CEARTĂ ŞI ÎMPĂCARE

  Ciudat pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu m-au crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete—îmi spuneau dumnealor—tu mergi în Italia, prea fain eşti îmbrăcat”!... Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, şi mi-am îmbrăcat apoi toţi pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidaşii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea...”—le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.

  După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştinţe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior... Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.

  Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de cei patru fraţi ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat şi-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul”! O descărca încet din camion, cu intenţie, ca să îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din străinătăţuri, ce dracu’!...”

  Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi mă simţeam ca acasă. Ca să mă apropii şi mai abitir de ai mei mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai avuseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că le-am mai descreţit frunţile, că în general atunci când erau sunaţi de ai noştri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă...

  Gălăgios popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruşi, pe atât eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea şi nici nu mai aveam vise cu festinuri măreţe...

  Într-o zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mi-a schimbat puţin direcţia vieţii: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneţi aici”? Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un război”! A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?! Aveţi de gând să nu mai aveţi cu ce zbura”? Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneţi-le ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze”! Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se enervează şi mai abitir, așa să transmiți înapoi la ambasadă”!!!

  Peste câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi război—ni s-a spus. Dacă vă decideţi să rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi de ai noştri”! Am mai rămas doar eu—om de onoare şi în toiul sezonului, în luna Martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; şi doi prieteni de-ai mei, ruşi, alcoolici.

  Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care îşi făcea cartofi prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare şi din submarine. La al doilea tomahawk, explodat pe la ora patru dimineaţa într-un pod metalic romantic, construit pe vremurile celui de-al doilea război mondial de prizonierii germani, cei doi ruşi alcoolici şi-au văzut de treburile lor şi s-au retras acasă. Am rămas singurul străin pe teritoriile lor. Nu eram unul oarecare, ci... un apartenent la NATO.         În timpul războiului am asistat la cele mai reuşite petreceri la care am luat parte vreodată. Destul de multe. „Dacă murim, măcar să murim sârbeşte”—îmi explicau prietenii care mă invitaseră.  De explozii ce să vă spun? Nenumărate. Pe cele din avion le mai suportai, dar cele trimise de pe submarine îţi asurzeau urechile. Am fost martor în direct la bombardarea unui pod. Am văzut totul de la o depărtare de un kilometru, de sus, de la etajul nouă de unde locuiam. Două tomahawkuri au despicat Podul Prieteniei în două. Acolo au murit şi oameni, au căzut cu maşinile în Dunăre. Cum nu aveam familie, am considerat toate acestea ca pe o mare aventură a vieţii...

  Nu mă asemănam cu sârbii. Pe cap purtam eşarfe şi pe corp tot felul de acesorii: de la ceasuri sofisticate, cămăşi de firmă şi curele cu cataramele ciudate. M-a remarcat uşor poliţia militară. M-au întovărăşit până acasă şi mi-au pus sute de întrebări: ce am căutat în Germania cu o săptămână înainte de începerea bombardamentelor (fusesem la o audiţie), ce făceam cu atâtea dicţionare (eram poliglot, vorbeam cinci limbi străine), de unde aveam atâtea adrese din străinătate pe notes (doar eram balerin, și nu voiam ca să mă îngroape Maica Domnului toată viața pe la ei pe acolo, că de vreo patru ani tot o țineam într-un tanzit, acelea fiind adresele mai multor teatre din SUA, Israel, Croaţia,  etc. şi, mai grav, de ce însemnasem pe o hârtie tot felul de localităţi sârbeşti şi de ce foaia respectivă semăna cu o hartă (nu le ştiam geografia şi mă interesau obiectivele care le fuseseră bombardate, ca să am cu ce mă lăuda la ai mei acasă). Mi-au confiscat paşaportul, foaia cartografiată, şi mi-au luat numărul de telefon. M-am trezit ulterior la tribunal. Îmi tot spuneau că era grav ceea ce am făcut și, știindu-le limba nu aveam nevoie de traducător oficial. Ambasada m-a ajutat mult: mi-a recomandat un avocat scump de la Belgrad. A trebuit să mă lupt singur, am contactat toate sursele mass-media. Cei de la poliţie erau contactaţi zilnic: „Avem în faţa redacţiei un cetăţean străin care se plânge că l-aţi incriminat de fapte care nu pot fi spuse...” Când mi-au înmânat paşaportul mi-au reproşat aceleaşi lucruri: „Ce v-a trebuit vouă Nato, nu am fi putut fi prieteni”? „Păi ce legătură au toate acestea cu mine, doar sunt artist”! „Au legătură, pentru că toţi sunteţi la fel...”

