia, revista Adsum, număr unic cu continut pro legionar semnand majoritatea textelor.
In perioada septembrie-octombrie 1940, Noica devine redactor-şef al cotidianului Buna Vestire, oficios al Mişcării Legionare semnand 19 materiale.
Intr-o serie de articole, acesta glorifica sacrificiul Capitanului, omagiază pe noul ei conducător, Horia Sima. exalta jertfa legionară, cultura legionară, femeia legionară, crezul legionar etc. Dintre articolele aparute in toamna lui 1940 merita mentionat “Femeia legionara”si “Apelul Axei”
Cei trei, se vor indeparta de ideile din tinerete opera lor literara si filosofica nefiind influentata de acestea. Din pacate, randurile scrise de ei au ramas si sunt folosite fie de catre apologetii legionarismului, fie de catre cei care incearca sa-i denigreze si sa le minimalizeze ideile. Pentru mine ramane o mare enigma: ce i-a atras pe acesti oameni, de o mare finete si rafinament intelectual, catre aceasta ideologie? Poate fiindca la acea vreme luati prin comparatie cu o clasa politica corupta si murdara, legionarii pareau o alternativa viabila, o miscare manata doar de apararea valorilor nationale, a traditiilor, un suflu nou.
de Voicu Hetel
-->
Răspunsuri
Profilul interior al Capitanului
Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Saharã populatã. Cei aflaţi între cer si pãmânt n-aveau nici un conţinut, decât aşteptarea. Cineva trebuia sã vinã.Treceam cu toţii prin deşertul românesc, incapabili de orice. Pânã şi dispreţul ni se pãrea un efort.Ţara nu ne putea fi o problemã decât negativã. În cele mai necontrolate speranţe, îi acordam o justificare de moment ca unei farse reuşite. Şi România nu era mai mult decât o farsã reuşitã.Te învârteai în aer liber, vacant de trecut si de prezent, îndrãgind dezmãţul dulce al lipsei de menire.Biata ţarã era o pauzã vastã între un început fãrã mãreţie şi un posibil vag.În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tãcerea blândã a existenţei noastre şi ne-a obligat sã fim. Virtuţile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţã se îndrepta spre putere. Cu Corneliu Codreanu am avut doar câteva convorbiri. Am priceput din prima clipã cã stau de vorbã cu un om într-o ţarã de fleacuri umane.
Prezenţa lui era tulburãtoare şi n-am plecat niciodatã de la el, fãrã sã simt acel suflu iremediabil, de rãscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. De ce n-aş mãrturisi cã o teamã ciudatã mã cuprindea şi un fel de entuziasm plin de presimţiri? Lumea cãrtilor mi se descifra inutilã, categoriile inoperante, prestigiile inteligenţei şterse, iar subterfugiile subtilitãţii, zadarnice.Cãpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Cãpitanul nu era “deştept”, Cãpitanul era profund.Dezastrul spiritual al ţãrii derivã din inteligenţa fãrã conţinut, din deşteptãciune. Lipsa de miez a duhului preschimbã problemele în elemente de joc abstract şi rãpeşte spiritului latura destinului. Deşteptãciunea degradeazã pânã şi suferinţa în flecãrealã.Dar cuvintele Cãpitanului, grele şi rare, rãsãreau din Soartã. Ele se plãmãdeau undeva departe. De aici, impresia de univers al inimii, de univers al ochilor şi al gândurilor.Când, în 1934, îi spuneam ce interesantã ar fi expunerea vieţii lui, îmi rãspundea: “Nu mi-am petrecut viaţa prin biblioteci. Nu-mi place sã citesc. Eu stau aşa şi mã gândesc”.Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respira natura şi cerul.Şi când au pornit spre înfãptuire, temelia istoricã a ţãrii s-a zguduit.Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane. Era mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale şi nici aşteptãrilor noastre. El a pus problema în termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut sã îndrepte mizeria aproximativã a condiţiei noastre, ci sã introducã absolutul în respiraţia zilnicã a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sã creeze România, dar sã-i şi rãscumpere trecutul, sã insufle absenţa secularã, sã salveze, printr-o nebunie, inspiratã şi unicã, imensul timp pierdut.Patosul legionar este o expresie de reacţiune în faţa unui trecut de nenoroc. Aceastã naţie n-a excelat în lume decât prin consecvenţa în nefericire. Niciodatã nu s-a dezminţit. Substanţa noastrã este un infinit negativ. De aici pleacã imposibilitatea de a depãşi pendularea între o amãrãciune dizolvantã şi o furie optimistã.Într-un moment de descurajare i-am spus Cãpitanului :
- ”Cãpitane, eu nu cred cã România are vreun sens în lume. Nu e nici un semn în trecutul ei care ar justifica vreo speranţã”.
- ”Ai dreptate”, mi-a rãspuns. “Sunt totuşi unele semne”.
- ”Mişcarea Legionarã”, adaug eu.
