Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircești, județul Iași) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821 , 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert, deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. Și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu, Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte din cânticelele comice.În anul 1834, împreună cu alți tineri boieri moldoveni, printre care viitorul domn Al. I. Cuza și pictorul Ion Negulici, a fost trimis la studii la Paris, unde și-a dat bacalaureatul în anul 1835. În 1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în științe, urmând cursurile Facultății de Inginerie, pe care nu a terminat-o. În 1838 apar primele încercări literare în limba franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit rameau, Serata. În anul următor s-a întors în țară și a ocupat un post în administrație până în 1846. Împreună cu Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a devenit motiv de inspirație pentru nuvela romantică Buchetiera de la Florența. În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini, rămânând cel mai rezistent compartiment al activității sale literare și va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia românească în principalele sale direcții tehnice: comedia străină și drama istorică. În noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în februarie 1841, Cinovnicul și modista, ambele preluate după piese străine.Din 1842 datează importanta sa călătorie în munții Moldovei, în urma căreia descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Scrie primele sale poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în ciclul Doine și care sunt foarte strâns legate de modelul popular din care au luat naștere. Vasile Alecsandri şi Ion Ghica la Istambul în 1855În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica scoate săptămânalul Propășirea, în care poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul Doine și lăcrimioare, iar în 11 ianuarie se reprezintă piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistență în dramaturgia scriitorului.În 1845 cu ocazia seratelor literare de la Mânjina o cunoaște pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgostește și căreia, după moartea timpurie 1847, îi dedică poezia Steluța și apoi întreg ciclul de poezii Lăcrămioare.După înfrângerea mișcării pașoptiste este exilat, și după ce călătorește prin Austria și Germania; se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți munteni; din perioada exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.În 1849- mai- pleacă, împreună cu ceilalți exilați la Brașov, în Bucovina, apoi, în toamna aceluiași an, la Paris. Scrie primele cântecele comice (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.În 1843 apare, în Albina Românească, Tatarul, prima poezie care va face parte din ciclul Doine și lăcrămioare. Tot acum scrie poeziile Baba Cloanța, Strunga, Doina, Hora, Crai nou. În 1848 scrie poezia Către români, intitulată mai târziu Deșteptarea României. În 1850, după o absență de aproape doi ani, Vasile Alecsandri se întoarce în țară; publică în revista Bucovina poeziile populare Toma Alimoș, Blestemul, Șerb sărac, Mioara, Mihu Copilul. Începe sa lucreze la ciclul Chirițelor cu Chirița în Iași. Aceasta va fi urmată de Chirița în provincie (1852), Chirița în voiagiu (1864) și Chirița în balon (1874). La Teatrul Național se joacă Chirița în Iași sau Două fete ș-o neneacă. În 1852 apare volumul Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești). Adunate și îndreptate de d. V. Alecsandri. Tipărește primul volum de teatru Repertoriul dramatic, care conține piesele Iorgu de la Sadagura, Iașii în carnaval, Peatra din casă, Chirița la Iași, Chirița în provincie. În 1853 apare volumul Poezii poporale. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a. Publică la Paris primul volum de poezii originale: Doine și lăcrimioare. În 1856 apare în Steaua Dunării, revista lui Kogălniceanu, poezia Hora Unirii. În 1874 publică Boieri și ciocoi, una dintre cele mai importante comedii, o frescă socială de dimensiuni considerabile. Tot în Convorbiri literare publică nuvela Călătorie în Africa. În 1875 se editează Opere complete, cuprinzând Poezii (I-III) și Teatru (IV). În 1876 se publică volumul Proza. În 1877, odată cu poezia Balcanul și Carpatul începe seria Ostașilor noștri. În 1878 apare volumul Ostașii noștri, închinat eroismului românilor în războiul din 1877. În 1881 apare ultimul volum din Opere complete, care cuprinde ciclurile Legende nouă și Ostașii noștri. În evoluția artistică a lui Alecsandri se pot distinge cel puțin trei momente, trei vârste aflate în deplină corelație cu epoca plină de transformări prin care trece societatea românească a acelor timpuri. Debutul său stă sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la Florența, Doine și lăcrimioare) dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa Iorgu de la Sadagura sau în ciclul "Chirițelor". Acest romantism tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, are în literatura lui Alecsandri cea mai înaltă măsură în Balta albă și în Deșteptarea României și, de cele mai multe ori se prelungește prin unele texte până după Unire. O a doua etapă, așa-zisă de limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende. Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată însă printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism. Epoca în care trăiește Alecsandri este fundamental romantică, dar fără îndoială că a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret (implicând așadar o conștiință și practică concretă), e o aventură la fel de mare ca aceea de a descoperi marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei. După 1840, când psihologia romantică pătrunde mai adânc, poetul începe să sufere de ceea ce s-a numit <<sentimentul incomplenitudinii, dar, în aceeași măsură, suferă de teama de dezordine în lumea fizică și morală. Haosul îi provoacă viziuni negre. Lângă senzația de axfisie și dorința de expansiune stă, mereu, un treaz sentiment al ordinei, stă voință (la Grigore Alexandrescu, Heliade, mai ales) de a împăca elementele în <<sfadă>>.Marile convulsii istorice modelate de marile modele culturale imprimă începuturilor poeziei românești o configurație dialogică. Pe de-o parte revolta și idealurile, transfigurate în așa zisele universuri compensative: revoltă, erotică, sentimente ale individualului raportat la lume, tipic romantice, construite pe marile modele ale literaturii occidentale (Lamartine, Victor Hugo etc), iar pe de altă parte tentația de a imprima acestei mișcări de emancipare o ordine, o coerență, care nu putea fi găsită decât în marile modele ale literaturii clasice, adică în încercarea de a obiectiva viziunea și mijloacele artistice, inițial, iar mai apoi în luciditatea interogării lumii, în gustul contrastelor tragice născute de interacțiunea dintre epoci, de ruptura.Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare. Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869. Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul înseamnă un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru. Alecsandri a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.Pastelurile lui Alecsandri evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este, ca în marea poezie romantică, refugiu, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Privirea scoate aburi pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al adierii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.Începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din București.Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui Vasile Alecsandri.În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: „A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“. Volume de teatru. Comedii Chrita în Iași sau două fete ș-o neneacă (1850) Chirița în provinție (1855) Chirița în voiagiu (1865) Chirița în balon (1875) Volume de poezie Pasteluri Poezii populare. Balade (Cântice bătrânești), 1852 Poezii populare. Balade adunate și îndreptate de V. Alecsandri, partea a II-a, 1853 Doine și lăcrămioare, 1853 Proze Istoria unui galben Suvenire din Italia. Buchetiera de la Florența Iașii în 1844 sursa:wikipedia Un salon din Iași Românii și poezia lor O primblare la munți Borsec Balta-albă Călătorie în Africa. Un episod din anul 1848 Proze din periodice Satire și alte poetice compuneri de prințul Antioh Cantemir Melodiile românești Prietenii românilor Lamartine Alecu Russo Dridri, (roman scris în 1869, publicat în 1873) Din albumul unui bibliofil Vasile Porojan Margărita, (nuvelă scrisă în 1870, din ea fiind publicată numai un mic episod în 1880) Introducere la scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri Drame Cetatea Nemțului Lipitorile satelor Sgârcitul risipitor Despot Vodă, dramă istorică Fântâna Blanduziei