  M-am trezit la graniţă, deportat de acolo. Mi-am luat toate lucrurile cu mine, ca să demonstrez acasă că nu am pierdut timpul, ci am muncit din greu. Grănicerul nu a vrut să mă lase să ies cu un televizor alb-negru pentru că nu aveam acte pentru proveniența lui. „Este un aparat din anii optzeci, dumneavoastră aţi fi deţinut acte la el”? Se uita la mine cu nişte ochi cât gogonelele. I-a zis subadjunctului: „Hai, trânteşte-i o viză de ieşire”! şi apoi mie: „Lasă că ne-om mai întâlni noi”! „Sper să nu!...”—i-am răspuns în gând.

  Dezorientat, întors pe pământul făgăduinţei, cu un salariu ridicol, devenit peste noapte codaş la sat, cu iubita rămasă dincolo... Întâlneam la tot pasul numai oameni cătrăniţi, care se perpeleau perpetuu la un foc domol. Gata cu râsetele, gata cu speranţele, gata cu tot. Tristă soartă. Cine spune că depresia nu doare se înşeală! Mintea îmi juca numai scenarii de sinucidere...

  Până m-a trântit pământul. Prima dată m-a încredinţat că imi este prieten, pe urmă m-a lămurit că propria viaţă mi-o pot schimba, dar pe a altora nu. M-a rugat să îmi văd de treabă. I-am urmat sfatul. Am început să nu mai ascult ştirile, să gândesc pozitiv, să fraternizez cu locul în care trăiesc şi, răsplata a fost pe măsură. Mi s-a mărit şi salariul, mi-am găsit prietenă. Satul  s-a metamorfozat brusc într-o metropolă. Râd ca prostul pe stradă de unul singur și stârnesc indignarea celor care se perpelesc la foc continuu. Simt că trăiesc...       

Fericirea convertirii

  Oaspeții lui Miki, prieteni foarte buni, nu gustau deloc postarea de pe Facebook. Știau de glumă, în ciuda aparențelor pe care le purtau atunci când se aflau în pragul desfășurării misiunilor diplomatice, însă acum nu erau de acord cu ce le arăta el.

  -Chiar dacă postarea fratelui tău nebun este mai veche, să știi că ți-e luat în colimator atât de SRI, cât și de serviciul belgian! îl încredința Dan, consulul ambasadei României din Tirana, sorbind cu nesaț cafeaua turnată în ceașca cumpărată de Miki din Bulgaria, de pe lutul căreia îl privea Hitler.

  -Dar e un simplu pamflet! îl încredința Miki.

  Soția lui Dan, consul al aceleiași ambasade, i-a răspuns cu dojană, chipul prieteniei fiindu-i întunecat pentru câteva secunde de cel al diplomației:

  -Nu-i de glumă. Europa suferă atacuri teroriste, iar Belgia e în maximă alertă! Dă-o naibii de treabă, acum vorbim ca-ntre prieteni, fratele tău pozează cu un turban și cu un Kalaschnikov fluturat în aer. Mai grav e că lângă el stau trei copii.

  -Stai liniștit, că toți sunteți vizați din cauza lui! îl liniștea Dan, bătându-l ușurel pe umăr. Că încă nu vi s-a întâmplat nimic, este că serviciile antitero adună informații: unde își are domiciliul fratele tău, persoanele cu care intră în contact, și tot așa.

  Miki încă râdea, disperându-i pe cei doi demnitari, mai ales pe Marina, care prinse cumva să i se adreseze cu o explicație răstită:

  -Știm ce vorbim! Avem și noi funcționari desemnați cu siguranța. Dacă știam de nesăbuința fratelui tău, ne-am fi gândit mai bine dacă să trecem pe la tine! Gravitatea situației este că ne-ai contactat de mai multe ori, și la fel de des te-am contactat și noi. Să ai grijă ce vorbești la telefon!

  Brusc, atmosfera unei reîntâlniri după atâția ani s-a răcit. Lui Miki îi părea rău că li s-a deschis atât de mult. Pe de-o parte la fel procedau și prietenii lui de la ambasadă, de-au discutat cu el de toate în cele cinci ore, chiar și despre poreclele pe care le-au pus noilor colegi ce își începeau alături de ei misiunile diplomatice...

      Cu șase ani în urmă...

