Lucian Blaga şi durerea literaturii române
Puţine popoare au dat lumii atâţia scriitori de seamă cum a dat poporul român. Valori de adevărată rezonanţă mondială. Faptul acesta a făcut probabil pe renumitul critic şi poet francez Alain Bosquet să afirme că, îndată ce se întâmpla ceva important în literatura franceză, caută să vadă dacă nu se petrecuse ceva mai înainte în literatura română. Eugen Ionescu îl numea pe Urmuz un suprarealist „avant la lettre”. Tristan Tzara este considerat părintele dadaismului, iar Ionescu fondatorul teatrului absurd. Cunoscutul filozof francez Gilles Deleuze a scris în 1977: „cel mai mare poet francez este un român: Gherasim Luca”. Bucovineanul Paul Celan unanim apreciat ca cel mai mare poet modern de limba germană.
Toţi aceşti poeţi de origine română au contribuit la revoluţionarea şi înnoirea simţirii şi expresiei poetice nu numai româneşti, ci şi universale. Atunci cum să ne explicăm fenomenul că nici un scriitor român până în prezent n-a obţinut premiul Nobel pentru literatură? Părerea mea este că am avut între cele două războaie cel puţin doi scriitori care au meritat acest premiu: Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu. Nu sunt vinovaţi suedezii că nu l-au obţinut. Blaga de pildă a fost propus la premiul Nobel în 1956, dar cum să i se acorde acest premiu când nici o poezie nu i-a fost tradusă în limba suedeză şi nici în alte limbi de circulaţie, iar poetul trăia „mut ca o lebădă în patria sa” şi lăsat să moară în singurătate, de durere şi amărăciune.
Neprimind premiul am încercat cu fel de fel de aiureli şi minciuni să ne măgulim că s-ar fi aflat printre ultimii cinci şi l-am făcut şi pe el să creadă aceasta, după cum reiese din romanul său „Luntrea lui Caron”. Adevărul este că nici n-a fost luat în consideraţie, după cum confirmă profesorul şi criticul Ion Bălan într-un eseu publicat în Contemporanul de anul trecut. Poeziile lui Blaga au apărut în suedeză abia în 1995, în traducerea mea.
Şi Liviu Rebreanu a fost propus la premiul Nobel, dar citindu-i “Jurnalul” m-am îngrozit văzând cât de duşmănit şi de bârfit a fost el în România de confraţii lui. Au mai fost propuşi şi Nichita Stănescu şi Marin Sorescu amândoi traduşi de mine, dar numai intrigi, bârfe şi feşteliri despre ei au ajuns la Academia Suedeză.
Cioran, Ionescu, Eliade sunt emblematici pentru universalitatea culturii noastre. Însă o lungă perioadă în anii 50 şi 60 ei erau aspru atacaţi în România ca fiind elemente decadente, duşmănoase, fasciste. Am fost primul care l-a lansat pe Cioran în Suedia, scriind despre opera lui un amplu eseu şi traducându-i două cărţi: „Silogismele amărăciunii” şi „Istorie şi Utopie”. Am fost rugat de două personalităţi suedeze, una de la Academie iar cealaltă din conducerea Institutului Suedez, să „testez” dacă ar accepta premiul Nobel.
N-a acceptat. Am pus-o atunci pe seama legământului de a nu accepta nici un fel de onoruri literare. Acum constat că i-a fost teamă. Vroia să evite reeditarea cazului Vintilă Horia cu Premiul Goncourt din 1961.
În 1996 a apărut în suedeză, în traducerea mea romanul, Vânătoarea Regală de Dumitru Radu Popescu. A fost foarte lăudat şi declarat de marea critică suedeză drept capodoperă. Am publicat în România Literară din 28 aug. 1996 câteva extrase din aceste cronici. Deja în numărul următor al revistei, Ioana Pârvulescu l-a minimalizat pe o pagină întreagă şi ca scriitor şi ca personalitate. Atunci, întreb: cine să se ocupe de cunoaşterea şi afirmarea noastră în lume? Noi ne „mâncăm unii pe alţii”. Nouă, românilor, nu numai că nu ne pasă de o astfel de afirmare, dar încercăm, prin toate mijloacele să-i împiedicăm şi să-i ponegrim pe cei ce o fac, lipindu-le fel de fel de epitete şi etichete degradante. Statul român zice că n-are bani pentru a finanţa astfel de „lucruri”.
