ISTORII DE AMOR Gelosul Eminescu şi frumoasa lui muză blondă: iubire înecată într-o sticlă de otravă

În noiembrie 2010, dispărea sub lama buldozerelor casa din Bucureşti în care s-au iubit cei mai celebri îndrăgostiţi din literatura română. 121 de ani mai devreme, povestea lor amară de amor se încheia la fel de zguduitor: Veronica a înghiţit o sticlă plină de otravă, la fix 50 de zile după ce Eminescu se prăpădise de boală. Aveau amândoi 39 de ani.

„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri.

S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele.

Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări demne de telenovelele din zilele noastre.

Câţiva ani mai târziu, Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii, în poemul „M-am gândit”:

„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,
Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!
Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”

(„M-am gândit...”, 1883)

Zăpăcit de-a dreptul de imaginea Veronicăi, Eminescu va compune în următorii cinci ani poeme de amor influenţate de chipul „îngerului blond”.

S-a căsătorit cu profesorul ei, la 14 ani

De altfel, în perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle.

În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle.

Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei.

De fapt, casnicia Veronicăi cu Stefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani.

Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui.

Probleme mari cu banii

În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa.

Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti.

Au avut un copil care s-a născut mort

În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit în societate vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881 relaţiile dintre ei se vor răci.

„Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.

(…)Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin

Scrie cu degetele pe cari le sărut”

Februarie 1880 – Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle

Din cele două luni de iubire cu Eminescu la Bucureşti, din toamna anului 1879 ar fi apărut chiar şi un copil, menţionează fiica Veronicăi câţiva ani mai târziu, copil care însă s-ar fi născut mort.

Luni de amor pe Buzeşti, nr 5

Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5.

Hotelul Marna, locul pe care s-a aflat casa în care au locuit cei doi îndrăgostiţi, a fost demolat pentru a se construi un nou bulevard

Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia care deja îl stăpâneau pe Eminescu au blocat orice demers în acest sens.

„Draga mea Veronicuţă,

Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă.

Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.

Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici”

Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle

Maiorescu, Slavici şi Macedonski s-au opus căsătoriei cu Veronica

Într-un interviu acordat reporterilor „Adevărul de Seară”, criticul şi istoricul Dumitru Vatamaniuc, membru al Academiei Române, cel care a studiat opera lui Eminescu vreme de trei decenii, a descris unele dintre motivele pentru care Eminescu a evitat căsătoria.

„Şcoala la care învăţa Veronica i-a intentat un proces lui Titu Maiorescu pentru că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca martor şi colegă, în acest scandal, motiv pentru care Maiorescu nu a doar că a contestat ulterior relaţia cu Eminescu, dar a încercat să se răzbune pe toate căile pe ea pentru asta”

Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric

Dumitru Vatamaniuc, eminescolog

În toate aceste scandaluri, în care nu doar Maiorescu a încercat să-i despartă, ci şi Slavici sau Macedonski, de frică să n-o piardă, Eminescu nu scăpa ocazia s-o îmbărbăteze, printre zeci de rânduri de dezmierdări.

„Apropos de Titu. Da! Vorba ceea; râde vârşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu.

O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat”.

Eminescu, un iubit gelos

Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă.

„El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des”,

Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric

În 1883 a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”.

A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani.

În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit.

A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888.

„Lumea m-a acuzat de lipsa de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu.

Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale.

Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.

Scrisorile de amor, ascunse după moartea lor

Multe dintre scrisorile pe care şi le trimiteau cei doi au fost ascunse după moartea lor, iar când au fost descoperite, autentitcitatea lor a fost pusă la îndoială, spun criticii.

„Ştiu că s-au găsit alte 89 de scrisori, care erau de fapt adnotări ale Veronicăi, ascunse de fiica cea mare a acesteia şi care au fost modificate de Octav Minar astfel încât să-i spele ei cumva imaginea”,
Acad. Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric

Corespondenţă Veronica Micle – A.C. Cuza, 1889

În februarie 1889, Eminescu avea să fie internat definitiv în sanatoriul doctorului Şuţu, unde se va stinge la 15 iunie 1889.

„Dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut”

Doctorul Alexandru Şuţu, 20 martie 1889

O stranie coincidenţă

Printr-o stranie coincidenţă, chiar în momentele în care Eminescu se prăpădea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire.

„«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!»

Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

„«Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază!»
Ce din luna se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!

......................................................................................

Dac-ar da un mort din groapa pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”

Veronica Micle – Raze de lună, 1889

Veronica Micle nu a trecut neobservată nici la înmormântarea lui Eminescu, fiind remarcată de toţi atunci când a pus pe pieptul poetului o cunună de nu-mă-uita.

A înghiţit cu sete o sticlă de arsenic

Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese.

Cu trei zile înainte de a se omorî, ea a scris următorul poem, considerat biletul de adio:

„O! Moarte vin de treci

Pe inima-mi pustie şi curm-a mele gânduri

S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,

Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,

Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm,

Să dorm pe veci”

Moartea a survenit din cauza unei congestii cerebrale, a notat medicul care a constatat decesul doamnei Micle, la 4 august. Golise sticluţa de arsenic cu lăcomie, la miezul nopţii.