  Vlad obținuse ceea ce își dorise. Chiar dacă muncea și câte zece ore pe zi, noua lui meserie era mult mai plăcută decât cea de culegător salate prin sere. Îl obosiseră nespus pozițiile chircite la care fusese supus atâtea luni, de s-a tot aplecat să culeagă nesuferitele legume. Era orășean totuși, nu era obișnuit cu munca la câmp, drept urmare că și rămânea tot timpul în urma celorlalți culegători. Se alegea cu tot felul de incidente și cu noua lui preocupare, sistemul de navigare îl scotea de pe autostradă și îl băga prin hârtoape, că așa voia el, alegea întotdeauna drumul cel mai scurt, și-atunci livrarea coletelor întârzia mult. Îl mai certa și șeful, să învețe odată pentru totdeauna geografia Belgiei, să-l lase naibii de navigator. Dar Vlad nu își făcea griji în privința șefului, știa că îi era greu să își găsească mână de lucru, iar belgienii erau destul de puturoși. Marfa ajungea întotdeauna la destinație.

Astea îi erau singurele neajunsuri. De pe urma noii meserii ajunse să trimită chiar și bani acasă, să își permită să își sune din ce în ce mai des părinții, pe frate-su Miki, și comunicarea le apropia distanțarea. Avea timp să meargă și la antrenamentele de judo, că lucra în ture...

  Cu trei ani în urmă...

  Miki răspunse la telefonul mobil, deși în ultima vreme își punea apelurile în așteptare. Trebuia să creioneze un plan arhitectural urban solicitat chiar de primărie. Însă pe ecran clipea numele lui Vlad, așa că a părăsit cu pași zvelți biroul și s-a dus în curte.

  -Uite că nu ne-am mai auzit de două luni!

  -Miki, ți-am mai zis, Melika era în ultima lună, de nepoata ta Armita a trebuit să mă ocup mai mult eu. Am avut și un scandal cu rudele ei, că nu mă acceptă nicicum, și Miki, uite că s-a născut și Zahra.

  -Văd că le-ai pus nume islamice.

  -N-am încotro, urmăresc să mă pun bine cu ai ei. Apropo, uite de ce te sun... Dă-mi și tu un sfat, că puținii mei prieteni de pe-aici mi-au zis că am înnebunit. Vreau să trec la musulmanism. Mă gândesc că în felul ăsta poate o să-i fac rudele să m-accepte. Iranienii de pe-aici sunt deosebit de puternici. Unii trăiesc în Belgia de-o viață întreagă. Totul trece prin mâinile lor. Tu vezi cu alți ochi lumea. Sincer... ești ultimul la care apelez, te țin ca pe-o carte importantă de poker!

  După pauză cât să își cumpăteze cuvintele, Miki s-a pornit să îl sfătuiască:

  -Vlad, avem o singură viață. Că ești budhist, ortodox sau musulman, asta-i cea mai mică problemă. Îți place de Melika? Fă cum crezi că-i mai bine!

  -Așa voi face!...

  ...În urmă cu un an și jumătate

  -Miki, răzbătea vocea lui Vlad de dincolo de difuzor—ți s-a întâmplat vreodată să fii aplaudat de un grup format din peste opt sute de oameni???

  Îi răspundea distrat:

  -De un milion de ori!

  -Aveai același sentiment pe care îl aveam eu în moschee pe când mă converteam la Islam?! Că îți lăcrimau ochii?!

  -Eu vreau mai degrabă să ajung acasă și să îmi văd de ale mele!

  -Nu îți plac aplauzele?!

  -Depinde. La câte dezveliri de statui am luat parte, la câte inaugurări am fost... Crezi că mă încălzește când municipalitatea își ia un comision de nouăzeci la sută și mie îmi dă zece?

  -Mie mi s-a întâmplat ceva de nemaiîntâlnit! îl convingea Vlad, descurajat cumva de glasul irascibil.

  -Ai mai fost aplaudat cândva, dar ai uitat, atunci când câștigai campionatele zonale de judo!

  -Acolo erau adunați vreo sută de pămpălăi, majoritatea de pe maidan. Nu se compară cu sentimentul aplauzelor primite într-o moschee. Am fost personal felicitat de cel mai mare imam al orașului, un lider spiritual ce conduce întrunirile.

  -Mă bucur pentru tine. Ia zi, rudele nevestei te-au acceptat în cele din urmă?

