Perpessicius - Dumitru S. Panaitescu (n. 21 octombrie 1891, Brăila, d. 29 martie 1971, Bucureşti) a fost un istoric şi critic literar, folclorist, eseist şi poet român, cercetător şi editor al operei eminesciene, membru titular al Academiei Române.S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891, ca al doilea fiu al lui Ştefan Panait, muncitor, originar din Ianina, şi al Elisabetei Panait, născută Daraban, originară din Cucora (Putna). În 1898 a fost înscris în clasa întâi la şcoala primară numărul 4 din Brăila, pe care a absolvit-o în 1902. Din anul 1907 a studiat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Până la terminarea liceului a fost secretar general al societăţii culturale „Avântul”, a elevilor de la liceul Nicolae Bălcescu.
În vara anului 1909, petrecându-şi vacanţa la mănăstirea Agapia, l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu Titu Dinu, elev al lui Ovid Densusianu, la Facultatea de Litere din Bucureşti. În 1910 absolvă liceul şi devine student al Facultăţii de litere, la secţia de filologie modernă. În primul an de facultate a lucrat ca pedagog la pensionul Schewitz-Thieren, având sarcina de a împărţi elevilor mâncarea. A luat parte la cursurile ţinute de Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Ion Bogdan, Mihail Dragomirescu.În anul al treilea de facultate a primit o bursă lunară în urma unui concurs, iar cu sprijinul şi recomandarea lui Ion Bianu, devine meditatorul nepoţilor lui Ion Ghica. În 1914 s-a căsătorit cu Alice Paleologu, o colegă de facultate.În 1914 obţine licenţa în filologie romanică la Universităţii din Bucureşti.A debutat cu schiţa „Omida - Din lumea celor care se târăsc”, o replică la volumul Din lumea celor cari nu cuvântă a lui Emil Gârleanu. Schiţa a fost semnată cu pseudonimul Victor Pribeagu şi a apărut în revista brăileană Flori de câmp, nr. 5 din 20 iulie 1911.A debutat ca poet cu poezia Reminiscenţă în revista „Versuri şi proză” a lui I.M. Raşcu în nr.7-8 din aprilie 1913, semnată cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din iniţiala prenumelui său şi din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) şi al mamei sale Dara(ban).Semnează cu pseudonimul Perpessicius în Cronica (1915), revistă condusă de Gala Galaction şi Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 şi rămâne invalid de mâna dreaptă. Profesor în mai multe localităţi ale ţării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti şi Jacques Byck.Colaborează la Cuvântul, Lumea, Universul literar, România, Revista Fundaţiilor Regale, Letopiseţi, Neamul românesc, Cartea vremii, Flacăra, Gândirea, Cugetul românesc, Ideea europeană, Gazeta literară, Contemporanul, Viaţa românească, România literară, Steaua, Luceafărul; a ţinut cronica literară la Radio între 1934-1938. A fost director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) şi al revistei Manuscriptum.Culegerea de note intitulată Repertoriu critic (1925) a fost publicată într-o revistă de bibliografie. Notele completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărţi şi a criticului.
Volumul Scut şi targă apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate din experienţa războiului şi de vremurile care au urmat.
