Mircea Ivanescu a fost un adevarat model printre scriitorii romani. Traducator, poet si eseist, Mircea Ivanescu s-a nascut la Bucuresti in 26 martie 1931 si a murit pe 21 iulie 2011 la Sibiu, dupa ce a luptat indelung cu boala. Mircea Ivanescu era vazut drept un real model de catre autorii generatiei 80, scriitorii postmoderni din tara noastra.
Mircea Ivanescu
Mircea Ivanescu a studiat franceza la Facultatea de Filologie din cadrul Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1954. Limba engleza a invatat-o de la tatal sau si singur, ajungand un traducator remarcant al unor opere de mare clasa.
Este unul dintre cei mai importanti poeti contemporani si, in plus, unul din traducatorii exceptionali, din germana si engleza (a tradus Kafka si Joyce). – criticul literar Nicolae Manolescu
A lucra apoi pe postul de redactor la Agerpres, dupa care a scris pentru revista "Lumea" (unde a fost sef de redactie). Mircea Ivanescu s-a mutat apoi de la Bucuresti la Sibiu, iar aici a scris pana la pensie pentru revista "Transilvania". Desi in acea perioada mai toti scriitorii romani, artistii in general, se mutau la Viena, Paris pentru studii, Mircea Ivanescu a ales sa se mute la Sibiu. Orasul i-a fost foarte drag, drept pentru care a si ramas acolo.
Sibiul este si locul unde a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Poetul a primit multe premii, precum Premiul Opera Omnia sau Premiul National de Poezie "Mihai Eminescu"si la revista "Transilvania" din Sibiu.
Mircea Ivanescu a debutat in 1968, iar de-a lungul timpului poezia sa si-a pastrat aceeasi calitate estetica si acelasi ritm. Cele mai noi versuri sunt incluse intr-o selectie a antologiei din 1999 "Poesii vechi si noua". Ion Bogdan Lefter a spus despre Mircea Ivanescu ca este un poet "care nu incape intr-o antologie".
Mircea Ivanescu nu a dat volumelor sale de poezie titluri spectaculoase, bombastice, ci mai degraba comune. Un personaj care poate fi desprins, culmea, din poemele sale, este Mopete (anagrama cuvintelor poet si poem).
Mircea Ivanescu a fost unul dintre primii autori postmoderni ai Europei Centrale si de Est si unul dintre cei mai productivi si apreciati traducatori romani.
Pe langa scrierile sale de marca, acesta a si tradus foarte multe opere literare importante, printre care unele scrise de James Joyce ("Ulysse"), Robert Musil („Omul fara insusiri"), Rilke, Faulkner, Fitzgerald, Truman Capote, Kafka si altii, dar si unele studii de teorie literara si poezie americana – Wallace Stevens, T.S. Eliot, Sylvia Plath, Ezra Pundt etc.
Totodata, Mircea Ivanescu a contribuit la imbinarea stilului narativ in poezia romaneasca intre anii '60 si '70. Stilul sau de a scrie poezie a influentat multi autori romani precum Mircea Cartarescu sau Simona Popescu.
Dupa ani intregi in care a suferit foarte mult din cauza bolii, Mircea Ivanescu a murit la varsta de 80 de ani.
Poezia e altceva?
de Mircea Ivanescu
nu trebuie sa povestesti in poezie – am citit
un sfat catre un tanar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezandu-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata in maini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atata de obosit
incat i se incovoiau umerii, in fata oglinzii, cand
se pieptana incet. sa nu-mi marturisesc spaimele
langa fata ei instrainata, intoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda in maini
in care se rasfrang acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei inecandu-se, cautandu-si
respiratia? insa atunci ar fi numai felul in care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile incetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de ganduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?
sursa foto: razvanpop.ro
-->
Răspunsuri
m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, sp-i spun – "rochia ta"
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – "abia
acum văd, ai o rochie violetă". (acele dâre
ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) "ai o rochie
violetă", îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci
mp târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum,
am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.
poezie de Mircea Ivănescu
Mircea Ivanescu - Intuneric
Intr-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
si când am iesit din casa unde asteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrica în tot satul. am mers pe sosea –
dupa un timp nici nu ne-am mai grabit.
dupa câtiva pasi, ea si-a scos sandalele – si a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al soselei.
ploua foarte tare – ne tineam de mâna – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam tinând-o de brat. si doar mai târziu,
când a fulgerat si s-a facut o scurta zi alba, am vazut
ca trecusem cu mult de curtea noastra.