  -Nu. În schimb m-am împrietenit cu cunoscuți de-ai lor. Îmi dau tot felul de sfaturi, venite direct de la ai ei.

  -Păi, de ce nu ți le dau în persoană? Au nevoie de intermediari?

  Vlad îi răspunse cu un glas mai temperat:

  -Cred că se rușinează de ce mi-au tot făcut de-atâția ani. Dar au angajat-o pe Melika în șaormerie. E deja în luna a șaptea, și vine în curând și Allan pe lume. Uite, de când am trecut la islam am o slujbă de invidiat, de când m-am convertit primesc în plus bani ca să transport și de la un frate la altul tot felul de pachețele. Sunt mai umani decât noi, Miki!

  -Ce te face să constați lucrul ăsta?

  -În primul rând pildele ce le auzi în Coran: „Când spuneți ceva, fiți drepți, chiar dacă este vorba de o rudă apropiată”! sau: „Nu vă vindeți copiii de frica sărăciei”!

  -Vlad, pildele ăstea sunt și în Biblie!

  -Știu, numai că oamenii ăștia le și pun în aplicare, nu numai se laudă. Crede-mă, sunt oameni inofensivi, au familii, copii. Își dau până și cămașa ca semenului să-i fie mai bine, contrar sintagmei: „Dinte pentru dinte și sânge pentru sânge”. Mă invită peste tot. Am trăit în iluzii. Nu-mi vine să cred că m-am spurcat atâția ani cu carne de porc...

  -Vreau să îți explic ceva! îi zâmbea Miki. Spune-mi, ai fost vreodată la biserică?

  Era greu de intuit dacă Vlad se jignea sau se străduia să se jignească. I-a trimis răspunsul cu întârziere:

  -Am fost la botezul lui Stelică, la nunta Mirunei... Ce-i cu întrebarea asta?

  -Dar așa, să aprinzi o lumânare, să asiști la o slujbă?

  -Nu mă bag în falsa credință.

  -Uite unde vreau să ajung! Cei care n-au fost în copilărie în biserici, în geamii, devin mai neclintiți când dau de vreo dogmă, fie ea și sectantă, convinși fiind că au trăit veșnic sub minciună.

  Vlad făcea o pauză îngrijorătoare.

  -Miki, într-un fel nu te contrazic. Soția mea nu cunoaște Coranul. Rătăcea în lumea umbrită. Am pus-o să învețe versetele, și bine am făcut. Știu că am trebuit să îi dau și o porție de bătaie ca să o aduc pe calea dreaptă. Acum se roagă alături de mine, zilnic. Oricum Miki, mi-a înflorit viața. Oamenii ăștia m-au luat sub aripa lor. În afara programului mă roagă să le livrez tot felul de pachete, corespondențe contra cost. Îmi plătesc serviciile mai bine decât cei de la firmă! Zici că am două salarii. Ajung și la judo.

  -Vlad, chiar mă bucur că-ți merge bine.

  -Nu te mint. Ieri am fost la un patron de taxiuri. Au o mâncare... fac un orez... Noi suntem amatori în gătitul lui față de ei. Să vezi ce kush-kush fac! Ia zi, ai auzit vreodată de prăjitură de orez?...

  ...În momentul de față

  Numărul de pe ecran îi apărea lui Miki ca și necunoscut. Nu răspundea la astfel de numere, mai ales la cele din străinătate. Știrile turuiau ca cetățeanul să fie precaut, puteau fi surse de excrocherii. Prefixul era însă de Belgia.

  -Alo!...

  După un huruit a venit și răspunsul, precipitat:

  -Miki, sunt eu, Vlad. Te sun dintr-o cabină...

  -Ce-i cu tine? Ne-ai ținut în suspans de mai bine de trei luni. Ce-mi mai fac nepoțeii...

  -Nu mă întrerupe! Nu pot vorbi. Suntem bine. Te mai sun eu. Dacă vezi numere de Belgia să răspunzi, că-s eu!...

  ...În urmă cu trei luni

  De-abia după ce l-a trântit în parbrizul altei mașini a văzut că pe deasupra lui zburase un polițist. A făcut o greșeală fatală atunci când l-a prins de gulere. Antrenamentele pe care le tot făcea își spuneau cuvântul. Noroc că i-a făcut vânt presupusului agresor pe parbrizul mașinii vecine. De-abia apoi câteva brațe la fel de vânjoase l-au doborât la pământ

  -Culcat! îl alarmau mai multe voci deodată.