* Menţiuni critice, vol. I-V (1928 - 1946)
* Itinerar sentimental (1932)
* Dictando divers (1940)
* Jurnalul de lector (1944), completat cu Eminesciana
* Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948 - 1956)
* Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1957 - 1967)
* Opere, vol. I-XII (1966 - 1983)
* Lecturi intermitente (1971)
* Eminesciana (1971)
* Patru clasici (1974)
* 12 prozatori interbelici (1980)
* Scriitori români, vol. I-II (1989)
Editează primele trei volume din Opere de M. Eminescu
sursa wikipedia
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Perpessicius nu a fost partizanul unei singure şcoli literare. A îmbrăţişat cu căldură toate direcţiile şi toate formulele artistice, din convingerea că un critic literar nu trebuie să aibă prejudecăţi sau preferinţe (…). Perpessicius ilustrează în cadrele literaturii române genul criticii artistice: fină, ornamentală, cu o subtilă artă a digresiunii. Modelul său este Remy de Gourmont. Eugen Simion
De o sensibilitate rară, de poet, el avea marcată şi în vorbirea, şi în gesturile sale, vocaţia criticului. Entuziasmul de a descoperi valori noi se vedea asociat cu un spirit prudent, care se îndoieşte, cumpăneşte, măsoară, nuanţează, adesea tace şi reflectează. Afirmaţiile sale nu trădau niciodată graba infatuată, ci rezultau dintr-un context de meditaţie fină, întreprinsă cu grija de a nu comite vreo nedreptate. Edgar Papu
Margareta Paslaru a compus in anul 1979 melodia "Vre o zgatie de fata" pe versurile scrise de Mihai Eminescu in anul 1878. Aceasta a fost inclusa pe realizatorul Cezar Andrei in emisiunea "Romantici" dedicata implinirii a 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu si difuzata de Radio Romania Actualitati in 15.01.2010. Pe langa compozitia Margaretei Paslaru se poate asculta si vocea eminescologului academician Dumitru S. Panaitescu Perpessicius .
JE EST UN AUTRE:
Jurnalul lui Perpessicius - Necunoscutul din strada Eminescu de Ioana Pârvulescu
Perpessicius face parte din categoria numelor stimate de toată lumea şi neglijate de toţi pentru că nu stîrnesc controverse. I se recunosc politicos meritele, atunci cînd împrejurarea o cere şi este lăsat fără regrete în grija specialiştilor, nici aceasta excesivă de altfel. în timp ce în jurul lui Călinescu, spre exemplu, spiritele se încing şi articolele se aprind unul de la altul, ca ţigările, posteritatea lui Perpessicius se rezumă la variaţiuni pe două teme: editorul lui Eminescu şi ...restul (istoricul literar: prea generos, criticul: prea artist, poetul: prea erudit). O serie de amănunte biografice cîndva bine ştiute par să se şteargă unul cîte unul din memoria literară contemporană. Metamorfoza onomastică a criticului e de-a dreptul urmuziană, oscilînd între tragic şi derizoriu: Dimitrie Panaiot, Dumitru Panaitescu, apoi, sub oblăduirea lui Galaction şi Arghezi, Perpessicius, în şcoală Mitiş, în scrisori Mitică, în proiecţiile de roman autobiografic Mototolea sau Pentapolin; la o extremitate blîndul Mitiş, mototolul, la cealaltă Perpessicius, nume straniu, grav, pe care Mircea Vulcănescu îl explică de la "încercatul". Pe lîngă civilul literat, în anii interbelici tînărul avea şi faimă de erou de război: rănit de un glonte, este operat la braţul drept (rezecţia cotului) şi reînvaţă să scrie cu mîna stîngă, de unde caligrafia lui specială şi înclinată spre stînga. Adresa editorului operei lui Eminescu, printr-o potrivire a destinului str. Eminescu 122, e poate marcată de una dintre acele plăci comemorative spre care nimeni nu-şi ridică privirea.