Şi atunci mi-a arãtat în ce fel vedea el reînvierea virtuţilor dace. Şi-am înteles cã între daci si legionari se interpune pauza fiinţei noastre, cãci noi trãim al doilea început al României.
Cãpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adicã un material uman alcãtuit din aţipiri şi umilinţi. Legionarul este un român de substantã, un român primejdios, o fatalitate pentru sine şi pentru alţii, o vijelie umanã infinit ameninţãtoare. Garda de Fier, o pãdure fanaticã…Legionarul trebuie sã fie un om în care mândria suferã de insomnie.Eram obişnuiţi cu patriotul de ocazie, gelatinos şi vid. În locul lui apare insul ce priveşte ţara si problemele ei cu o cruntã înverşunare. Este o deosebire de densitate sufleteascã.Acel ce a dat ţãrii altã directie si altã structurã, unea în sine pasiunea elementarã cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în vesnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinitã pe un suflet de sfânt.
Tot aşa, ea nu cunoaşte o a doua mişcare în care problema mântuirii sã meargã mânã în mânã cu gospodãria.A face isprãvi si a te salva, politicã si misticã, iatã cãrei ierductibilitãţi i-a pus el capãt. Îl interesa, în egalã mãsurã, organizarea unei cantine şi problema pãcatului, comerţul şi credinţa. Nimeni nu trebuie sã uite: Cãpitanul a fost un gospodar instalat în Absolut.Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scãpa fiecãruia. Depãşise limitele României. Însãşi mişcãrii i-a propus un mod de viaţã care întrece rezistenţa româneascã. A fost prea mare. Înclini uneori a crede cã el a cãzut din conflictul mãrimii lui cu micimea noastrã. Nu este totuşi mai puţin adevãrat, cã epoca de prigoanã a scos la ivealã caractere pe care cea mai încrezãtoare utopie nu le-ar fi putut bãnui.Într-o naţie de slugi el a introdus onoarea şi într-o turmã fãrã vertebre orgoliul. Influenţa lui n-a articulat numai pe ucenici, ci, într-un anumit sens, şi pe duşmani. Cãci aceştia din lichele au devenit monştri. I-a obligat la tãrie, le-a impus un caracter în rãu. Ei n-ajungeau decât caricaturi infernale, dacã mãreţia Cãpitanului n-ar fi cerut o echivalenţã negativã. Am fi nedrepţi cu cãlãii, dacã i-am considera rataţi. Toţi s-au împlinit. Un pas în plus şi trezeau gelozia Diavolului.În preajma Cãpitanului, nimeni nu rãmânea cãlduţ. Peste ţarã a trecut un fior nou. O regiune umanã bântuitã de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemãrii. În câţiva ani, România a cunoscut o palpitaţie tragicã, a cãrei intensitate ne consoleazã de laşitatea a o mie de ani de neistorie. Credinţa unui om a dat naştere unei lumi, ce lasã-n urmã tragedia anticã a lui Shakespeare. Si aceasta în Balcani !Pe un plan absolut, dacã ar fi trebuit sã aleg între România şi Cãpitan, n-aş fi ezitat o clipã.Dupã moartea lui ne-am simşit fiecare mai singuri, dar peste singurãtatea noastrã se ridica singurãtatea României.Nici un toc sã-l înfig în cerneala nenorocului n-ar putea descrie neşansa ursirii noastre. Totuşi, trebuie sã fim laşi şi sã ne mângâiem. Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii. Avut-am careva vreun gând sã-l fi uitat ? “De aici încolo ţara va fi condusã de un mort”, îmi spunea un prieten pe malurile Senei.
Acest mort a rãspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastrã umanã şi-a readus cerul deasupra României.
Capitane, Capitane, neamul plange cu amar.
Capitane, Capitane, tara mi te cheama iar.
Emil Cioran
Românii au fost cei mai buni creatori de State din sud-estul Europei.
Puterea de creatie spirituala a neamului nostru sta marturie în folclor, în arta populara, în sensibilitatea religioasa. Un neam harazit cu atatea virtuti – biologice, civile, spirituale – poate el pieri fara sa-si fi împlinit marea sa misiune istorica? Poate neamul românesc sa-si sfârseasca viata în cea mai trista descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de straini, demoralizat, tradat, vândut pentru cîteva sute de milioane de lei?
Oricât de mare ar fi vina parintilor nostri, pedeapsa ar fi prea neînduplecata. Nu pot crede ca neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mâna, ca sa piara ca un las, astazi, îmbatat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de tradare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscarii Legionare.
Cred în aceasta biruinta pentru ca, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâta si alimentata de spiritualitatea crestina, o revolutie spirituala care lupta în primul rând împotriva pacatului si nevredniciei – nu este o miscare politica. Ea este o revolutie crestina.
Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trait în felurite chipuri, de catre toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodata un neam întreg n-a trait o revolutie crestina cu toata fiinta sa; niciodata cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva pacatelor si slabiciunilor carnii; niciodata un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viata calugaria si ca mireasa moartea.