  Apucă să îl vadă și pe polițistul care i-a lipit fața de betonul creponat al parcării. Erau din echipa antitero. Înspre el se aținteau pistoale și arme semi-automate. Două camere de luat vederi erau cu lanternele aprinse, cufundându-i atât pe el cât și pe cei care îl imobilizau în ringuri de lumină. Accesul ieșirii din parcare era blocat. Ca un paravan i s-au postat în cale și mașinile poliției, cu girofarele aprinse. „Jooos, nu mișcaaa”!!! urletele îl bombardau cu bruschețe. Era între două stări, de panică și de râs tâmpesc, convins fiind cumva că se afla în fața vreunei camere ascunse. Dar tocmai lui să i se întâmple?!? Dacă genunchiul luptătorului antitero nu i-ar fi strivit obrazul ar fi fost convins că erau puși pe șotii. O voce răgușită îl readucea la realitate:

  -Ce-i cu mașina asta??? Ce ții în portbagaj???

  Multitudinea de brațe l-au urnit de la pământ. Îl împingeau cu vigilență spre propriul autovehicul iar camerele să grăbeau să îi surprindă râsetul psihoanaleptic. Continua să zâmbească, îngrijorat cumva că polițiștii îi răsuceau brațele la spate până la durere. Deja nu mai gusta farsa.

  -Ce-i cu mașina asta??? îi continuau urletele în urechi.

  -E Dacia mea, Duster! Am cumpărat-o din banii mei! s-a pornit și el să urle la presupușii glumeți, observând pieziș că pe la ferestrele blocurilor era deja agitație.

  -Deschide portbagajul! răcneau pălugile care îl împingeau de la spate, în schimb, cei vreo 20 de polițiști i se îndepărtau de mașină cu precauție.

  În afara căruciorului pentru copii și a unul bidon cu soluție de șters parbrizul, n-au mai observat nimic. Au ridicat și preșul roții de rezervă. Cotrobăiau, dând doar de sculele ajutătoare. Nimic în interiorul mașinii.

  -Vii cu noi!

  Încă râdea atunci când îl cărau vlăjganii. Izbirea frunții de chederul caroseriei în care îl băgau îl făcea să își dea seama că farsa se transforma într-o problemă serioasă. Se uita prin grilajul mașinii la convoiul impresionant ce venea din urmă. Își studia pe urmă cătușele, primele cu care a avut vreodată de-a face.

  În interiorul secției funcționarii i se dădeau din cale grăbindu-i accesul. L-au trântit într-un scaun. A rămas doar cu superiorii. Presimțea că avea să fie chestionat. Cei din jur deschideau mai multe dosare. Privea uluit multitudinea de monitoare, atent cercetate de alți funcționari. Inima îi bubuia incontrolabil, mai ales că pe ecrane depista chipurile imamilor pe care îi cunoscuse și prieteni de-ai acestora. Cea mai mare nedumerire a lui era când a dat cu ochii de profilele de Facebook ale lui frate-su Miki, cât și de anumiți prieteni ai acestuia.

  -De ce te-ai opus la arestare??? s-a pornit să urle unul dintre superiorii care l-a însoțit la secție.

  -Nu m-am opus...

  -De ce ai dat într-un ofițer?

  -N-am avut ochi la spate ca să văd cine mi-a împlântat pumnii în gulerele gecii!

  -Știi în ce probleme te-ai băgat???

  Din trei anchetatori doi urlau, iar unul îi punea întrebările cu calm:

  -Spuneți-ne, de ce ați trecut la islam?

  -Ce legături ai cu Al Quaeda? tuna păluga care l-a trântit cu capul de chederul mașinii.

  Vlad răcnea la cel din urmă, antipatia pentru el fiindu-i mărită:

  -N-am niciun rahat cu nicio Al Quaedă!

  -Ai îndeletniciri duble?! Cât de adânc ești implicat în Grupul Islamic? urla și celălalt, un tânăr înalt.

  -De unde până unde ai ajuns la Hamas? îl strângea de guler vânjosul.

 -Calm! îl detensiona ultimul dintre ei, înțelepciunea vârstei înaintate spunându-și cuvântul.

  Le arăta postările lui Vlad de pe Facebook:

  -Ceva nu se leagă! Din postările ăstea reiese că e fan înrăit și al celor de la Frontul de Eliberare Jammu și Kașmir!

  -Se leagă! urla matahala, derulând cu nerăbdare scrolul mous-ului. Ia uitați câte texte în arabă are! Te-ai înfundat! i-a șters lui Vlad o palmă peste ceafă.