Mircea Ivanescu - Vorbe, vorbe, vorbe...
trebuie alese vorbele cu grija,
vorbele lasa urme-îti amintesti
mai târziu de ele-asa cum si pasii ramân în zapada,
trebuie alese vorbele(însa e uneori atât de usor
sa stii sa asezi vorbele unele lânga altele
sa însemne ceva-ceva ce nu se mai aseaza
deloc exact peste ce stii tu cu adevarat
ca e în tine-ca simti.
oricine poate sa faca vorbe unele dupa altele-
oricine poate sa vorbeasca-nu asta
e principalul-ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care sa nu spuna prea mult.)
si pe urma, fiecare din vorbele acestea
ca niste urme în zapada...
Către seară, mă aşez la picioarele tale...
aş vrea să ies la plimbare, şi ea, răsturnată adânc
în fotoliul de unde priveşte, prin neştiutoarea fereastră,
chipurile, în vremea din faţa ei, să mă urmărească
trecând, pe străzi bântuite de ploaie. şi cu ochiul stâng
eu urmărindu-i atenţia, oarecum întretăiată, mereu
zvâcnită înainte, spre ceea ce crede ea că este mai important
în jocul realităţii, pe care îl vede dincolo. – eu
însă, în timpul oprit, de dincoace, mocnind aberant,
pe genunchii ei, alăturaţi cast, şi pe care
ea îi acoperă uneori cu mâna, încet.
(semn că-mi simte privirea, desigur)... şi iară
aş vrea să merg, tot mai departe de ea, cu un umblet
apăsat de ploaie, şi vântul care îi bate
ei în fereastră să-i amestece chipurile acestea toate.
poezie de Mircea Ivănescu
Asculta mai multe audio diverse
Multumim mult, Mihaela
Mircea Ivănescu
de Alex. Ştefănescu
Bucureşti şi Sibiu
Înainte de a se stabili definitiv la Sibiu, Mircea Ivănescu a dus o viaţă tumultoasă la Bucureşti (oraş în care s-a şi născut, la 26 martie 1931, în familia unor intelectuali). Aici a urmat Facultatea de Filologie, secţia franceză, între 1949-1954, aici a învăţat, întâi de la tatăl său şi în continuare pe cont propriu, limba engleză, ajungând unul dintre cei mai faimoşi cunoscători ai ei, aici a lucrat ca redactor la Agerpres (Agenţia Română de Presă) şi, apoi, la revista Lumea, aici a funcţionat ca şef de redacţie la foarte productiva Editură pentru Literatură Universală (viitoarea Univers). Aici şi-a publicat, în 1968, prima carte de versuri - intitulată cu o modestie ostentativă Versuri -, aici şi-a început extraordinara activitate de traducător (din engleză, dar şi din germană).
În 1972, surpriză. Aşa cum alţii plecau la Paris sau la New York şi nu se mai întorceau, Mircea Ivănescu a plecat la Sibiu, ca redactor la revista Transilvania, şi nu s-a mai întors. Satisfacţiile au fost reciproce. Mircea Ivănescu s-a putut bucura decenii la rând - şi se bucură şi azi - de farmecul Sibiului, iar Sibiu şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că printre locuitorii săi se numără Mircea Ivănescu.
Lista cărţilor de versuri publicate până în prezent de Mircea Ivănescu este impresionantă, chiar dacă titlurile se pot confunda între ele, din cauza banalităţii lor (programatice): Versuri, Buc., EPL, 1968, Poeme, Buc., Em., 1970, Poesii, Buc., CR, 1970, Alte versuri, Buc., Em., 1972, Alte poeme, Buc., Alb., 1973, Poem, Buc., CR, 1973, Alte poesii, Cluj, D., 1976, Poesii nouă, Cluj, D., 1982, Poeme nouă, Buc., CR, 1983, Alte poeme nouă, Buc., CR, 1986, Versuri vechi, nouă, Buc., Em., 1988, Poeme vechi, nouă, Buc., CR, 1989, Versuri, postf. de Ion Bogdan Lefter, Buc., Em. col. "Poeţi români contemporani", 1996 (ant.), Poezii, Buc., Ed. Vitruviu, "Colecţia de poezie românească" fondată de Mircea Ciobanu", 1997 (ant.), Poesii vechi şi nouă, pref. de Eugen Negrici, Buc., Min., col. "BPT", 1999 (ant.plus inedite). În bibliografia sa există şi cărţi scrise în colaborare, cu o tentă de joc literar: Amintiri (versuri, proză şi desene; în colab. cu Florin Pucă şi Leonid Dimov), Buc., CR, 1973, Comentarius perpetuus (parabole; în colab. cu Rodica Braga), Cluj, D., 1986, Limitele puterii sau Mântuirea maeştrilor (Un roman rusesc), poem (în colab. cu Iustin Panţa), Buc., Lit., 1994.