De curînd România literară (nr. 49/2001) a publicat o cutremurătoare istorie semnată de C.D. Zeletin, Yvoria sau drama secretă a lui Perpessicius care dezvăluie pentru prima dată un chip cu totul necunoscut al eruditului: căsătorit la 23 de ani cu Alice Paleologu, se îndrăgosteşte pe la 34 de Yvoria (Viorica Secoşanu), pe care o cunoaşte la Biblioteca Academiei. Cînd fata, sensibilă, nevrotică (fotografia arată un chip frumos, cu o privire nespus de tristă) află că bărbatul e căsătorit şi că are un copil de 10 ani, se sinucide: îşi dă foc noaptea într-un cavou din ci-mitirul Bellu. Nu moare imediat, chinurile se prelungesc pînă în seara următoare. Nu ştiu cîţi dintre contemporanii lui Perpessicius au fost la curent cu această întîmplare a anului 1926, de o neverosimilă cruzime, ca-n cînturile epopeilor antice atît de bine cunoscute lui Perpessicius, dar totul a rămas "sub pecetea tainei". Iată ce păstrează istoria literară (sursa nu are importanţă) despre anul 1926: " An fast pentru Perpessicius, care îi aduce bucuria tipăririi la Editura "Casei Şcoalelor", a primului său volum de poezii. [...] Aprecierile sînt, multe dintre ele superlative...(s.m.)" Falia dintre anul cel mai cumplit din viaţa personală a lui Perpessicius şi aprecierile posterităţii literare este de netrecut. Atît sînt în stare/dispuşi contemporanii să-şi înţeleagă semenii, atît sîntem dispuşi să lăsăm la vedere din ceea ce trăim. Singura posibilă punte peste această prăpastie de necunoaştere întreţinută de ambele părţi (de o parte nepăsare, de cealaltă discreţie, durere, teamă) este scrisul. Perpessicius a plănuit un roman despre Yvoria, Amor academic, dar nu şi-a dus la capăt proiectul. Nu cred că titlul perverteşte povestea pasională într-un episod livresc, cum ar părea, ci am impresia că face aluzie la locul în care protagoniştii s-au cunoscut, loc care a fost şi o a doua casă a lui Perpessicius: Biblioteca Academiei.
Mai este însă o cale de acces spre necunoscutul din strada Eminescu şi de la Biblioteca Academiei. Există cîteva caiete ale lui Perpessicius, încă inedite, un jurnal "programat de autorul său să vadă lumina tiparului mult mai tîrziu" după o mărturisire a fiului său, D.D. Panaitescu, publicată în Manuscriptum 1/1975.
Vis. Un fel de Mahatma Gandhi, cu îmbrăcăminte între togă romană şi cearşaf alb, cu picioarele goale, păroase, cu maxilarele ieşite, apărea pe scenă să-şi expuie programul. De la galerie, o voce...
Cetisem de cu seară Coriolan şShakespeareţ (toga umilinţei) şi ascultasem la Radio comunicaţia/proclamaţiile generalului Antonescu. (8 sept. 1940)
Jurnalul lui Perpessicius se poate reconstitui - spune nota din Manuscriptum - din cîteva caiete: unul din perioada 1927-1935 conţine întîmplări, impresii despre oameni, spectacole, cărţi, al doilea, din anii 1940-1943, cu notaţii mai mult politice şi două carneţele, singurele rămase din vreo 40, cu însemnări - care probabil că puneau în pericol libertatea diaristului - despre anii '50. Din toate acestea D.D. Panaitescu a publicat în anii 70 cîteva scurte fragmente, desigur atent cenzurate, singurele la care am avut acces. Sînt note, adesea prescurtate (ca în Agendele lui Lovinescu) şi care, în cazul unei publicări integrale ar avea nevoie de lămuriri. Fragmentele sînt, toate, din toamna şi iarna anului 1940. Perpessicius, care lucrase fidel la Cuvîntul pînă la suspendarea din 1933 a revistei, priveşte lucid fenomenul legionar şi face însemnări laconice despre adepţii săi.
Emisiunile radiofonice sînt o preocupare constantă a jurnalului. (Radioul, scris de interbelici cu majusculă, era la fel de urmărit ca, astăzi, posturile de televiziune. în toate jurnalele de scriitori interbelici apar referiri la emisiunile ascultate, transmise fie de la Bucureşti, fie din marile oraşe europene).
Cu un umor greu de asociat cu figura serioasă, ascunsă după ochelarii cu tot mai multe dioptrii, Perpessicius parodiază (la 6 oct. 1940) discursurile caragialeşti ale unui "speaker peltic" care amintesc astăzi izbitor de mult nu de Caragiale, ci de transmisiile comuniste "de sărbătoare": "fetele pornesc în pas alergător... după ele altele... aşiştăm...istoria neamului românesc... marea integrare...justiţia care le-a fost refuzată legionarilor... în faţa aceştei lumini au dispărut toate grijile... inimile bat... la mijloc tribuna... întrucît valurile de legionari continuă să vie...mai dăm o serie de plăci cu cîntece legionare" etc. O altă ţintă a însemnărilor o constituie felul în care literatura, tonul gazetelor şi opiniile literare încep să se modifice.