  -Lasă-l! îl tempera molatic bătrânul. De obicei așa sunt fenomenele de convertire, se ajunge la extremism.

  Se uita la Vlad:

  -Spune-mi, ce te-a determinat să treci la Islam?

  Dând a lehamite din braț, vânjosul s-a ridicat și a părăsit încăperea. Un gest discret al bătrânului l-a făcut și pe celălalt să o părăsească. Îl studia apoi pe Vlad. Se ținea încă tare, deși îl simțea că tremura tot.

  -Vrei o cafea?

  L-a refuzat. Nu se mai putea destinde.

  -Colegii ăștia ai mei din Liege sunt mai nervoși din fire! îi explica pe un ton liniștitor. Eu am fost trimis din capitală ca să mă ocup de cazul tău!

  -Totuși, nu înțeleg! l-a întrerupt cu o voce tânguită. În afara faptului că lucrez câte 10 ore pe zi, nu îmi pot da seama ce am putut face atât de grav. De ce am fost izbit cu capul de chederul mașinii, de ce mi-au fost sucite mâinile, de ce colegul dumneavoastră semianalfabet mi-a tras o palmă peste ceafă?

  Investigatorul mai în vârstă avu o tresărire, însă și-a controlat rapid izbucnirea:

  -Cu capul de chederul mașinii te-ai trântit singur, brațele ți le-ai dislocat singur atunci când ne-ai trântit de parbriz un coleg. Ar fi trebuit să iei în calcul că orice efect devine ulterior o cauză! Cât despre palma peste ceafă, n-am văzut-o, mă uitam în altă parte...

  Vlad își tempera nervii. A tras adânc aer și i-a cerut ofițerului experimentat ajutorul:

  -Puteți să-mi explicați mai băbește ce-am făcut?

  Bătrânul îl penetra lung, cu niște ochi sticloși, din care emanau dojană:

  -Mai mult ca sigur că ești pus la curent cu atacul terorist din Bruxelles.

  -Prea bine că știu, dar ce legătură are toată fanfaronada asta cu mine?

  -Fanfaronadă?!?

  -Voiam să spun... fanfaronada situației! Normal că-i intolerabil!

  -Ai cumva de gând să pleci în Siria?

  -Nu!

  Inspectorul îl scruta mai îndelung, și își relua întrebările:

  -Ești sigur??

  -Absolut. La o adică, de ce m-aș duce?

  -Păi... 90 la sută din postările tale de pe Facebook se referă la Siria.

  -Dar nu înțeleg unde bateți apropoul, pot să postez pe profilul meu orice!

  -Înțelegi foarte bine! îl contrazicea bătrânul. Puțin ne pasă de peisajele de-acolo. Ne pasă în schimb de postările tale cu sloganuri teroriste!

  -N-am făcut niciodată așa ceva! protesta Vlad ridicându-se din scaun.

  -Te rog să te reașezi! aproape că îl amenința. Spune-mi, ce legături ai cu gruparea teroristă Stat Islamic? Tu știi cine-s ăștia?

  -Habar n-am! vehicula fără credibilitate.

  -Ești sigur?

  -Postările mele nu au de-a face cu teroriștii!

  -Și totuși, cele mai multe postări de-ale tale au avut loc imediat după atacurile de la metroul din Bruxelles!

  Se întorceau din pauza de țigară și ceilalți colegi ai bătrânului. Îl țineau sub observație din picioare, intimidatoriu. Vânjosul a pus palma pe mouse, a intrat într-un folder și acționa mai multe link-uri ce duceau către niște presupuse dovezi incriminatorii.

  -Ce-s cu ăstea?! îl întreba, în timp ce accesa link-urile într-un ritm isteric.

  -Ce sunt?

  -Instigare la revoltă, la ură împotriva europenilor și a Americii! îl repezea și ofițerul înalt.

  -Nu e nicio ură! Cred că adevărata ură vine mai mult din partea europenilor și a americanilor! le zâmbea cu o răbdare pierdută.

  Anchetatorul vlăjgan și cel înalt dădeau impresia că erau pe punctul să se repeadă la Vlad și să măture încăperea cu el. Cu înțelepciune, bătrânul ofițer al forțelor antitero îi tempera cu gesturi ale palmei. I se adresă apoi:

  -Poți să fii mai explicit?

  -Îi cunosc foarte mult pe oamenii ăștia. Am stat cu ei adeseori la masă...