Ulterior s-au găsit scrisori prin care îşi ruga prietenele să-i aducă doze mici de otravă pentru a-şi trata fiica de anemie. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu, dar şi la fix 10 ani de la moartea soţului său…

adevarul.ro

Citind o lucrare a domnului profesor Adrian -Silvan Ionescu, am regasit cateva pagini importante despre Eminescu. Mihai Eminescu era indiferent cu vestimentatia sa. Ocupat foarte mult sa compuna, absorbit de ganduri, neglija aspectul vestimentar. Ioan Slavici, relata: "Dus mereu cu gandul la altele si la altii, el n-avea purtare de grija pentru sine insusi(...)Treceau zile fara ca sa manance si nopti fara ca a se dezbrace, spatamani fara ca sa se primeneasca si hainele se invecheau nescuturate(...)" Doar dragostea pentru Veronica il mai impulsiona sa se poarte la moda. Se imbraca ingrijit cand frecventa salonul Veronicai Micle, iar cand s-a mutat la Bucuresti, era vizitat de prietena sa, lua redingota si jobeul, fapt ce-i facea pe prietenii foarte apropiati sa remarce imediat schimbarea si sa afirme: "A venit Veronica!". Despre scrisorile dintre Eminescu si Veronica Micle s-au scris pagini intregi, dar ceea ce mi se pare mai firesc de punctat, ar fi faptul ca paginile de corespondenta dintre cei doi nu a fost numai literatura, ci pur si simplu viata lor. Desi a vrut sa se cunune cu Veronica, Eminescu nu putea sa-si ia aceasta raspundere, nu castiga suficient pentru a avea o familie si era bolnav. Cand era foarte suparata si vroia despartirea de el îi spunea "Domnul Eminescu".

"Dragul şi dulcele meu Moţel, tare mi-i dor de tine şi m-a apucat şi pe mine ceea ce numeşti tu hachiţele; aş vrea să ne prăpădim sărutîndu-ne împreună şi nici nu cred că trece vara asta fără să ne tologim împreună pe iarba verde, auzi! Mi-e dor de ţară, mi-e dor de tine, Moţule ce eşti, femee gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor. Da-va unul Dumnezeu să mă-ncuibez şi eu în Iaşi şi să las gazetărie şi politică şi toate mizeriile marei capitale pentru a mă încălzi în raza ochiului tău de prietenă şi de iubită şi să-ţi simt iar mîna ta pe fruntea mea, copilul meu dulce. Mie, Nică, pare că-mi zice inima că-n curînd o să fim împreună, că în curînd nu ne vom mai despărţi de la olaltă. (...) Deocamdată te sărut, copila mea, îţi sărut genunchii, coatele cele cu gropiţe, apoi ochii tăi ce strălucesc în afară, gura ta care n-are seamăn pe lume şi rog pe Dumnezeu să nu mă facă gelos de tine, ca să te iubesc cu acea seninătate, în care îmi pari mai frumoasă de cum eşti, dacă se poate. Dragă Nică, nu mă uita, fii credincioasă cu gîndul şi aievea şi crede în/ Emin".

Nemuritoarea muza eminesciana s-a nascut in Nasaudul ardelean in ziua de 22 aprilie 1850, in acelasi an in care la Ipotesti s-a nascut Luceafarul poeziei romanesti, Mihai Eminescu. Tatal Veronicai, Ilie Campeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit in urma ranilor capatate in lupta. Mama, Ana, ramasa vaduva, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si, in sfarsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele in cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut in rasfatul dragostei de mama, desi au trait infruntand multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primara si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrala, unde a fost bursiera. A fost o eleva exceptionala, dand dovada de o inteligenta deosebita. A terminat scoala in 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminenta”. La examenul final a asistat rectorul Universitatii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrajit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si, desi era mai in varsta cu 30 de ani, a cerut-o in casatorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tanara Veronica, devine respectabila doamna Micle, la numai 14 ani.Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitatile, pe care le ocolea, cu toata pozitia sociala inalta pe care o avea. Urmand sugestia lui Maiorescu ca Veronica ar fi nascuta pentru a zapaci destinele marilor barbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, in cursa pentru spectaculos, au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferenta la sentimentele inalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreapta, grabita si superficiala este greu de inlaturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoara, nu era dornica de petreceri. Ea si-a jertfit toata tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A facut parte din societati de caritate, iar in timpul razboiului de independenta, a fost sora de caritate voluntara. Dragostea dintre ea si Eminescu a fost casta pana la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia dupa moartea acestuia, dupa 7 ani de cand s-au cunoscut, Eminescu i se adreseaza pe nume intr-o scrisoare. Cand i s-a permis, pe Eminescu l-a ingrijit cu multa devotiune si a participat la suferinta lui cu toata fiinta ei. Pe Eminul ei, cum ii placea sa ii alinte, l-a iubit cu o dragoste profunda. Oricata rautate ar nutri cineva, nu se poate sa nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si in marea majoritate ii sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecand prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atat de mare, incat l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pamantesc. A lasat in urma ei doua fete, pentru a-si implini destinul de iubita, savarsind “nunta in cer”, infinit mai durabila decat casatoria cu acte.

Pe Eminescu l-a cunoscut in martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa cateva poezii publicate. Tanara Veronica, cu toate ca era casatorita, avea doua fetite, isi respecta sotul, simtea ca ii lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala invaluita in mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la varsta ei. “Galopul biografiilor – cum zice Tia Serbanescu - nu nu modifica varstele organismului oricat le-ar brusca.” Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentina, si ca orice adolescent sau tanar, asculta aceasta chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca in acelasi timp sa isi respecte sotul si familia, dar si sa dea frau liber unei iubiri romantice. Pana la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neintinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma in iubire profunda si va continua apoi cu mici intreruperi pana la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, caci cine stie daca nu se continua frumoasa lor iubire in alte zari, intr-o alta dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat impotriva. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “…l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemarginita. Imprejurarile si oamenii au facut ca ei sa nu fie uniti niciodata.” Veronica a refuzat cererea in casatorie a mai multor pretendenti, preferand sa ramana “muza unui geniu, decat sotia unui print”, asa cum a afirmat ea.

Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egala cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar cateva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o sa inteleaga din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, inaintea altora, cam in acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fara gres, ar trebui sa ii recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic.

Eminescu, indragostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plina de mister si poezie, romantica si provocatoare, isi va intrerupe studiile si se va intoarce la Iasi ca sa fie aproape de “dulcea minune”, de “ingerul blond”. El ii dedica poezii eminente, iar ea ii dedica delicate versuri. O vizita in salonul ei de poezie sau se intalneau sub teiul de la Copou. Cand nu se puteau intalni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era ingaduitor cu aceasta situatie, avand incredere in sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a inteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desavarsit in chipul cel mai fericit posibil. Cate femei ar fi facut asta?