Germania 1940, poem de Ion Barbu, închinat lui Hitler; de redactat scena Ş. Cioculescu & I. Barbu [...] Poemul e magnific...cu regretul că n-a fost inspirat de Ştefan cel Mare. Dacă Hitler ar putea înţelege poezia, ar trebui să ne dea Ardealul înapoi. Să ştii că Radu Gyr se va îmbolnăvi de gălbenare (8 dec. 1940)
Poemul lui Ion Barbu poate fi citit în volumul al doilea al ediţiei operei barbiene alcătuite de Mircea Coloşenco. Numai titlul diferă (a rămas doar 1940). Judecata criticului Perpessicius este fără cusur: poezia este într-adevăr reuşită şi, primele nouă strofe, de un delicat ermetism şi o admiraţie pentru spiritul german deloc politică, nu au nimic discutabil. Simbolurile sînt generoase şi divergente: Mirt, Zeu, Liră, Novalis, Ierbosul Luneburg, Hanovra vibrătoare, Goettingen, fecioarele cu mîini vindecătoare, Riemann. Abia ultimele două strofe, unde apar Căpitanul şi Führerul, devin transparente şi reorientează liniile de forţă ale poemului spre un militantism trivial (în sensul matematic al cuvîntului). B. Sluşanschi şi afirmaţiile lui hazardate despre ceea ce ar rămîne din literatura română (Pentru legionari, Radu Gyr şi Velerim şi Veler Doamne), conferinţele O. Onicescu şi T. Brăileanu pline de "spiritual şi spiritualitate", apoi "uciderea sălbatecă a lui N. Iorga" şi un misterios N. care-i judecă pe toţi şi rîde de ei de pe lumea cealaltă (să fie oare Nae Ionescu, care murise în primăvara aceluiaşi an?) fac ca aceste însemnări să fie demne de interes în ciuda laconismului lor.
Nu ştiu cine se ocupă de manuscrisele rămase de la Perpessicius, după moartea profesorului D.D. Panaitescu. Dar nu e nici o îndoială că e timpul ca jurnalul său - pe care lumea noastră literară îl ignoră cu seninătate - să fie publicat.
Vino, Piciule, cu foamea ta de lup
De pe când erai convalescentă,
De-i lichiorul şi secara azi absentă,
Am în schimb, pe masă-un cantalup
Care-abia te-aşteaptă, Fatma, să-l diseci,
Cum te-aşteaptă: miezul pâinii coapte,
Prunele pictate-n violet de noapte,
Nucile, să vezi de-s bune sau sunt seci,
Strugurii ce nu mai pot de bucurie
La ideea că din nou au să te vadă
Şi-au să râdă cu bobiţele grămadă
Cum au râs când te-au văzut micuţă-n vie.
Fatma, dacă e meniul cam anemic,
Ţi-e destul de mare însă apetitul
Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul
După ritul cel mai academic.
Vutcani, septembrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932
Iubirea noastră, Fatma, se sufocă
În bănuieli prea multe şi prea grave,
Asemeni florilor ce prinse-n rocă
Au flori frumoase, rădăcini bolnave.
De ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem
Din pietrele ce-o fac nesănătoasă
Şi răsădind-o-n brazdă-apoi s-o prindem.
Nestânjenit să crească — mai frumoasă?
Vutcani, octombrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932
Eu, Dutză şi cu Dolfi îţi scrim această carte,
Tustrei odată, Fatma, deşi avem în parte,
Câte ceva să-ţi spunem, din noi, fieştecare:
Dar dorul după tine la toţi la fel de mare
- Egalitatea asta nu-i oare-o invectivă? -
Ne-ndeamnă să-ţi trimitem scrisoare colectivă.
Pe-aici interiorul e jalnic, şi subscrisul
Voi încerca în versuri să-i zugrăvesc dichisul.