  -Ce tot îndrugi acolo?!? răcnea vânjosul.

  -Cum așa. Când ai stat la masă cu teroriștii??? rămase surprins și bătrânul.

  -Bănuiam eu, și intuiția rar mă înșală! îl lovea repetitiv cu palma peste frunte vânjosul.

 -Nu am luat legătura cu niciun terorist! se enerva Vlad. Nu cunosc decât câțiva imami care m-au luat sub aripa lor, și câțiva cetățeni cu care m-am împrietenit. Mie nu mi-au arătat ideea că vor să arunce cu vreo bombă. N-am nicio grijă în privința asta. Griji am, multe, când mă uit la voi, la irascibilitatea voastră!

  Bătrânul le făcea semne insistente celor doi să se calmeze, însă cel înalt nu se putea abține:

  -Chiar așa?!?

  -Cam da! îi răspundea, plin de antipatie.

  -Cam nu! îl contesta și polițistul solid. Știi ce faci tu în momentul de față???

  Vlad nu îi răspundea, lăsându-l pe el să o facă.

  -Joci un teatru extrem de ieftin!

  Vlad le râdea în față, a panaramă, încurajat într-un fel de mulțimea ochilor indiscreți din încăpere. Bătrânul nu își mai putea tempera colegii. Cel mai tânăr s-a repezit la mouse și îi învârtea rotița. O lovea, înciudat că nu ajungea acolo unde voia să ajungă.

  -Ia uite! îl atenționa victorios, derulând tot felul de imagini.

  Vânjosul l-a prins de ceafă și îl vâra cu ochii în monitor, ca să își vadă mai bine postările cu talibanii care își fluturau armele în aer:

  -Ce-s ăstea???

  -E doar o propagandă! Părerea mea e că nu tot ce zboară se mănâncă!

  Anticipând isteria celor doi colegi, bătrânul interveni:

  -Ne poți explica și nouă ce scrie în arabă pe fotografia asta?

  -Pilde din Coran!

  -Cu armele în mână! striga ofițerul bine făcut.

  -Da! i-a răspuns Vlad, cu cea mai mare nepăsare. Într-o groază de tablouri, mai ales în cele istorice, vezi o grămadă de enoriași pornind la masacre în numele Domnului.

  -Păi istoria a cam trecut, acum trăim în alte vremuri! îl repezea și bătrânul, intuind unde voia să ajungă.

  Vlad le rânjea:

  -Vreți să spuneți că dacă ne întoarcem exact cu 21 de ani, în 1995, frații voștri ortodocși nu au masacrat mii de cetățeni de-ai lor în numele Domnului?! Știți ce însemnau cele trei degete răsfirate pe care le arătau sârbii propriilor cetățeni din tancuri, sau din jurul tunurilor?

  -Aici nu punem întrebări! i se rățoia ofițerul tânăr cu o falsă autoritate.

  -Lasă-l să continue! îl domolea bătrânul, interesat să prindă cât mai multe detalii, ca să știe cum avea să întocmească raportul.

  -Vă spun eu ce înseamnă! continua Vlad, arătându-le gradual degetul mare, arătătorul și cel mijlociu: înseamnă în numele tatălui, al fiului și al sfântului duh.

 Își întinse brațul cu cele trei degete răsfirate către ei:

  -Ăsta era salutul lor frățesc, care le dădea cuviința să își toace apropiații cu mitralierele. Nu vă deosebiți de ei cu nimic. De ce m-ați cărat până aici?

  -Văd că ești un pacifist peste măsură! îl lua în derâdere bătrânul, dându-și parcă brusc arama pe față, mai ales că îi râdeau și ochii. Ești absolut convins că în redistribuirile tale sunt exemplificate citate din Coran?

  Vlad se blocă puțin, ca apoi să îi sublinieze:

  -Categoric.

  Bătrânul a făcut un semn scurt unei tinere urâte, cu ochelari borcănați și ten arămiu să i se apropie.

  -Hiurem!

  Cu mâinile proptite în șolduri, fata privea monitorul.

  -Ne poți spune ce-s cu textele ăstea?

  Nu părea surprinsă.

  -Sun lozinci teroriste. Îndeamnă musulmanii la războiul sfânt. Aici scrie: „Înfrângeți supraputerile”!

  Hiurem derula imaginile cu o exactitate matematică, semn că se uitase de nenumărate ori peste ele.

