Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut
structura materiei, de la-nceput.
Nichita Stănescu
Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964
-->
Răspunsuri
Nichita Stanescu - Ciresar
Nimeni nu ne crede daca sarutam
pasarea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescentei ruginind.
Nimeni nu ne spune: bea, flamândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primavara pe sub fluturi,
visator podeaua curge pe sub tine, patule!
Lasa-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscata
rosie cireasa dintr-un chiparos,
zâna inventata!