Aceleaşi personagii, trăim aceeaşi viaţă:
Acelaşi cald în sobă, pe geam aceeaşi gheaţă
Ce se topeşte-n treacăt şi-apoi din nou se prinde
Ca gheaţa dintre cei ce trăim sub aste grinde.
Acelaşi e decorul, aceeaşi comedia:
Distrat deşteptătorul îşi cântă melodia,
Aceeaşi, monotonă, când orele sunt varii,
Când azi sunt veseli, poate, dar mâine trişti sunt larii;
Oglinda-i fericită că orişicând arată,
Indiferentă, promptă, o faţă comandată;
La fel şi-n astă seară docilă la tradiţii
Se-aprinde iarăşi lampa, cu-aceleaşi repetiţii,
Şi scoate la iveală, distinct, la suprafaţă,
Un zâmbet convenabil cusut cu albă aţă;
Veneţia splendidă pe bibelou aplică
Aceeaşi surâzândă piazzetta, fără frică
De zilele de doliu, frecvente azi pe Brenta,
Pe ţărmurile cărei visa Musset polenta*;
Perdelele presează-n aceeaşi ţesătură
Aceleaşi flori uscate, ca ftizica făptură
A ţesătoarei care muri de la o vreme
- Aceleaşi flori uscate, în orişicare vreme; -
În vatră focu-şi pierde căldura de pomană;
Absenţa ta-i prezentă şi doare ca o rană
Deschisă-adânc, pe care nici somnul n-o pansează;
Stăm treji şi la răstimpuri, când liniştea cedează,
Ciulim tustrei urechea: dar tacticos din grinde
Coboară un păianjen şi somnul nu ne prinde.
* Mais j'aime mieux la polenta
Ou'on mange aux bords de la Brenta
Sous une treille (n.a.).
Iaşi, noiembrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932
-->
Răspunsuri
Perpessicius nu a fost partizanul unei singure şcoli literare. A îmbrăţişat cu căldură toate direcţiile şi toate formulele artistice, din convingerea că un critic literar nu trebuie să aibă prejudecăţi sau preferinţe (…). Perpessicius ilustrează în cadrele literaturii române genul criticii artistice: fină, ornamentală, cu o subtilă artă a digresiunii. Modelul său este Remy de Gourmont. Eugen Simion
De o sensibilitate rară, de poet, el avea marcată şi în vorbirea, şi în gesturile sale, vocaţia criticului. Entuziasmul de a descoperi valori noi se vedea asociat cu un spirit prudent, care se îndoieşte, cumpăneşte, măsoară, nuanţează, adesea tace şi reflectează. Afirmaţiile sale nu trădau niciodată graba infatuată, ci rezultau dintr-un context de meditaţie fină, întreprinsă cu grija de a nu comite vreo nedreptate. Edgar Papu
sursa:citate-celebre.comMargareta Paslaru a compus in anul 1979 melodia "Vre o zgatie de fata" pe versurile scrise de Mihai Eminescu in anul 1878. Aceasta a fost inclusa pe realizatorul Cezar Andrei in emisiunea "Romantici" dedicata implinirii a 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu si difuzata de Radio Romania Actualitati in 15.01.2010. Pe langa compozitia Margaretei Paslaru se poate asculta si vocea eminescologului academician Dumitru S. Panaitescu Perpessicius .