Eminescu si-a dat seama chiar de la inceput ca Veronica intruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El ii scria: ”Adormind aseara cu gandul la tine si desteptandu-ma dimineata tot cu el, as putea sa iti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, imi aduc aminte de tine. Ce ai tu de impartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.”

Si daca se intampla pe tine sa te vaz,

Desigur ca la noapte un tei am sa visez.

Si daca se intampla sa intalnesc un tei,

Desigur toata noaptea visez la ochii tai.”

Veronica ii raspunde: “Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne inconjoara, acolo pe banca la Copou, ma credeam langa tine cea mai fericita femeie.” Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentila si dulce, inteligenta si radioasa, frumusetea frumusetilor si floarea florilor.”

Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: Scumpa mea amica, Dulcea mea doamna, Mai ingerasule, Dulce si draga Cuta, Draga mea copila, Stimabila doamna si respectata mea amica, Doamna mea, Dulcea mea Veronica, Draga, dulcea si ingereasca mea Cuta, Momoti draga, Draga mea Veronicuta, Draga mea Nicuta, Mai Momotelule, Draga si mititica mea Moti, Fetitule draga, Dragul meu bobocel motat, Mai ramura de liliac…

Veronica ii raspundea: Mitule iubit si al meu scump si dragalas, Mitule, Baiet iubit si dragalas, Eminul meu, Eminescul meu iubit, Scumpul meu Eminescu…

Cand Stefan Micle s-a stins din viata, a lasat-o pe Veronica si pe cele doua fetite fara sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: ”Toti dusmanii or se se bucure de moartea lui Micle, crezand ca aceasta bucurie se reflecta si in sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care ma calauzeste in acest moment este cu totul altul.”

Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La inceput nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai tarziu, cand Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui opunandu-se casatoriei. Se temea ca aceasta implinire ii va aduce fericirea suprema si atunci nu ar mai fi avut motiv “sa planga asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale pe care poetul le dedica muzei sale.

Intr-o scrisoare din 1882, Eminescu ii scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a inceput si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai…Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramai in mintea mea si in sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta.” Eminescu o prezenta pe strada amicilor lui drept logodnica sa.

Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma ca “nu merita aceasta cinste”, deoarece ar fi o “usuratica”. Pe deasupra este “o femeie fara avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicai faptul ca la 14 ani, depusese marturie impotriva lui intr-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au casatorit desi erau legati printr-o puternica dragoste si o suma de afinitati. Neimplinirea casatoriei a adus dupa sine o mare tragedie. Moartea i-a rapit prematur.

Veronica i-a inchinat si ea frumoase si delicate versuri adunate in volumul “Poezii” in 1887, Eminescu era incantat de acest volum. “Cartea ei e vesnic noua pentru mine…Ce frumoase versuri intalnesti in carticica asta.” Chiar daca aceste poezii ii erau dedicate, Eminescu nu era omul care sa faca concesii pe aceasta linie, el era sincer in aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevarat jurnal poetic de dragoste, cuprinzand toata gama de sentimente: bucurii, suparari, momente pasionale, revolte, temeri, marturisiri, impacari… Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:

De cate ori am tresarit

La fiece miscare,

Crezand ca poate vei veni

O, dulce alinare.

De cate ori am plans

Vazand ca noaptea vine

Si lampa singura s-a stins,

Iubite, fara tine

(Lampa)

Daca nu ar fi avut decat meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerata. Dar ea a fost mai mult decat atat, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura romama.

Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernamant: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate in factura poetica a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creasera in aceeasi vreme nivelul liric general.” N. Iorga a comparat-o cu “o eroina antica”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.

Volumul ce cuprinde corespondenta dintre M. Eminescu si Veronica Micle si poarta titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit” cuprinde numeroase scrisori pana acum necunoscute. Volumul acesta prezinta o spectaculoasa redimensionare a figurii Veronicai Micle. Ni se dezvaluie o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit si inteles pe Eminescu.

Referindu-se la puternica personalitate a Veronicai Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse proprii sexului ei pentru a-l tine in neintrerupta uimire si in pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisa, fermecator comunicativa, menita sa surprinda agreabil-tiranic prin toate manifestarile ei. Atatea cuvinte si moduri intregi de exprimare, care in gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se slveaza prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trairii. Este o coplesitoare feminitate prototipica in scrisul si in felul ei de a fi, este acel “etern feminin”, atat de admirat, de cantat si, uneori…blestemat de catre barbati. Veronica era deplin constienta de toate acestea”.

Putea oare Eminescu sa nu observe aceste valori feminine? Care alta femeie i-ar fi oferit mai mult si in asa fel ca sa nu strneasca ironiile unui sir nesfarsit de critici? Cum trebuia sa arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.

Fata cu o fire atat de expansiva, temeinic ancorata in concret, ripostand cu masuri adecvate la nedreptati, jicniri, barfe, Eminescu se simtea oscilatoriu – la polul celalalt. “Neavand curajul vietii, neavand o raza de senin in suflet, am indraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut.” Firea tonica a Veronicai era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele…daca intre tine si mine e dragoste, noi trebuie sa binecuvantam impreuna ironia sortei. In mizeria asta a lumii trebuie sa primim cu inima buna o clipa de fericire pe care ne-o da fatalitatea, cu toata ferocitatea ei razbunatoare”.

Tia Sebanescu a publicat un amplu eseu in Romania libera in 1992 comentand cu multa competenta si mult fler feminin aura personalitatii Veronicai Micle asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune:” Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut sa fie muza ideala: cocheta cand trebuia, indiferenta cand trebuia, fidela mereu si infidela din cand in cand, adica exact cat era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si gaseasca mereu prospetimea, si ca poezia sa infloreasca pe soluri noi, coplesitoare cand se cuvenea si, in fine, solidara si in moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cantareau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discreta si delicata si a stiut sa intretina buna functionare a discernamantului, observand reaua credinta. Iubirea lor s-a desfasurat vrand-nevarand la scena deschisa, in care oricine se simtea indreptatit sa intervina.”

