S-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1891; studiile liceale în oraşul natal. Licenţiat în filologie romanică al Universităţii din Bucureşti (1914). Debutează cu proză în revista brăileană ..Flori de câmp" (1911). publică versuri în revista ..Versuri şi proză", semnează cu pseudonimul Perpessicius în ..Cronica" (1915), revistă condusă de Gala Galaction şi Tudor Arghezi. Mobilizat pe front, este rănit în 1916 şi rămâne invalid de mâna dreaptă. Profesor de mare vocaţie în mai multe localităţi ale ţării, autor al unor apreciate manuale de literatură pentru liceu, elaborate împreună cu Al. Rosetti şi J. Byck. Colaborează la „Cuvântul", „Lumea". „Universul literar". „România", „Revista Fundaţiilor Regale". „Gazeta literară". „Contemporanul". „Viaţa românească". ..România literară". „Steaua"', „Luceafărul". A ţinut cronica literară la Radio între 1934 şi 1938. Membru al Academiei Române. Director general al Bibliotecii Academiei, al Muzeului Literaturii Române (1957) şi al revistei „Manuscriptum".
In studiul Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, E. Lovinescu îl încadrează pe Perpessicius în cea de a treia generaţie postmaioresciană, alături de G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, dorind să sublinieze ataşamentul acestuia, mai mult decât la alţii, faţă de principiul estetic şi faţă de perspectiva stilistică în critica literară: „Modernistă, critica lui Perpessicius se situează de la sine în plan estetic şi supraestetic: ea este, deci, maioresciană şi mai modernă decât ar fi voit-o bătrânul critic". Aprecierea lui E. Lovinescu conţine şi alte trăsături ale activităţii critice desfăşurate de Perpessicius, reţinând dintre acestea caracterul modernist şi „...un gust pentru noutate şi risc, unit totuşi dezarmant cu o bunăvoinţă aproape universală". în diferite momente ale carierei sale, activitatea lui Perpessicius va evolua cu precădere pe aceste coordonate (comprehensiune, indulgenţă, înţelegere, erudiţie literară, fantezie şi rafinament). în comentariile sale critice, autorul Menţiunilor se dovedeşte un analist subtil, care nu foloseşte afirmaţii şi negaţii categorice, dar gradează nuanţele în aşa fel, încât în acestea să poată fi descifrată întreaga sa atitudine faţă de textul analizat. „Perpessicius, scria P. Constantinescu. face critică de amplă comprehensiune şi de simpatie principială (...). Critica sa descrie, discriminează şi semnalează". Plasat semnificativ în deschiderea primei serii a Menţiunilor critice, articolul In tinda unei registraturi fixează fără echivoc crezul criticului: „însărcinarea mea e, în primul rând, aceea a unui cronicar". El îşi propune să comenteze „orice operă, din orice zonă ar veni".
Peste câţiva ani, autorul reformulează această poziţie, declarându-şi intenţia de a „îmbrăţişa cât mai mult şi a uuzui la înţelegerea a cât mai multe şi variate moduri de expunere literară" (între far şi turn de fildeş, volumul Menţiuni critice, seria a Xl-a). îmbogăţit „cu tot ce-i poate aduce farmecul unui spirit învăţat şi urban şi al unei inimi pline de toleranţă şi tandreţe" (Tudor Vianu), în scrisul clasicizant al lui Perpessicius se constată un evident interes faţă de opere literare din perioade diferite, pe care le analizează cu minuţie şi le introduce într-un cadru larg de referinţe literare. Asemenea aprecieri avea să exprime despre opera lui M. Eminescu, Mateiu I. Caragiale, Dinicu Golescu, V. Voiculescu.
