Octavio Paz
Camera de hotel
I
În lumina cernit-a amintirii,
care încearcă să răscumpere trăitul
Arde ziua de ieri, fantasma. Eu sunt acesta
care danseaza sub copac si delireaza
cu norii-corpuri, norii-valuri,
cu corpuri-nori, cu corpuri-plaje?
Sunt cel ce-atinge apa, cel ce-o cântă, apa,
norul şi cel ce zboară, copacul şi cel ce-azvârle frunzele, să cadă,
un corp şi se trezeşte şi-i răspunde?
Arde timpul fantasmă:
arde ziua de ieri, ziua de azi se mistuie şi cea de mâine.
Tot ce-am visat durează un minut
şi un minut durează tot trăitul.
Dar nu contează secol sau minute:
timpul stelei e deasemeni timp,
strop de sânge sau foc: zbatere de pleoape.
II
Cu răcoroase mâini fluviul trecutului
îmi atinge fruntea şi amintirile-i
gonesc sub pleoapa mea de piatră.
El nu-şi opreşte goana niciodată
şi eu, din partea mea, îi spun adio.
Fuge de mine trecutul?
Fug şi eu cu el şi cel ce-şi ia adio
e doar o umbră-nşelătoare, goală?
Poate nu-i el cel care-aleargă: eu doar, mă-ndepărtez
şi el nu mă urmează, străin şi obosit.
Cel care-am fost, rămâne pe mal.
Nu-şi aminteşte de mine, nici nu mă caută,
nu mă priveşte, nici nu-şi ia adio:
contemplă, caută un alt fugar.
Dar nici acela de el nu-şi aminteşte.
III
Nu există înainte, nici după. Încă trăiesc
tot ce-am trăit?
Tot ce-am trăit! Eu chiar am fost? Totul curge:
şi încă mor tot ce-am trăit.
Nu are timpul capăt: înşeală buze,
minute, moarte, ceruri, înşeală infernuri,
uşi care dau către nimic şi nimeni nu le trece.
Nu există scop, nici paradis şi nici duminici.
Nu ne aşteaptă Dumnezeu la sfârşit de săptămână.
Doarme, nu-L trezesc strigătele noastre.
Doar liniştea-L trezeşte.
Când totul o să tacă şi nu vor mai cânta
sângele, ceasurile, stelele,
Dumnezeu va deschide ochii
şi noi ne vom întoarce în împărăţia nimicului Său.
Trad. Anca Tanase
CUARTO DE HOTEL
I
A la luz cenicienta del recuerdo
que quiere redimir lo ya vivido
arde el ayer fantasma. ¿Yo soy ese
que baila al pie del árbol y delira
con nubes que son cuerpos que son olas,
con cuerpos que son nubes que son playas?
¿Soy el que toca el agua y canta el agua,
la nube y vuela, el árbol y echa hojas,
un cuerpo y se despierta y le contesta?
Arde el tiempo fantasma:
arde el ayer, el hoy se quema y el mañana.
Todo lo que soñé dura un minuto
y es un minuto todo lo vivido.
Pero no importan siglos o minutos:
también el tiempo de la estrella es tiempo,
gota de sangre o fuego: parpadeo.
II
Roza mi frente con sus manos frías
el río del pasado y sus memorias
huyen bajo mis párpados de piedra.
No se detiene nunca su carrera
y yo, desde mí mismo, lo despido.
¿Huye de mí el pasado?
¿Huyo con él y aquel que lo despide
es una sombra que me finge, hueca?
Quizá no es él quien huye: yo me alejo
y él no me sigue, ajeno, consumado.
Aquel que fui se queda en la ribera.
No me recuerda nunca ni me busca,
no me contempla ni despide:
contempla, busca a otro fugitivo.
Pero tampoco el otro lo recuerda.
III
No hay antes ni después. ¿Lo que viví
lo estoy viviendo todavía?
¡Lo que viví! ¿Fui acaso? Todo fluye:
lo que viví lo estoy muriendo todavía.
No tiene fin el tiempo: finge labios,
minutos, muerte, cielos, finge infiernos,
puertas que dan a nada y nadie cruza.
No hay fin, ni paraíso, ni domingo.
No nos espera Dios al fin de semana.
Duerme, no lo despiertan nuestros gritos.
Sólo el silencio lo despierta.
Cuando se calle todo y ya no canten
la sangre, los relojes, las estrellas,
Dios abrirá los ojos
y al reino de su nada volveremos.
-->
Răspunsuri