Veronica a cantat necontenit doua arii simultan: cea a femeii egala in iubire cu barbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.

“Varful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge…

Langa-acest colos de piatra, vezi tu cat de mica sunt,

Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrange,

Al tau geniu peste veacuri ramanea-va pe pamant.

Si doresti a mea iubire… Prin iubire pan-la tine

Sa ajung si a mea soarta azi de soarta ta s-o leg.

Cum sa fac! Cand eu micimea imi cunosc atat de bine,

Cand mareata ta fiinta, poate nici nu o-nteleg”

(Lui Eminescu)

Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate in 28august 1885. In aceasta poezie, adevarat testament poetic, impresioneaza constiinta propriei micimi in fata genialitatii poetului iubit, dar mai ales faptul ca nu s-a sfiit s-o arate.

Cand Eminescu se imbolnaveste in 1883, Veronica spune:

“Sa pot intinde mana, s-o pun pe fruntea ta,

Incetul la o parte, suvitele le-as da.

Senina sa ramaie, curata ca un crin,

Icoana de iubire, la care ma inchin.”

Scanteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica sa prevada totul. Inca de la 27 de ani, pe o fotografie daruita lui Eminescu nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. In 1881 ii scria: “noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plangem macar unul pe altul…” apoi: “eu iti voi aduce ca jerta viata mea.”(1882)

Si Veronica si-a tinut juramantul de credinta. Viata cruda si nemiloasa, a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele ingerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moarte lui Eminescu, la manastirea Varatec, Veronica isi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care il alcatuise in ultimile zile “ Dragoste si Poezie”. Acolo transcrie poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, insotindu-le de comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si in timpul noptii, acesta i-a adus sfarsitul. Ea a savarsit un gest ca in antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.

Si astfel, in curtea bisericii “Sf. Ioan” din Varatec isi doarme somnul de veci cea mai frumoasa si mai culta femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormantul acestuia pentru care si-a jertfit viata din iubire fara margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, caci prin aceasta dovada suprema a Veronicai, ea s-a legat de Eminescu si in cer. Iubirea lor va trai vesnic si pe pamant prin cei care se apropie cu dragoste si caldura de poeziile lor si citindu-le corespondenta, patrunzandu-se de iubirea care i-a unit.

Tragedia finalului vietii lor aminteste de tragediile antice elene.

“Ce s-au ales din doua vieti?

O mana de cuvinte,

Caror abia le-or da un pret

Aducerile-aminte…”

Referindu-se la scurta ei viata, Tia Serbanescu spune: “Te si intrebi cand a avut timp Veronica Micle in numai 39 de ani sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-a oferit angajamente intr-o trupa de opera, martora intr-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere a lui Stefan Micle – mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara in razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.”

Poezia lui Eminescu este imposibil de inteles fara Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat intr-o nota muzicala nelipsita din tot ceea ce se intelege prin poezie de iubire eminesciana. Astfel ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii romane, trezind in sufletele cititorilor visul tainic de a intalni o astfel de iubire.

ELENA BUICĂ

Răspunsuri

Lenuş Lungu Mai 9, 2011 20:54

Mihai Eminescu şi Veronica Micle

Citind o lucrare a domnului profesor Adrian -Silvan Ionescu, am regasit cateva pagini importante despre Eminescu. Mihai Eminescu era indiferent cu vestimentatia sa. Ocupat foarte mult sa compuna, absorbit de ganduri, neglija aspectul vestimentar. Ioan Slavici, relata: "Dus mereu cu gandul la altele si la altii, el n-avea purtare de grija pentru sine insusi(...)Treceau zile fara ca sa manance si nopti fara ca a se dezbrace, spatamani fara ca sa se primeneasca si hainele se invecheau nescuturate(...)" Doar dragostea pentru Veronica il mai impulsiona sa se poarte la moda. Se imbraca ingrijit cand frecventa salonul Veronicai Micle, iar cand s-a mutat la Bucuresti, era vizitat de prietena sa, lua redingota si jobeul, fapt ce-i facea pe prietenii foarte apropiati sa remarce imediat schimbarea si sa afirme: "A venit Veronica!". Despre scrisorile dintre Eminescu si Veronica Micle s-au scris pagini intregi, dar ceea ce mi se pare mai firesc de punctat, ar fi faptul ca paginile de corespondenta dintre cei doi nu a fost numai literatura, ci pur si simplu viata lor. Desi a vrut sa se cunune cu Veronica, Eminescu nu putea sa-si ia aceasta raspundere, nu castiga suficient pentru a avea o familie si era bolnav. Cand era foarte suparata si vroia despartirea de el îi spunea "Domnul Eminescu".

"Dragul şi dulcele meu Moţel, tare mi-i dor de tine şi m-a apucat şi pe mine ceea ce numeşti tu hachiţele; aş vrea să ne prăpădim sărutîndu-ne împreună şi nici nu cred că trece vara asta fără să ne tologim împreună pe iarba verde, auzi! Mi-e dor de ţară, mi-e dor de tine, Moţule ce eşti, femee gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor. Da-va unul Dumnezeu să mă-ncuibez şi eu în Iaşi şi să las gazetărie şi politică şi toate mizeriile marei capitale pentru a mă încălzi în raza ochiului tău de prietenă şi de iubită şi să-ţi simt iar mîna ta pe fruntea mea, copilul meu dulce. Mie, Nică, pare că-mi zice inima că-n curînd o să fim împreună, că în curînd nu ne vom mai despărţi de la olaltă. (...) Deocamdată te sărut, copila mea, îţi sărut genunchii, coatele cele cu gropiţe, apoi ochii tăi ce strălucesc în afară, gura ta care n-are seamăn pe lume şi rog pe Dumnezeu să nu mă facă gelos de tine, ca să te iubesc cu acea seninătate, în care îmi pari mai frumoasă de cum eşti, dacă se poate. Dragă Nică, nu mă uita, fii credincioasă cu gîndul şi aievea şi crede în/ Emin".
Lenuş Lungu Mai 9, 2011 20:51

Veronica Micle si Mihai Eminescu: povestea emotionanta a unei iubir... pe www.acasatv.ro
LUNGU ELENA Mai 8, 2011 22:48

AS VREA SA VIU

de Veronica Micle

As vrea sa viu la tine,

Dar urma ti-am pierdut,

Si nu m-ai am de cine

Sa-ntreb ce te-ai facut.