Ca traducător, Mircea Ivănescu a făcut un adevărat tur de forţă, recon stituind în limba română opere literare de mare dificultate scrise în engleză sau germană, unele adevărate monumente ale literaturii lumii. Este vorba de texte aparţinând lui Fr. Nietzsche, Rainer Maria Rilke, Franz Kafka, Robert Musil, James Joyce, William Faulkner, Fr. Scott-Fitzgerald, Truman Capote ş. a. În unele cazuri traducerile au avut de pierdut din cauza ritmului forţat în care au fost realizate.
Simularea banalităţii
Criticii (numeroşi) care au scris despre Mircea Ivănescu ca poet s-au referit aproape fără excepţie la tendinţa sa de a renunţa la imagini şi la oricare alt artificiu poetic şi de a compune discursuri exclusiv prozaice, unele de un prozaism şarjat. Reieşea, din comentariile lor, că, pentru cititor, singurul element atrăgător al textelor intenţionat incolore ar rămâne spectacolul demistificării retoricii care a adus, sute de ani, prestigiu poeziei.
Trebuie să ne amintim însă că un asemenea spectacol se remarcă de obicei printr-o vervă neobişnuită, printr-o euforie a distrugerii. Acel luxuriant fast al declinului - de care vorbea Edgar Papu în cartea sa despre baroc, folosind ca exemple explozia de culori a frunzişului copacilor, toamna, sau mirifica jerbă în care se desface, la cădere, apa unei fântâni arteziene - caracterizează şi declinul stilului solemn. Toate iniţiativele demitizatoare din istoria literaturii au avut ca principală caracteristică o exuberanţă specifică sfârşitului, identificabilă în fantezia dezlănţuită, în umor, în predilecţia pentru paradoxuri. Această exuberanţă nu îi este proprie lui Mircea Ivănescu. Este adevărat că şi la el se observă tendinţa de a "vorbi" mult, uneori mult prea mult, până la exasperarea cititorului, însă acest exces n-are nici o legătură cu exuberanţa. Ar trebui să ne gândim, mai curând, la o oboseală existenţială, care se poate exprima nu doar prin afazie, ci şi printr-o interminabilă şi monotonă emisie lingvistică.
Citind cu atenţie cărţile lui Mircea Ivănescu, constatăm că poetul are cu totul alt scop decât să distrugă mirajul poeziei. Intenţia lui este, dimpotrivă, să păstreze acest miraj, în forme care să nu atragă atenţia publicului şi să nu declanşeze hohotele de râs persiflatoare. Asemenea unui precaut colecţionar de tablouri care ar trece prin mulţime ţinând sub braţ o pânză de Rembrandt învelită în ziare, poetul se apără de acţiunea distructivă a ironiei dând lirismului lui o expresie anostă, insignifiantă.
În privinţa aceasta, a deghizării, inventivitatea lui Mircea Ivănescu este uimitoare. Să observăm, întâi, grafia poemelor. Autorul nu foloseşte aproape niciodată majuscule, adică renunţă tocmai la acele semne ale inaugurării festive care, în poezia tradiţională, aveau un rol de important şi care adeseori erau şi tipografiate cu mare artă, ca nişte blazoane pompoase. Cu un efect estetic similar, el construieşte fraze lungi, fără relief, având grijă ca ele să nu înceapă la început de vers şi să nu se sfârşească la sfârşit de vers, adică să nu aibă o arhitectură explicită, impunătoare. Textul devine, drept urmare, o pastă de cuvinte, dar tocmai aşa se dovedeşte a fi mai persuasiv: amorfitatea îl face uşor de absorbit.