Jurnalul lui Perpessicius - Necunoscutul din strada Eminescu de Ioana Pârvulescu
Perpessicius face parte din categoria numelor stimate de toată lumea şi neglijate de toţi pentru că nu stîrnesc controverse. I se recunosc politicos meritele, atunci cînd împrejurarea o cere şi este lăsat fără regrete în grija specialiştilor, nici aceasta excesivă de altfel. în timp ce în jurul lui Călinescu, spre exemplu, spiritele se încing şi articolele se aprind unul de la altul, ca ţigările, posteritatea lui Perpessicius se rezumă la variaţiuni pe două teme: editorul lui Eminescu şi ...restul (istoricul literar: prea generos, criticul: prea artist, poetul: prea erudit). O serie de amănunte biografice cîndva bine ştiute par să se şteargă unul cîte unul din memoria literară contemporană. Metamorfoza onomastică a criticului e de-a dreptul urmuziană, oscilînd între tragic şi derizoriu: Dimitrie Panaiot, Dumitru Panaitescu, apoi, sub oblăduirea lui Galaction şi Arghezi, Perpessicius, în şcoală Mitiş, în scrisori Mitică, în proiecţiile de roman autobiografic Mototolea sau Pentapolin; la o extremitate blîndul Mitiş, mototolul, la cealaltă Perpessicius, nume straniu, grav, pe care Mircea Vulcănescu îl explică de la "încercatul". Pe lîngă civilul literat, în anii interbelici tînărul avea şi faimă de erou de război: rănit de un glonte, este operat la braţul drept (rezecţia cotului) şi reînvaţă să scrie cu mîna stîngă, de unde caligrafia lui specială şi înclinată spre stînga. Adresa editorului operei lui Eminescu, printr-o potrivire a destinului str. Eminescu 122, e poate marcată de una dintre acele plăci comemorative spre care nimeni nu-şi ridică privirea.
De curînd România literară (nr. 49/2001) a publicat o cutremurătoare istorie semnată de C.D. Zeletin, Yvoria sau drama secretă a lui Perpessicius care dezvăluie pentru prima dată un chip cu totul necunoscut al eruditului: căsătorit la 23 de ani cu Alice Paleologu, se îndrăgosteşte pe la 34 de Yvoria (Viorica Secoşanu), pe care o cunoaşte la Biblioteca Academiei. Cînd fata, sensibilă, nevrotică (fotografia arată un chip frumos, cu o privire nespus de tristă) află că bărbatul e căsătorit şi că are un copil de 10 ani, se sinucide: îşi dă foc noaptea într-un cavou din ci-mitirul Bellu. Nu moare imediat, chinurile se prelungesc pînă în seara următoare. Nu ştiu cîţi dintre contemporanii lui Perpessicius au fost la curent cu această întîmplare a anului 1926, de o neverosimilă cruzime, ca-n cînturile epopeilor antice atît de bine cunoscute lui Perpessicius, dar totul a rămas "sub pecetea tainei". Iată ce păstrează istoria literară (sursa nu are importanţă) despre anul 1926: " An fast pentru Perpessicius, care îi aduce bucuria tipăririi la Editura "Casei Şcoalelor", a primului său volum de poezii. [...] Aprecierile sînt, multe dintre ele superlative...(s.m.)" Falia dintre anul cel mai cumplit din viaţa personală a lui Perpessicius şi aprecierile posterităţii literare este de netrecut. Atît sînt în stare/dispuşi contemporanii să-şi înţeleagă semenii, atît sîntem dispuşi să lăsăm la vedere din ceea ce trăim. Singura posibilă punte peste această prăpastie de necunoaştere întreţinută de ambele părţi (de o parte nepăsare, de cealaltă discreţie, durere, teamă) este scrisul. Perpessicius a plănuit un roman despre Yvoria, Amor academic, dar nu şi-a dus la capăt proiectul. Nu cred că titlul perverteşte povestea pasională într-un episod livresc, cum ar părea, ci am impresia că face aluzie la locul în care protagoniştii s-au cunoscut, loc care a fost şi o a doua casă a lui Perpessicius: Biblioteca Academiei.
Mai este însă o cale de acces spre necunoscutul din strada Eminescu şi de la Biblioteca Academiei. Există cîteva caiete ale lui Perpessicius, încă inedite, un jurnal "programat de autorul său să vadă lumina tiparului mult mai tîrziu" după o mărturisire a fiului său, D.D. Panaitescu, publicată în Manuscriptum 1/1975.
Vis. Un fel de Mahatma Gandhi, cu îmbrăcăminte între togă romană şi cearşaf alb, cu picioarele goale, păroase, cu maxilarele ieşite, apărea pe scenă să-şi expuie programul. De la galerie, o voce...