Si-as vrea macar o data

Sa pot sa-ti mai soptesc

Cu inima sfaramata

Ca inca te iubesc.

Dar stiu c-a mea dorinta

In veci nu s-a--nplini

Si-n trista suferinta

Cu doru-mi voi muri.

Si totusi de la tine

Ne-ntors e al meu gand

Desi tu pentru mine

Pierdut esti pe pamant.

Doana Lenus daca va intereseaza pot posta din scrisorile celor doi .
- Lenuş Lungu > LUNGU ELENA Mai 8, 2011 23:21
  
  Mulţumesc frumos Elena...Bineînţeles că puteţi posta nu trebuie să îmi cereţi voie sunt interesante...
LUNGU ELENA Mai 8, 2011 22:35

Felicitari doamnelor!
- Lenuş Lungu > LUNGU ELENA Mai 8, 2011 23:19
  
  Mulţumesc frumos Elena...
Lenuş Lungu Mai 8, 2011 18:16

Doua suflete pereche cu o viata zbuciumata, care s-au iubit cu o pasiune arzatoare, fara sa tina cont de intrigile moralistilor acelor vremuri. Nascuti in acelasi an, 1850, parasesc aceasta lume in 1889, la doar 49 de zile de diferenta.

Cei doi se intalnesc in 1872, la Viena, unde Mihai Eminescu se afla la studii ca urmare a unor burse si subventii. Privirile lor se atrag imediat, un magnetism ireal ce avea sa prevesteasca o dragoste eterna. Dar Veronica era casatorita cu Stefan Micle, rector al Universitatii din Iasi, pe care il cunoscuse la examenul sustinut la terminarea gimnaziului in 1863. El avea 44 de ani si ea numai 14.

La Iasi, in perioada 1874-1877, Eminescu participa constant la seratele literare organizate in casa Micle. Plimbarile celor doi indragostiti in Copou, momentele de visare petrecute pe banca de sub teiul devenit mitologie, devin un subiect de barfa, acuzatii si calomnie.

Stefan Micle, ingaduitor cu aceasta situatie si increzator in sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca.

Pentru Eminescu, Veronica era idealul feminin. Ei ii scria: "Adormind aseara cu gandul la tine si desteptandu-ma dimineata tot cu el, as putea sa iti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, imi aduc aminte de tine. Ce ai tu de impartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora". "Si daca se intampla pe tine sa te vaz, Desigur ca la noapte un tei am sa visez. Si daca se intampla sa intalnesc un tei, Desigur toata noaptea visez la ochii tai".

In 1879, sotul Veronicai moare, lasand-o intr-o situatie financiara precara. Tanara vaduva pleaca la Bucuresti pentru a-l ruga pe Eminescu sa o ajute cu perfectarea unei pensii si pentru a stabilii planuri de viitor pentru casatoria lor. Dar situatia poetului nu-i permitea asumarea unei asemenea raspunderi... era bolnav si nu castiga suficient pentru a sustine o familie.

"Neavand curajul vietii, neavand o raza de senin in suflet, am indraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut", ii marturisea poetul.

Cand Eminescu se imbolnaveste in 1883, Veronica scria: "Sa pot intinde mana, s-o pun pe fruntea ta, Incetul la o parte, suvitele le-as da. Senina sa ramaie, curata ca un crin, Icoana de iubire, la care ma inchin". Iubirea lor exprimata in versuri si scrisori a fost ucigator de dureroasa, marcand sufletele multor generatii de tineri.

Dupa moartea poetului, vlaguita de atata nefericire, Veronica se retrage la Manasirea Varatec, unde alcatuieste un album de versuri intitulat "Dragoste si poezie". Se sinucide in acelasi an otravindu-se cu arsenic in ziua de 4 August 1889.

Finalul tragic al vietii lor aminteste de tragediile antice elene... "Ce s-au ales din doua vieti? O mana de cuvinte, Caror abia le-or da un pret Aducerile-aminte".
sursa:carpinet.net
- Lenuş Lungu > Lenuş Lungu Mai 8, 2011 18:17
- Lenuş Lungu > Lenuş Lungu Mai 8, 2011 18:18
  