Apoi, Mircea Ivănescu evită în mod sistematic să "declare" ce sentimente îl animă. Fără îndoială că, până la urmă, prin întreaga lui poezie, îşi face cunoscute sentimentele, însă într-un mod indirect. Un procedeu frecvent folosit pentru eschivarea de la recunoaşterea paternităţii asupra confesiunilor îl constituie asigurarea dată cititorului de către autor că el nu vorbeşte serios, că doar îşi imaginează cum ar scrie o carte dacă ar scrie-o. "Aşadar, să facem o scenă de nuvelă fantastică"; "Am să scriu odată un tratat despre seară"; "să spunem aşa: când am ajuns în colţul aleii,/ mergeam greu prin zăpadă" - iată genul de formule introductive.
Uneori, disimularea este şi mai subtilă. Poetul deplânge faptul că - potrivit principiilor esteticii - nu are voie să povestească în poezie şi enumeră situaţiile pe care trebuie să le treacă sub tăcere; dar tocmai în felul acesta povesteşte ce are de povestit:
"Nu trebuie să povesteşti în poezie - am citit/ un sfat către un tânăr poet - deci să nu povestesc/ cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat/ aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini -/ să nu spun nimic despre chipul ei atât de obosit/ încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când/ se pieptăna încet."
Personaje adoptate de cititori
Tot acest joc de-a literatura este frumos şi luat în sine, dar nu se poate să nu observăm că, înainte de toate, are o funcţie şi anume funcţia de a relativiza declaraţia, de a da cititorului impresia că poetul numai întâmplător, fiindcă aşa a evoluat discuţia, descrie şi unele trăiri demodate.
În fiecare ţară uniforma militară este astfel concepută încât să semene cu culoarea dominantă a mediului şi, drept urmare, să nu poată fi sesizată uşor de inamic. Acest cameleonism elaborat este propriu şi poeziei lui Mircea Ivănescu. Lirismul lui ia de cele mai multe ori o înfăţişare epică, şi nu orice înfăţişare epică, ci una cât mai apropiată de faptul divers, de proza existenţei cotidiene, de descriptivismul plat. Poetul a inventat şi câteva personaje - mopete, v înnopteanu, rowena, prietenul tatălui lui Vasilescu, nefa - pe care le urmăreşte în momente dintre cele mai banale ale existenţei lor: plimbându-se, moţăind, făcându-şi vizite, tăifăsuind. Tot acest ritual anodin, relatat într-un stil monoton, nu se deosebeşte cu nimic de scenele de viaţă pe care le putem vedea zilnic în jurul nostru, însă prin intermediul lor poetul face exegeza unor sentimente sau stări sufleteşti de o remarcabilă gravitate. Este vorba de dragoste - dusă până la adoraţia mistică a fiinţei iubite -, de sentimentul dezolant al singurătăţii, de plictiseală, în sensul filosofic al cuvântului, de teama de moarte, de conştiinţa absurdităţii şi zădărniciei unor gesturi omeneşti emfatice, de frumuseţea irepetabilă a unor clipe.
Cei care susţin că, în conformitate cu programul său de depoetizare a poeziei, Mircea Ivănescu nu foloseşte niciodată imagini se înşeală. În realitate, poetul recurge frecvent la imagini, însă dând impresia că el, personal, nu le ia în serios, că nu le "iscăleşte":
"marele prieten cu pălărie al lui mopete vorbeşte/ tare - ca să-i ridice moralul lui mopete, care e asediat/ de mari păduri de tristeţuri. în fiecare copac, spânzurat/ câte un schelete al gândurilor lui mopete pluteşte."
Pluralul "tristeţuri" şi singularul "schelete" - ca şi titlul însuşi al poemului, având turnura unui titlu de capitol dintr-un roman victorian: mopete are moralul scăzut - arată distanţa ironică a autorului faţă de situaţia pe care o descrie. Cititorul se gândeşte dezaprobator la un asemenea poet care n-are milă de personajele lui şi începe el să le iubească, în compensaţie.
sursa:romlit.ro
O sugestivă și atragătoare biografie a celui ce a fost Mircea Ivanescu !
Mulțumim Mihaela !
-
1
-
2
de 2 Următor →