Cetisem de cu seară Coriolan şShakespeareţ (toga umilinţei) şi ascultasem la Radio comunicaţia/proclamaţiile generalului Antonescu. (8 sept. 1940)
Jurnalul lui Perpessicius se poate reconstitui - spune nota din Manuscriptum - din cîteva caiete: unul din perioada 1927-1935 conţine întîmplări, impresii despre oameni, spectacole, cărţi, al doilea, din anii 1940-1943, cu notaţii mai mult politice şi două carneţele, singurele rămase din vreo 40, cu însemnări - care probabil că puneau în pericol libertatea diaristului - despre anii '50. Din toate acestea D.D. Panaitescu a publicat în anii 70 cîteva scurte fragmente, desigur atent cenzurate, singurele la care am avut acces. Sînt note, adesea prescurtate (ca în Agendele lui Lovinescu) şi care, în cazul unei publicări integrale ar avea nevoie de lămuriri. Fragmentele sînt, toate, din toamna şi iarna anului 1940. Perpessicius, care lucrase fidel la Cuvîntul pînă la suspendarea din 1933 a revistei, priveşte lucid fenomenul legionar şi face însemnări laconice despre adepţii săi.
Emisiunile radiofonice sînt o preocupare constantă a jurnalului. (Radioul, scris de interbelici cu majusculă, era la fel de urmărit ca, astăzi, posturile de televiziune. în toate jurnalele de scriitori interbelici apar referiri la emisiunile ascultate, transmise fie de la Bucureşti, fie din marile oraşe europene).
Cu un umor greu de asociat cu figura serioasă, ascunsă după ochelarii cu tot mai multe dioptrii, Perpessicius parodiază (la 6 oct. 1940) discursurile caragialeşti ale unui "speaker peltic" care amintesc astăzi izbitor de mult nu de Caragiale, ci de transmisiile comuniste "de sărbătoare": "fetele pornesc în pas alergător... după ele altele... aşiştăm...istoria neamului românesc... marea integrare...justiţia care le-a fost refuzată legionarilor... în faţa aceştei lumini au dispărut toate grijile... inimile bat... la mijloc tribuna... întrucît valurile de legionari continuă să vie...mai dăm o serie de plăci cu cîntece legionare" etc. O altă ţintă a însemnărilor o constituie felul în care literatura, tonul gazetelor şi opiniile literare încep să se modifice.
Germania 1940, poem de Ion Barbu, închinat lui Hitler; de redactat scena Ş. Cioculescu & I. Barbu [...] Poemul e magnific...cu regretul că n-a fost inspirat de Ştefan cel Mare. Dacă Hitler ar putea înţelege poezia, ar trebui să ne dea Ardealul înapoi. Să ştii că Radu Gyr se va îmbolnăvi de gălbenare (8 dec. 1940)
Poemul lui Ion Barbu poate fi citit în volumul al doilea al ediţiei operei barbiene alcătuite de Mircea Coloşenco. Numai titlul diferă (a rămas doar 1940). Judecata criticului Perpessicius este fără cusur: poezia este într-adevăr reuşită şi, primele nouă strofe, de un delicat ermetism şi o admiraţie pentru spiritul german deloc politică, nu au nimic discutabil. Simbolurile sînt generoase şi divergente: Mirt, Zeu, Liră, Novalis, Ierbosul Luneburg, Hanovra vibrătoare, Goettingen, fecioarele cu mîini vindecătoare, Riemann. Abia ultimele două strofe, unde apar Căpitanul şi Führerul, devin transparente şi reorientează liniile de forţă ale poemului spre un militantism trivial (în sensul matematic al cuvîntului). B. Sluşanschi şi afirmaţiile lui hazardate despre ceea ce ar rămîne din literatura română (Pentru legionari, Radu Gyr şi Velerim şi Veler Doamne), conferinţele O. Onicescu şi T. Brăileanu pline de "spiritual şi spiritualitate", apoi "uciderea sălbatecă a lui N. Iorga" şi un misterios N. care-i judecă pe toţi şi rîde de ei de pe lumea cealaltă (să fie oare Nae Ionescu, care murise în primăvara aceluiaşi an?) fac ca aceste însemnări să fie demne de interes în ciuda laconismului lor.