  Nemuritoarea muza eminesciana s-a nascut in Nasaudul ardelean in ziua de 22 aprilie 1850, in acelasi an in care la Ipotesti s-a nascut Luceafarul poeziei romanesti, Mihai Eminescu. Tatal Veronicai, Ilie Campeanu, a fost un erou al luptelor conduse de Avram Iancu si a murit in urma ranilor capatate in lupta. Mama, Ana, ramasa vaduva, s-a mutat cu cei doi copii la Tg. Neamt, apoi la Roman si, in sfarsit, la Iasi. Veronica a primit la nastere numele mamei ei, Ana, dar ea si-a schimbat numele in cursul primar si astfel a devenit Veronica. A fost un copil crescut in rasfatul dragostei de mama, desi au trait infruntand multe nevoi materiale. Ea a urmat scola primara si cursurile gimnaziale la Iasi, la Scoala Centrala, unde a fost bursiera. A fost o eleva exceptionala, dand dovada de o inteligenta deosebita. A terminat scoala in 1863 si pe certificatul ei de absolvire este trecut calificativul “eminenta”. La examenul final a asistat rectorul Universitatii din Iasi, profesorul universitar Stefan Micle, ardelean de origine. El a fost vrajit de frumusetea, inocenta si inteligenta ei si, desi era mai in varsta cu 30 de ani, a cerut-o in casatorie. La insistentele mamei sale, peste un an, frumoasa si tanara Veronica, devine respectabila doamna Micle, la numai 14 ani.Veronica dispretuia distractiile usoare si festivitatile, pe care le ocolea, cu toata pozitia sociala inalta pe care o avea. Urmand sugestia lui Maiorescu ca Veronica ar fi nascuta pentru a zapaci destinele marilor barbati, diferiti istorici literari, biografi si publicisti, in cursa pentru spectaculos, au creat Veronicai Micle efigia unei femei usuratice, nestatornice si indiferenta la sentimentele inalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar cliseul impus de o societate nedreapta, grabita si superficiala este greu de inlaturat cu toate dovezile incontestabile. Muza lui Eminescu nu a fost o femeie usoara, nu era dornica de petreceri. Ea si-a jertfit toata tineretea familiei si s-a preocupat atent de educatia fiicelor ei. A facut parte din societati de caritate, iar in timpul razboiului de independenta, a fost sora de caritate voluntara. Dragostea dintre ea si Eminescu a fost casta pana la moartea lui Stefan Micle (1879). Abia dupa moartea acestuia, dupa 7 ani de cand s-au cunoscut, Eminescu i se adreseaza pe nume intr-o scrisoare. Cand i s-a permis, pe Eminescu l-a ingrijit cu multa devotiune si a participat la suferinta lui cu toata fiinta ei. Pe Eminul ei, cum ii placea sa ii alinte, l-a iubit cu o dragoste profunda. Oricata rautate ar nutri cineva, nu se poate sa nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei si din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu, si in marea majoritate ii sunt dedicate lui. Poeziile ei sunt un adevarat jurnal de iubire, trecand prin toata gama de sentimente. Dragostea ei a fost atat de mare, incat l-a urmat pe Eminescu si dincolo de pragul pamantesc. A lasat in urma ei doua fete, pentru a-si implini destinul de iubita, savarsind “nunta in cer”, infinit mai durabila decat casatoria cu acte.
  
  Pe Eminescu l-a cunoscut in martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa cateva poezii publicate. Tanara Veronica, cu toate ca era casatorita, avea doua fetite, isi respecta sotul, simtea ca ii lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala invaluita in mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la varsta ei. “Galopul biografiilor – cum zice Tia Serbanescu - nu nu modifica varstele organismului oricat le-ar brusca.” Legile firii nu tin cont de convenientele sociale. Veronica se afla la prima ei iubire aproape adolescentina, si ca orice adolescent sau tanar, asculta aceasta chemare, dincolo de orice ratiune. Cu un tact deosebit, ea va sti totusi, ca in acelasi timp sa isi respecte sotul si familia, dar si sa dea frau liber unei iubiri romantice. Pana la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neintinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma in iubire profunda si va continua apoi cu mici intreruperi pana la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, caci cine stie daca nu se continua frumoasa lor iubire in alte zari, intr-o alta dimensiune, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat impotriva. Virginia, fiica Veronicai, scria despre mama ei: “…l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemarginita. Imprejurarile si oamenii au facut ca ei sa nu fie uniti niciodata.” Veronica a refuzat cererea in casatorie a mai multor pretendenti, preferand sa ramana “muza unui geniu, decat sotia unui print”, asa cum a afirmat ea.
  
  Pe Veronica a atras-o, nu gloria, ci talentul pe care l-a intuit cu o mare precizie, egala cu cea a lui Maiorescu. Cu toate ca Eminescu publicase doar cateva poezii, intuitia perfecta a Veronicai a facut-o sa inteleaga din capul locului ce valoare au. Ea l-a numit pe Eminescu poetul-geniu, inaintea altora, cam in acelasi timp cu Maiorescu, dar cu mai multa fervoare. Chiar numai pentru intuitia ei fara gres, ar trebui sa ii recunoastem inteligenta si calitatea gustului artistic.
  
  Eminescu, indragostindu-se de frumoasa, spirituala, cultivata Veronica, cea plina de mister si poezie, romantica si provocatoare, isi va intrerupe studiile si se va intoarce la Iasi ca sa fie aproape de “dulcea minune”, de “ingerul blond”. El ii dedica poezii eminente, iar ea ii dedica delicate versuri. O vizita in salonul ei de poezie sau se intalneau sub teiul de la Copou. Cand nu se puteau intalni, comunicau prin scrisori. Stefan Micle era ingaduitor cu aceasta situatie, avand incredere in sotia lui, accepta ca Veronica sa fie muza unui poet de geniu, asa cum Laura a fost pentru Petrarca. Veronica si-a inteles din capul locului menirea. Si-a asumat acest destin si apoi l-a desavarsit in chipul cel mai fericit posibil. Cate femei ar fi facut asta?
  
  Eminescu si-a dat seama chiar de la inceput ca Veronica intruchipeaza idealul feminin pe care l-a visat. El ii scria: ”Adormind aseara cu gandul la tine si desteptandu-ma dimineata tot cu el, as putea sa iti scriu toata ziua fara sa obosesc, daca cititul nu te-ar obosi pe tine. Nu stiu de ce, orice lucru, chiar si acelea care nu au a face deloc cu tine, imi aduc aminte de tine. Ce ai tu de impartit cu teii, cu florile si frunzele de tei? Poate unde esti asa de dulce, ca mirosul frunzelor acestora.”
  
  Si daca se intampla pe tine sa te vaz,
  
  Desigur ca la noapte un tei am sa visez.
  
  Si daca se intampla sa intalnesc un tei,
  
  Desigur toata noaptea visez la ochii tai.”
  
  Veronica ii raspunde: “Imbatata de florile teiului, de vorbele ademenitoare si dulci, de tot ce ne inconjoara, acolo pe banca la Copou, ma credeam langa tine cea mai fericita femeie.” Eminescu o iubea cu patos, cu putere si cu sinceritate. “Mi-e dor de tine, motule ce esti, femeie gentila si dulce, inteligenta si radioasa, frumusetea frumusetilor si floarea florilor.”
  
  Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: Scumpa mea amica, Dulcea mea doamna, Mai ingerasule, Dulce si draga Cuta, Draga mea copila, Stimabila doamna si respectata mea amica, Doamna mea, Dulcea mea Veronica, Draga, dulcea si ingereasca mea Cuta, Momoti draga, Draga mea Veronicuta, Draga mea Nicuta, Mai Momotelule, Draga si mititica mea Moti, Fetitule draga, Dragul meu bobocel motat, Mai ramura de liliac…
  
  Veronica ii raspundea: Mitule iubit si al meu scump si dragalas, Mitule, Baiet iubit si dragalas, Eminul meu, Eminescul meu iubit, Scumpul meu Eminescu…
  
  Cand Stefan Micle s-a stins din viata, a lasat-o pe Veronica si pe cele doua fetite fara sprijin material. Veronica i-a scris lui Eminescu: ”Toti dusmanii or se se bucure de moartea lui Micle, crezand ca aceasta bucurie se reflecta si in sufletul meu. Dar nu. Sentimentul care ma calauzeste in acest moment este cu totul altul.”
  
  Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La inceput nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai tarziu, cand Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui opunandu-se casatoriei. Se temea ca aceasta implinire ii va aduce fericirea suprema si atunci nu ar mai fi avut motiv “sa planga asa frumos”. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale pe care poetul le dedica muzei sale.
  
  Intr-o scrisoare din 1882, Eminescu ii scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a inceput si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai…Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramai in mintea mea si in sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta.” Eminescu o prezenta pe strada amicilor lui drept logodnica sa.
  
  Cercul “Junimea” s-a opus ostentativ. Maiorescu afirma ca “nu merita aceasta cinste”, deoarece ar fi o “usuratica”. Pe deasupra este “o femeie fara avere”. Probabil Maiorescu nu i-a putut ierta Veronicai faptul ca la 14 ani, depusese marturie impotriva lui intr-un proces de moralitate. Eminescu si Veronica nu s-au casatorit desi erau legati printr-o puternica dragoste si o suma de afinitati. Neimplinirea casatoriei a adus dupa sine o mare tragedie. Moartea i-a rapit prematur.
  
  Veronica i-a inchinat si ea frumoase si delicate versuri adunate in volumul “Poezii” in 1887, Eminescu era incantat de acest volum. “Cartea ei e vesnic noua pentru mine…Ce frumoase versuri intalnesti in carticica asta.” Chiar daca aceste poezii ii erau dedicate, Eminescu nu era omul care sa faca concesii pe aceasta linie, el era sincer in aceste aprecieri. Cele mai valoroase poezii oglindesc dragostea ei, ca un adevarat jurnal poetic de dragoste, cuprinzand toata gama de sentimente: bucurii, suparari, momente pasionale, revolte, temeri, marturisiri, impacari… Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:
  
  De cate ori am tresarit
  
  La fiece miscare,
  
  Crezand ca poate vei veni
  
  O, dulce alinare.
  
  De cate ori am plans
  
  Vazand ca noaptea vine
  
  Si lampa singura s-a stins,
  
  Iubite, fara tine
  
  (Lampa)
  
  Daca nu ar fi avut decat meritul de a fi muza lui Eminescu, Veronica ar trebui vesnic venerata. Dar ea a fost mai mult decat atat, a fost un om minunat si o scriitoare cu mijloace de expresie delicate. Veronica este una dintre primele poete din literatura romama.
  
  Tudor Vianu remarca cu obisnuitu-i discernamant: “Veronica Micle este primul poet eminescian, primul discipol al marelui poet, cu versuri stilizate si tipizate in factura poetica a epocii, cu nimic mai prejos de cele ale tuturor poetilor care creasera in aceeasi vreme nivelul liric general.” N. Iorga a comparat-o cu “o eroina antica”, iar Duiliu Zamfirescu o considera “poeta unui cult”.
  
  Volumul ce cuprinde corespondenta dintre M. Eminescu si Veronica Micle si poarta titlul “Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit” cuprinde numeroase scrisori pana acum necunoscute. Volumul acesta prezinta o spectaculoasa redimensionare a figurii Veronicai Micle. Ni se dezvaluie o femeie superioara, inteligenta, cultivata, care l-a iubit si inteles pe Eminescu.
  
  Referindu-se la puternica personalitate a Veronicai Micle, George Munteanu spune: “Veronica dispune de infinite resurse proprii sexului ei pentru a-l tine in neintrerupta uimire si in pornirea de a o adora. Are directitate de caracter, fire deschisa, fermecator comunicativa, menita sa surprinda agreabil-tiranic prin toate manifestarile ei. Atatea cuvinte si moduri intregi de exprimare, care in gura altei femei ar fi sunat trivial, la Veronica se slveaza prin spontaneitate, firesc, autenticitate a trairii. Este o coplesitoare feminitate prototipica in scrisul si in felul ei de a fi, este acel “etern feminin”, atat de admirat, de cantat si, uneori…blestemat de catre barbati. Veronica era deplin constienta de toate acestea”.
  
  Putea oare Eminescu sa nu observe aceste valori feminine? Care alta femeie i-ar fi oferit mai mult si in asa fel ca sa nu strneasca ironiile unui sir nesfarsit de critici? Cum trebuia sa arate acea femeie? Veronica a fost prima si singura femeie care l-a iubit pe Eminescu.
  
  Fata cu o fire atat de expansiva, temeinic ancorata in concret, ripostand cu masuri adecvate la nedreptati, jicniri, barfe, Eminescu se simtea oscilatoriu – la polul celalalt. “Neavand curajul vietii, neavand o raza de senin in suflet, am indraznit cu toate astea a te iubi, am pus dorinta de a fi a mea peste orice consideratii si peste orice cuvinte de crutare as fi vrut.” Firea tonica a Veronicai era binefacatoare pentru Eminescu. “Eminescu al meu, singurul si unicul obiect al dragostei mele, singurul si unicul obiect al durerii si fericirii mele…daca intre tine si mine e dragoste, noi trebuie sa binecuvantam impreuna ironia sortei. In mizeria asta a lumii trebuie sa primim cu inima buna o clipa de fericire pe care ne-o da fatalitatea, cu toata ferocitatea ei razbunatoare”.
  
