„A vorbi despre limba română este ca o duminică", spunea poetul de aur al generaţiei anilor '60, născut la 31 martie 1933, la Ploieşti.
Nichita Stănescu, autorul unor volume ca „Roşu vertical", „Sensul iubirii", „Oul şi sfera", a fost „poetul nepereche" al generaţiei anilor '60. A recreat limba română şi a sfârşit tragic, la numai 50 de ani.
„Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârşită faţă de sine însuşi: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exerciţiu al spiritului", avea să mărturisească Ştefan Augustin Doinaş.
Nichita Stănescu fuma şi bea enorm. Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutăţit spre 1981, când a şi fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viaţă în noaptea de 12 spre 13 decembrie.
Ultima mare iubire şi muză a poetului, cu care s-a căsătorit cu un an înaintea morţii a fost Dora. O iubire tumutloasă, despre care Nichita Stănescu spunea: „Când mă gândeam la Dora, parcă mi se răsucea un cuţit în inimă".
S-au cunoscut în 1978. Dora avea 22 de ani, iar Nichita Stănescu împlinise 45. S-a întâmplat în apartamentul de două camere unde locuia poetul, în Piaţa Amzei, sub un plop-prieten, „Copacul Gică". Dora era studentă, colegă cu poeţii Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, viitoarele vedete ale generaţiei.
„Ce patrie minunată este limba română!"
Nichita Stănescu despre poezie:
„Poetul nu are biografie; biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai puțin măreață."
Nichita Stănescu despre limba română:
„A vorbi despre limba în care gândești, a gândi - gândire nu se poate face decât numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă."
„Gleznele înfloreau, braţele trăsneau ca nişte şerpi"
Nicolae Manolescu despre Nichita Stănescu:
„Cu ce sa asemeni anatomiile lirice ale poetului care lua inocent cunoştinţă de trupul lui? Gleznele înfloreau, braţele trăsneau ca nişte şerpi, din umeri ieşeau pantere şi lei, în tâmple se înfigeau vise, scheletul lumina, mâinile dădeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchetind de degetul mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea, zborul? Poezia închipuia o lume reală fără gravitatie, imateriala, diafană, în care obiectele lunecau dintr-o forma în alta, dintr-un contur în altul ca nişte misterioase fluide; şi totodată o lume a stărilor de suflet substanţiala, densă, în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rănesc."
sursa:adevarul.ro
-->
Răspunsuri
Balada motanului - Nichita Stănescu
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.
Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.
"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort..."
11 august 1955