Nu ştiu cine se ocupă de manuscrisele rămase de la Perpessicius, după moartea profesorului D.D. Panaitescu. Dar nu e nici o îndoială că e timpul ca jurnalul său - pe care lumea noastră literară îl ignoră cu seninătate - să fie publicat.
Vino, Piciule, cu foamea ta de lup
De pe când erai convalescentă,
De-i lichiorul şi secara azi absentă,
Am în schimb, pe masă-un cantalup
Care-abia te-aşteaptă, Fatma, să-l diseci,
Cum te-aşteaptă: miezul pâinii coapte,
Prunele pictate-n violet de noapte,
Nucile, să vezi de-s bune sau sunt seci,
Strugurii ce nu mai pot de bucurie
La ideea că din nou au să te vadă
Şi-au să râdă cu bobiţele grămadă
Cum au râs când te-au văzut micuţă-n vie.
Fatma, dacă e meniul cam anemic,
Ţi-e destul de mare însă apetitul
Şi-apoi suplini-vom restul cu cetitul
După ritul cel mai academic.
Vutcani, septembrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932
Iubirea noastră, Fatma, se sufocă
În bănuieli prea multe şi prea grave,
Asemeni florilor ce prinse-n rocă
Au flori frumoase, rădăcini bolnave.
De ce nu vrei dar, Fatma, s-o desprindem
Din pietrele ce-o fac nesănătoasă
Şi răsădind-o-n brazdă-apoi s-o prindem.
Nestânjenit să crească — mai frumoasă?
Vutcani, octombrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932
III. Interior în lipsa ta
Eu, Dutză şi cu Dolfi îţi scrim această carte,
Tustrei odată, Fatma, deşi avem în parte,
Câte ceva să-ţi spunem, din noi, fieştecare:
Dar dorul după tine la toţi la fel de mare
- Egalitatea asta nu-i oare-o invectivă? -
Ne-ndeamnă să-ţi trimitem scrisoare colectivă.
Pe-aici interiorul e jalnic, şi subscrisul
Voi încerca în versuri să-i zugrăvesc dichisul.
Aceleaşi personagii, trăim aceeaşi viaţă:
Acelaşi cald în sobă, pe geam aceeaşi gheaţă
Ce se topeşte-n treacăt şi-apoi din nou se prinde
Ca gheaţa dintre cei ce trăim sub aste grinde.
Acelaşi e decorul, aceeaşi comedia:
Distrat deşteptătorul îşi cântă melodia,
Aceeaşi, monotonă, când orele sunt varii,
Când azi sunt veseli, poate, dar mâine trişti sunt larii;
Oglinda-i fericită că orişicând arată,
Indiferentă, promptă, o faţă comandată;
La fel şi-n astă seară docilă la tradiţii
Se-aprinde iarăşi lampa, cu-aceleaşi repetiţii,
Şi scoate la iveală, distinct, la suprafaţă,
Un zâmbet convenabil cusut cu albă aţă;
Veneţia splendidă pe bibelou aplică
Aceeaşi surâzândă piazzetta, fără frică
De zilele de doliu, frecvente azi pe Brenta,
Pe ţărmurile cărei visa Musset polenta*;
Perdelele presează-n aceeaşi ţesătură
Aceleaşi flori uscate, ca ftizica făptură
A ţesătoarei care muri de la o vreme
- Aceleaşi flori uscate, în orişicare vreme; -
În vatră focu-şi pierde căldura de pomană;
Absenţa ta-i prezentă şi doare ca o rană
Deschisă-adânc, pe care nici somnul n-o pansează;
Stăm treji şi la răstimpuri, când liniştea cedează,
Ciulim tustrei urechea: dar tacticos din grinde
Coboară un păianjen şi somnul nu ne prinde.
* Mais j'aime mieux la polenta
Ou'on mange aux bords de la Brenta
Sous une treille (n.a.).
Iaşi, noiembrie 1917
Din volumul „Itinerar sentimental”, 1932