După numirea sa, în 1875, ca revizor şcolar, Eminescu a întreprins inspecţii şcolare în mai multe zone. Cu acest prilej, Eminescu l-a descoperit pe învăţătorul Creangă. Prietenia între ei s-a legat imediat. Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i aducea la cunoştinţă “opera acestui modest dascăl”. Apoi, tot el îl va lua “mai cu vorba, mai cu forţa”, pe Creangă, la “Junimea‘, unde a citit “Soacra cu trei nurori”.
La rândul său, Creangă avea faţă de Eminescu o admiraţie deosebită. Pe un manual de geografie primit în dar de la Eminescu, păstrat cu sfinţenie, Creangă va scrie: “Dăruit mie de d. Mihail Eminescu, eminentul scriitor şi cel mai mare poet al românilor 1878″. Când Eminescu este destituit din funcţia de revizor, cel care îi sare în ajutor este Creangă, care-l găzduieşte în bojdeuca sa din Ţicău. Amândoi vor petrece toamna şi iarna, Eminescu “cizelându-şi versurile redeşteptând trecutul şi trezind la viaţă nouă limba veche şi înteleaptă a cronicarilor”. În schimb, Creangă va termina “Moş Nechifor Coţcarul“.
S-au despărţit cu greu, dat fiind faptul că Eminescu a fost numit redactor la ziarul “Timpul“. Îndurerat, Creangă îi scrie acolo: “Bădie Mihai, această epistolă ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună; unde mata uitându-te pe cerul plin de luminăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase. Bădie Mihai, nu pot uita acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu…”
wordpress.ro
-->
Răspunsuri
Eminescu avea o cultura cu totul de carte. Cu toate acestea, daca limbajul si ideile erau straine, ramasese insa la dansul un fond aproape inconstient de aspiratii si de nazuinte nationale. Creanga a trebuit, prin urmare, sa-l captiveze imediat, caci el reprezenta pentru Eminescu tipul romanului simplu, natural, nefalsificat de ideile si cultura moderna.
Legatura se stabili incat nimeni nu mai vazu pe Creanga fara Eminescu si pe Eminescu fara Creanga; amandoi veneau la Junimea, amandoi plecau de la Junimea. Ceilalti mergeau pe cele mai de vaza cafenele ale Iasului. Eminescu i-a urmat uneori, insa nu cu mare placere. Indata ce-l cunoscu pe Creanga, Eminescu se izola cu totul de ceilalti colegi de la Junimea.
Ce faceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare zile si nopti intregi?
Ce faceau se stie. Plecau amandoi si se infundau pe la vreun crasmar de prin Tatarasi, Pacurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe baut, cum se pretindea - caci multi cred ca aceasta ar fi ruinat sanatatea si a lui Creanga si a lui Eminescu. Nu! Ei se puneau sa traiasca o viata care le placea lor, viata simpla si primitiva. Era o placere pentru ei sa se aseze intr-o odaie in fundul unei crasme, pe laviti de lemn, cu bratele rezemate de o masa murdara, serviti de un baietel naiv.
Ce faceau ei? Drept masa sau dejun, cereau sa li se friga o bucata de pastrama, mai mancau carnati cu usturoi - si vai de lume cum erau preparati - ordonau sa li se aduca o cana cu vin, de calitate cum o fi fost si dupa ce mancau pastrama, inaintea unui pahar cu vin stateau toata noaptea daca crasmarul le da voie. Cand crasmarul voia sa inchida, ei plecau in alta parte a orasului, unde stiau ca localul sta deschis pana la ziua si vorbeau, vorbeau, dar si beau.
Odata, hotarati sa ajunga mai degraba la bojdeuca din Ticau, au porint vitejeste la deal, insa oleaca mai sus de coltul strazii Pacurari, cam in dreptul ulitei ce urca spre Copou, treci de mai poti! Din vatra hanului Strachina se ridica un firisor de fum subtire, mirosind nebuneste a carnati fripti, de nu era chip sa faci un pas mai departe. Tras de unda fumusorului ca ata de fus, Creanga se pomeni langa furca vetrei sfraitoare. Pe vremuri ograda era plina de carausii si harabagii Tarii de Sus, care aduceau dinspre Lemberg si Cracovia lipscanarie si marsandarie, ducand inapoi poloboace cu vin, miere si ceara de albine, burdufuri de branza si butoaie cu carne sarata. De cand cu drumul de fier, batranul han ramase doar pe seama satenilor venit la targ, dar isi pastra inca neostoite obiceiurile stravechi.Flamanzilor li se inmana cate o strachina cu jaratec tare pe care sa-si friga dupa placa halca de pastrama sau potcoava de carnati aleasa din cada cu cenusa asezata langa tirizie, iar insetatilor, cate un ulcioras de vreo trei ocale, gol. Urmau sa-l umple in racoarea beciului, la caneau unuia dintre butoaiele aflate in seama unei cotoroante, care insemna cu cate o dunga numarul de plinuri.
Schimband strachina cu carnatul, dintr-o mana in alta, din cauza fierbintelii, noii veniti s-au tologit si ei pe o rogojina la umbra unui salcam, caci de toate avea hanul in afara de mese si scaune.
Aranjati cat sa le tina pana in Ticau, au urcat au urcat pe langa posta cea noua a Copoului, oprind telegarii aproape de capatul Sarariei. N-au mai dat pe la hanul lui Topor, pentru ca nu se facea dupa atata ocol sa mai zaboveasca si pe langa casa. Coborand rapa, aproape de portita, Creanga a si inceput sa strige:
-- Tinco, iata-ne.. Iata-ne, am sosit. Intregi si nevatamati. Doar foamea ne roade pe dinauntru si osteneala ne da gata pe dinafara.
Banuind ca or fi pe aproape, caci de la mancare omul ei niciodata nu lipsea, Tinca abia daduse de o parte oala cu bors acrut de tocmagi, dres cu smantana si mesteca razand o mamaliga aurie. Intr-o tigaie cu unt si ceapa prajita, cobaia sfaraia de mama focului.
Cateodata, Creanga si Eminescu dispareau cate trei, patru zile. Nimeni nu stia de ei. Cand se intorceau erau de nerecunoscut; hainele neangrijite, figurile obosite de veghe, de truda si putin de bautura, insa foarte incantati de asemenea excursii, gata sa le reanoiasca a doua zi.
netlog.com
O prietenie pentru eternitate - Eminescu – Creanga scenariu de- Constandine Brezu cu- Mihai Dinvale , Mihai Mereuta , Alexandrina Halic , Rodica Sanda Tituianu -(59:51min)-
Asculta mai multe audio diverse