  Tia Sebanescu a publicat un amplu eseu in Romania libera in 1992 comentand cu multa competenta si mult fler feminin aura personalitatii Veronicai Micle asa cum se desprinde din corespondenta lor. Printre altele, ne spune:” Si-a dozat foarte bine notele comportamentului. A stiut sa fie muza ideala: cocheta cand trebuia, indiferenta cand trebuia, fidela mereu si infidela din cand in cand, adica exact cat era necesar pentru ca aceasta iubire sa-si gaseasca mereu prospetimea, si ca poezia sa infloreasca pe soluri noi, coplesitoare cand se cuvenea si, in fine, solidara si in moarte. Pentru o femeie care se afla sub reflectoare ce-i cantareau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discreta si delicata si a stiut sa intretina buna functionare a discernamantului, observand reaua credinta. Iubirea lor s-a desfasurat vrand-nevarand la scena deschisa, in care oricine se simtea indreptatit sa intervina.”
  
  Veronica a cantat necontenit doua arii simultan: cea a femeii egala in iubire cu barbatul si cea a poetei subalterne marii poezii eminesciene.
  
  “Varful nalt al piramidei, ochiul meu abia-l atinge…
  
  Langa-acest colos de piatra, vezi tu cat de mica sunt,
  
  Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrange,
  
  Al tau geniu peste veacuri ramanea-va pe pamant.
  
  Si doresti a mea iubire… Prin iubire pan-la tine
  
  Sa ajung si a mea soarta azi de soarta ta s-o leg.
  
  Cum sa fac! Cand eu micimea imi cunosc atat de bine,
  
  Cand mareata ta fiinta, poate nici nu o-nteleg”
  
  (Lui Eminescu)
  
  Sunt versuri pline de adoratie si de modestie, publicate in 28august 1885. In aceasta poezie, adevarat testament poetic, impresioneaza constiinta propriei micimi in fata genialitatii poetului iubit, dar mai ales faptul ca nu s-a sfiit s-o arate.
  
  Cand Eminescu se imbolnaveste in 1883, Veronica spune:
  
  “Sa pot intinde mana, s-o pun pe fruntea ta,
  
  Incetul la o parte, suvitele le-as da.
  
  Senina sa ramaie, curata ca un crin,
  
  Icoana de iubire, la care ma inchin.”
  
  Scanteierile inteligentei si ale iubirii au facut-o pe Veronica sa prevada totul. Inca de la 27 de ani, pe o fotografie daruita lui Eminescu nota urmatoarea dedicatie: “Sufletul meu si dupa moarte va cauta umbra poetului iubit”. In 1881 ii scria: “noi vom muri departe unul de altul, poate fara sa ne plangem macar unul pe altul…” apoi: “eu iti voi aduce ca jerta viata mea.”(1882)
  
  Si Veronica si-a tinut juramantul de credinta. Viata cruda si nemiloasa, a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele ingerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. La numai 50 de zile de la moarte lui Eminescu, la manastirea Varatec, Veronica isi cheama prietenii si le citeste dintr-un jurnal pe care il alcatuise in ultimile zile “ Dragoste si Poezie”. Acolo transcrie poeziile pe care i le dedicase lui Eminescu si unele din cele care i-au fost dedicate ei, insotindu-le de comentarii. Si-a procurat arsenic de la farmacie si in timpul noptii, acesta i-a adus sfarsitul. Ea a savarsit un gest ca in antichitatea greaca, asa cum a subliniat N. Iorga.
  
  Si astfel, in curtea bisericii “Sf. Ioan” din Varatec isi doarme somnul de veci cea mai frumoasa si mai culta femeie a vremii ei, muza poetului-geniu, Mihai Eminescu, departe de mormantul acestuia pentru care si-a jertfit viata din iubire fara margini. Dar ei sunt legati pe vecie prin iubire, caci prin aceasta dovada suprema a Veronicai, ea s-a legat de Eminescu si in cer. Iubirea lor va trai vesnic si pe pamant prin cei care se apropie cu dragoste si caldura de poeziile lor si citindu-le corespondenta, patrunzandu-se de iubirea care i-a unit.
  
  Tragedia finalului vietii lor aminteste de tragediile antice elene.
  
  “Ce s-au ales din doua vieti?
  
  O mana de cuvinte,
  
  Caror abia le-or da un pret
  
  Aducerile-aminte…”
  
  Referindu-se la scurta ei viata, Tia Serbanescu spune: “Te si intrebi cand a avut timp Veronica Micle in numai 39 de ani sa fie o eleva stralucita, o voce careia i s-a oferit angajamente intr-o trupa de opera, martora intr-un proces ce i s-a intentat lui Maiorescu, o sotie ireprosabila – din punctul de vedere a lui Stefan Micle – mama a doua fiice (carora le-a dat o buna educatie), sora de caritate voluntara in razboiul de independenta, poeta si traducatoare, o buna pianista, o vaduva cu necazuri financiare si, mai presus de toate acestea, iubita pasionata si inspirata a lui Eminescu.”
  
  Poezia lui Eminescu este imposibil de inteles fara Veronica Micle. Iubirea pentru Veronica s-a transformat intr-o nota muzicala nelipsita din tot ceea ce se intelege prin poezie de iubire eminesciana. Astfel ei au creat cea mai frumoasa poveste de iubire a literaturii romane, trezind in sufletele cititorilor visul tainic de a intalni o astfel de iubire.
  
  ELENA BUICĂ
- Lenuş Lungu > Lenuş Lungu Mai 8, 2011 18:19

de 3

Acest răspuns a fost șters.

Universul Literar

Răspunsuri

Mihai Eminescu şi Veronica Micle