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Trimiteți-mi un e-mail când oamenii răspund –

Răspunsuri

  • Noaptea de Vasile Alecsandri

    Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,
    Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
    Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
    Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

    Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte
    Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
    Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
    E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

    Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.
    El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
    Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
    Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

    Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!
    Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
    Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
    Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!
    • --------------------------------------------------------------------------------
      Adio

      De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
      Gândul meu la tine, dragă,
      Vecinic, vecinic va zbura,
      Ş-orice e mai sfânt în mine,
      Dulce înger! pentru tine,
      Pentru tine-1 voi păstra.

      Cea mai blândă-a mea gândire,
      Cea mai gingaşă simţire,
      Cel mai falnic dor al meu
      Ţie numai, numai ţie
      Le închin pentru vecie
      Ca la însuşi Dumnezeu!

      Tu, fiinţă de slăvire!
      C-un cuvânt, cu o zâmbire,
      Cu un dulce sărutat!
      Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
      Şi a raiului dulceaţă
      Tu în sânu-mi ai vărsat!

      Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
      Acea naltă fericire,
      Acel simt dumnezeiesc
      Ce puternic ne supune
      Şi ne-naltă de ne pune
      Sus, pe tronul îngeresc!

      Tu, Eleno!... dar, vai mie!
      Într-o noapte de urgie
      Cerul crud ne-a despărţit!
      Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
      Fericirea-mi nesfârşită
      Într-o clipă s-a sfârşit!

      Aşa-i soarta! aşa-n lume
      Tot ce poartă-un dulce nume,
      Tot ce-i falnic şi frumos
      Curând trece, curând moare,
      Ca un cântec, ca o floare,
      Ca un fulger luminos!

      Steaua vine, steaua piere!
      Astfel dulcea-mi mângâiere
      A pierit de pe pământ;
      A pierit, s-a dus cu tine
      În locaşul de lumine...
      Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

      Singur, singur cu-a mea jale,
      Rătăcit pe-a vieţii cale,
      Ca un orb nenorocit,
      Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
      Ş-al meu dor în veci s-opreşte
      Pe mormântul tău iubit!

      Adio! pe-aceste maluri
      De-ale Bosforului valuri
      Îngânate lin, uşor,
      Te las, înger de iubire!
      Cu a vieţii-mi fericire,
      Cu-al meu suflet plin de dor!

      Constantinopol, mai 1849
  • Dorul româncei de Vasile Alecsandri

    De-ar vrea bunul Dumnezeu
    Să-mi asculte dorul meu!
    De-aş avea un copilaş,
    Dragul mamei îngeraş!

    Cât e ziuă, cât e noapte,
    I-aş şopti cu blânde şoapte.
    Cât e noapte, cât e zi,
    Tot la sânu-mi l-aş păzi!

    L-aş păzi, l-aş dezmierda,
    Mii de sărutări i-aş da,
    Şi i-aş zice-ncetişor:
    Nani, nani, puişor!

    De-ar fi cerul cu priinţă,
    Să-mplinească-a mea dorinţă!
    De mi-ar da un băieţel,
    Dragul mamei voinicel!

    N-ar fi prunc mai fericit
    Şi pe lume mai iubit!
    Alt copil n-ar fi ca el,
    Mititel şi frumuşel!

    Obrăjelu-i ca de spume
    N-ar avea seamăn pe lume!
    N-ar fi ochii nimărui
    Dulci ca ochişorii lui!

    Iar eu, mândră măiculiţă,
    Pe-ai săi ochi, pe-a sa guriţâ
    Ne-ncetat l-aş săruta,
    Săruta şi i-aş cânta.

    Şi i-aş face-o descântare
    Să ajungă-un viteaz mare,
    Un viteaz ce-ar străluci,
    Cum n-a fost, nici n-ar mai fi

    Şi l-aş pune să se culce
    Pe-al meu sân, legănat dulce,
    Şi i-aş zice-ncetişor:
    Nani, nani, puişor!

  • Focul Viu - Vis de poet
    Asculta mai multe audio diverse
Acest răspuns a fost șters.
-->