Care este cauza acestei stări dureroase? Să fie numai invidia, să moară capra vecinului. Acum cerem să moară şi capra şi vecinul. Să fie din lipsa sentimentului obştesc? Să fie dintr-o cauză şi mai profundă, dintr-o trăsătură a caracterului românesc? Să fie o boală genetică?
Noi trebuie să înţelegem că literatura unei limbi de circulaţie mai redusă poate fii lansată şi cunoscută în lume numai prin traduceri. Operele bune, interesante, de înaltă valoare au nevoie de traduceri reuşite. De reclama eficientă şi la timp, tocmai pentru a se impune în conştiinţa cititorilor de pretutindeni. În aceasta constă marele rol al traducătorilor. Traducătorul face trecerea unui scriitor naţional la scriitor universal. Un alt aspect important este sincronizarea traducerilor. Nu este totuna dacă un scriitor genial este tradus în timpul vieţii sau abia după moarte, cum a fost cazul cu Eminescu, Blaga, Bacovia etc. Trebuie să înţelegem că un adevărat scriitor nu aparţine numai literaturii propriei sale ţări, ci întregii lumi. Dante nu a scris numai pentru englezi, nici Goethe numai pentru germani, nici Dostoevski numai pentru ruşi. Şi Eminescu şi Blaga şi Rebreanu şi Bacovia au scris pentru întreaga lume, numai că ei nu sunt suficienţi de cunoscuţi în lume.
Mare mi-a fost mirarea când m-am stabilit în Suedia, în anul 1964 şi am constatat cât de necunoscută este cultura şi literatura noastră acolo. Nici profesorii universitari nu au auzit de Eminescu, acest mare admirator al mitologiei şi culturii scandinave şi primul scriitor român care a tradus din literatura suedeză, încă la vârsta de 16 ani. Este inadmisibil ca primele traduceri, un volum din poeziile sale să apară abia în 1989 cu ocazia centenarului morţii sale. Au apărut vreo 18 cronici extrem de lăudabile. Suedezii au descoperit în el un geniu al poeziei universale. Însă un român de la „Europa Liberă” m-a atacat pe motiv că traducându-l pe Eminescu am făcut servicii culturii ceauşiste.
Doamne miluieşte-ne de noi!!!
Nouă ne lipseşte sentimentul naţional sincer şi autentic. Noi confundăm Adevărul cu Puterea, iar grupul politic şi partidul cu Naţiunea. Noi gândim în spirit de partid, de gaşcă, de clan. Iar cine gândeşte astfel împarte până la urmă şi cultura în cult şi ură şi fac din persoana care aparţine partidului şi clanului lor un cult, restul fiind transformat în obiect de ură şi de discreditare. La noi sunt mai importanţi partioţii decât patrioţii. Valoarea în sine nu mai contează ci doar aderenţa la ceva: la partid, la clan, la gaşcă. Or de la Hegel am putut învăţa un adevăr, acela că sensul mai adânc al vieţii sociale, naţionale şi istorice este realizarea conştiinţei. Numai aşa se poate crea o cultură universală. Precum există o graţie cerească, aşa există şi o graţie pământească pe care numai noi înşine ne-o putem da. Şi tot din istorie ştim că puterea unui ins, a unui grup politic, al unui partid sau clan exercitată dintr‑un impuls egocentrist şi trufaş ignorând interesul naţiunii, societăţii şi al ţării, ba chiar împotrivindu-se acestora, deteriorează şi atrofiază mecanismul naţional, social şi individual, naşte suspiciuni, nelinişti şi durere, izolează şi marginalizează omul adevărat şi devotat bunului obştesc. Mie mi-a fost ruşine ca numai eu să fiu scriitor suedez şi să nu-i fac şi pe Eminescu, Blaga, Bacovia şi încă 200 de poeţi şi prozatori publicaţi în volume separate, în antologii şi în reviste. Trebuie să ne eliberăm de mentalitatea noastră, de apa stătută în care cântă brotăceii invidiei, nepăsării şi suspiciunii, ai vrajbei, urii, minciunii şi corupţiei.
Cu o astfel de mentalitate nu este întâmplător că ţara noastră este singura din Europa împărţită în două: România şi Republica Moldova şi amândouă cele mai sărace din Europa, cu o cultură şi o literatură atât de puţin cunoscute în lume.
poet traducător, prof. Ion MILOŞ Suedia
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri
Ați spus adevărul realității noastre în care trăim noi, românii de pe ambele maluri ale unei ape ce ne desparte