A scris pagini substanţiale despre M. Sadoveanu, T. Arghezi, Ion Barbu, Al. Philippide, Hortensia Papadat-Bengescu, C. Stere, Panait Istrati, Gala Galaction. Judecăţile formulate în epocă despre creaţia unor mari scriitori, cu toate riscurile implicate într-o asemenea selecţie, pledează convingător despre calitatea criticii lui Perpessicius. Acesta are meritul de a fi apreciat, în 1927, că poezia lui Arghezi se situează alături de aceea a lui Eminescu, a distins în lirica lui Bacovia „unul dintre cele mai autentice izvoare ale poeziei moderne româneşti". Perpessicius a practicat toate modalităţile criticii literare (recenzie, foileton de consemnare, cronică literară sau articole şi studii de sinteză), dovedindu-se o personalitate originală, dar şi cu trăsături care îl înrudesc cu colegii de generaţie. Sobrietatea şi exactitatea diagnosticului îl apropie de Ş. Cioculescu sau de P. Constantinescu, aşa cum prin elementele graţioase şi fine ale criticii sale artistice, criticul se apropie de Călinescu sau VI. Streinu.
Numele lui Perpessicius este legat de editarea operei lui Eminescu, ca iniţiator şi prim realizator al acesteia, reuşind prin efortul de benedictin, risipit de-a lungul a peste trei decenii, să găsească calea spre restituirea ştiinţifică a operei marelui poet. Ediţia Perpessicius reprezintă dimensiunile unui tezaur imens, transcris şi interpretat într-o viziune nouă, pe baza criteriului evolutiv al creaţiei şi cu o sistematizare riguroasă a variantelor, în cele trei volume însumând Poezii tipărite în timpul vieţii, cu note şi variante, publicate succesiv în 1939, 1943 şi 1944. Aceasta continuă şi se edifică prin publicarea volumelor IV (1952) şi V (1952) de poezii postume, cu variante şi încercări, şi cu cel de-al Vl-lea volum (1963) de poezie populară, culeasă şi prelucrată de poet. Dovedind o bună cunoaştere a manuscriselor lui Emmescu, care au stârnit interesul atâtor cercetători devotaţi, Perpessicius a realizat o- impunătoare lucrare de filologie, de critică şi de istorie literară, situându-se astfel pe un loc de frunte în strălucita serie a editorilor erudiţi ai operei poetului nostru naţional: „Integrală şi critică, spunea Perpessicius în Prefaţa la volumul I, ediţia aceasta năzuieşte să ducă la bun sfârşit împlinirea acelui corpus eminescian, la care şi memoria poetului şi obligaţiile culturii contemporane, şi năzuinţele an de an amânate, au deopotrivă dreptul". Prefaţf este urmată de o Introducere în care este înfăţişat, cronologic şi critic, Tabloul ediţiilor, cu caracterele proprii fiecărei ediţii din poeziile lui M. Eminescu. Metoda de lucru a editorului savant îndreptăţea pe Vladimir Streinu să numească primul volum al ediţiei Perpessicius „monumentul cel mai fălos al culturii noastre, al poeziei, al criticii şi al artei tipografice în acelaşi timp".
Perpessicius tipăreşte în 1936 ediţia definitivă a Operelor lui Mateiu I. Caragiale, iar în 1938 publică antologia de critică franceză De la Chateaubriand la Mallarme, după ce mai înainte, în 1925, a tipărit, împreună cu Ion Pillat, volumul I din Antologia poeţilor de azi (voi. II, 1928).
„Erudiţia criticului, afirmă Eugen Simion, e impresionantă şi se revarsă, cu generozitate, în comentarii de un graţios cărturărism. Fraza e bogată, odobesciană, înflorită cu metafore, uneori mai sugestive decât acelea din textul comentat. Criticul e un virtuoz al stilului artistic."
OPERA LUI PERPESSICIUS ( DUMITRU S. PANAITESCU)
1923 Repertoriu critic;
1957 - 1967 - Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, voi. I—III;
1926 - Scut şi targa, poezii;
1928 - 1946 - Menţiuni critice, voi. I-V;
1966 - 1983 - Opere, voi. I-XII;
1932 - Itinerar sentimental;
1970 - Memorial de ziaristică, voi. I;
1940 - Dictando divers;
1971 -Lecturi intermitente;
1944 - Jurnal de lector;
1971 - Eminesciana.
1948 - 1956 -Menţiuni de istoriografie literară şi folclor;
sursa:art-zone
-->
Răspunsuri