Astazi lumea întrega sta sub semnul revolutiei.
Dar în timp ce alte popoare traiesc aceasta revolutie în numele luptei de clasa si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionara s-a nascut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionara este spirituala si crestina. În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de catre o clasa sociala sau de catre un om, revolutia legionara are drept tinta suprema: mântuirea neamului, împacarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Capitanul.
De aceea, sensul Miscarii Legionare se deosebeste de tot ceea ce s-a facut pâna astazi în istorie, si biruinta legionara va aduce dupa sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Românie vrednica, demna si puternica – ci va crea un om nou, corespunzator unui nou tip de viata europeana.
Omul nou nu s-a nascut niciodata dintr-o miscare politica – ci întotdeauna dintr-o revolutie spirituala, dintr-o vasta prefacere launtrica. Asa s-a nascut omul nou al Crestinismului, al Renasterii etc., dintr-un desavârsit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinta a duhului împotriva carnii. Omul nou se naste printr-o adevarata traire si fructificare a libertatii. Cred în biruinta Miscarii Legionare pentru ca cred în libertate, în puterea sufletului împotriva determinismului biologic si economic. Cei care vin în Legiune vin pentru ca se simt liberi.
Instinctele de conservare, lasitatile care zac în sufletul fiecaruia, frica – toate acestea sunt înfrânte. Legionarul nu mai e robul determinismului si al instinctelor biologice. El stie ca “n-are nici un interes”, ca “n-are nimic de câstigat”, integrându-se în Legiune. Dimpotriva, stie ca va fi lovit în interesele lui, ca viata va fi mai grea, ca poate va intra în temnite, sau poate va da piept chiar cu moartea. toate “interesele” si instinctele acestea, care “determina” viata fiecarui om, sunt înfrânte prin marele gest de libertate al aderarii la Miscarea Legionara. Se poate spune, fara urma de paradox, ca singurii oameni care cunosc si traiesc libertatea sunt astazi, în România, legionarii.
Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care lupta împotriva ei, continua sa vorbeasca despre “dictatura” si se mira ca tinerii intelectuali adera cu atâta spontaneitate la o miscare în care “personalitatea” este strivita si libertatea suprimata. Am avut prilejul sa ma ocup altadata de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru “personalitate”, de teama lor ca în România nu se vor mai putea ridica “personalitatile”.
Îi întrebam atunci câte “personalitati” a creat regimul libertatii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai întrebam ce au facut politicienii nostri pentru oamenii cu adevarata “personalitate”, care au iesit la lumina prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osânditi la o viata de mediocritate si jertfa.
Ce au facut politicienii nostri, din toate partidele, pentru un Lucian Blaga sau Aron Cotrus, un Camil Petrescu, un Perpessicius si altii? Ce-au facut politicienii pentru generatia tânara de carturari, artisti, tehnicieni si gânditori?
Care este tânarul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l merita, i-a dat putinta sa-si fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu ca au fost “descoperiti” o suma de afaceristi precoci, secretari “inteligenti” si lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor.
Apologetii acestia de ultima ora ai “personalitatii” sunt tot atât de ridiculi pe cât sunt de ipocriti. Le aminteam cu alt prilej ca în cele mai disciplinate si mai severe ordine calugaresti catolice s-au putut înalta totusi destule personalitati.
Un Thomas din Aquino nu seamana cu un Francisc din Assisi, un Bonaventura cu un François de Salle. Personalitatea creste si rodeste pretutindeni, si cu cât e mai severa disciplina, cu atât “personalitatea” se defineste mai precis.
Disciplina nu e totuna cu “dictatura”, cum lasa a se întelege ponegritorii Legiunii. Disciplina creste si promoveaza personalitatile – pentru ca orice act de ascultare poate fi un act de comanda asupra ta însuti, asupra instinctelor sau anarhiei tale launtrrice. Actul de ascultare îti da tie comanda asupra bestiei din tine, asupra vietii biologice care încearca sa te mentina în evaziv, în comoditate, în caldicel. Disciplina te întareste pe tine, îti faureste personalitatea. De aceea cavalerii medievali si feudali au fost atât de liberi si de dârji; pentrru ca jurasera credinta (fides, trust, treve) unui sef…
Cred în biruinta Miscarii Legionare pentru ca cred în dragoste. Dragostea singura preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: “iubeste si fa ce vrei!”. Cel care iubeste cu adevarat e liber. Dar dragostea transfigureaza pe om si libertatea pe care si-o dobândeste insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face sa sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frati. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât daca n-ar fi decât el singur, si tot ar trebui sa nadajduim în învierea neamului românesc, adica în biruinta Miscarii Legionare.
Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestina a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscarii Legionare, într-o Românie mândra si puternica, într-un stil nou de viata, care va transforma în valori spirituale de universala circulatie bogatiile sufletului românesc…(Mircea Eliade)
Mulţumesc frumos dl Gruia...Da sunt multe de scris
Cu prietenie Lenuş