  -Aici scrie: „Dacă nu luptăm, ne împovărăm conștiința”! Aici: „Vom învinge cotropitorii chiar dacă vom lupta cu cuțite de tuns oi”! Pe postarea asta se face referire la „Marele Satan”, o metaforă preferată de ayatollahul Ali Khamenei, adusă la adresa lumii vestice și a Statelor Unite.

  -Din câte știu, Belgia e o țară vestică! îl ironiza cel mai în vârstă.

  Vlad îi cugeta spusele, iar datoria cuvântului era aceea ca să îi iasă:

  -Se apără și ei cum pot. De ce trimiteți avioane în Siria? Ce treabă aveți voi cu purtatul voalului în școli?

  -Polemizăm! își revenea la același calm bătrânul. Acum avem o cu totul altă preocupare. Ce treabă are Ambasada României din Albania cu fratele tău?!

  -Sunt prietenii lui. Fratele meu e arhitect, e om umblat...

  Îi derulau din nou postările.

  -Aici ai dat redistribuire de pe site-ul Al Quaeda. Chiar scrie mare pe profil. Nu ți-ai dat seama cine-s ăștia?! Uite și un binecunoscut apartenent al grupului Hamas. Ia uite... unul dintre cei mai vehemenți teroriști ai lumii arabe: Abu Muhammadi, care incită la pornirea războiului sacru. Vlad Chiriac, spune-ne, îți place meseria pe care o ai? Ți-e îndestulător salariul pe care ți-l dăm? Refugiul pe care ți l-a oferit Belgia? Ce ți-am făcut? De ce încurajezi toate tentativele ăstea?

  -Eu cred că mai mult le hrăniți voi!

  Nu a mai apucat să spună ce avea de spus. Un braț al vânjosului îl căra cambrat de gât către o masă anume. Din secundele amețitoare Vlad constata că persoanele cu vârste medii din încăpere nu păreau afectate de comportamentul cadrului militar. Erau căliți cu astfel de protocoale. L-a trântit în scaun. L-a prins de ceafă și l-a îndreptat cu ochii într-un alt monitor.

  -Ce-s cu ăstea???

  O altă postare surprindea peretele sufrageriei casei lui. Pe zidul verzui se lăbărța un scris indistinctibil. În ambele capete ale propoziției stăteau înclinate două kalașnikoave.

  -E casa mea. Atâta timp cât nu periclitez nimănui...

Din partea lui Vlad, fotografia îi era luată în joacă, însă poliția nu-i gusta inițiativa. În poză era chiar el, fluturând într-un braț un kalaschnikov. Copiii păreau adunați cu bună intenție în jurul lui.

  -Zero cinci, zero nouă, rapid, să recuperăm arma! își urla ordinul către subalterni. Ia uite domnule ce ne face ăsta, parcă am fi tâmpiții lui...

  L-au umflat de brațe și îl târau în afara cancelariei. Au ieșit pe o altă ușă, direct în curtea lăturalnică a secției. Reflectând la toate prin cele ce trecuse, lui Vlad i se părea că prea multe detalii erau cusute cu ață albă. Parcă era în filmele polițiste: mașina din curte l-a așteptat cu motorul pornit, cei din încăpere știau totul despre el, la investigație erau de față doi polițiști răi și unul bun. „Cel mai probabil că se străduiesc acum să mă scoată țap ispășitor. O să bubuie presa de ticăloșeniile mele”!              

  Luptătorii antitero erau tensionați, iar urletele soției lui Vlad și bocetele celor trei copii îmbrățișați unii într-alții îi iritau și mai mult. Glicemia celor însărcinați cu cazul era crescută, mai ales că cele două kalaschnikoave atârnate pe perete erau niște simple abțibilduri în 3D. Flancau lozica ce îl reprezenta pe Allah ca fiind mare.

  -Unde-i arma??? striga vlăjganul.

  -Rapid, scoate arma! îl îmbrâncea și păluga.

  Îl urmăreau îndeaproape, de-a lungul camerelor. Vlad scotocea printr-un sac de nailon. Își liniștea între timp copiii ce-i boceau din prag:

  -Amita, Zahra, Allan, tati e bine!

  -Hai! îl zorea un alt polițist de la antitero.

  După ce a pus pe margini o locomotivă teleghidată, Vlad a smuls din sac și arma. Forfotă mare în jurul celor ce purtau uniforme. Pușca a fost înmânată ofițerului vânjos. Se sfătuia cu subadjunctul. Păreau nedumeriți. Țeava armei era ruptă. I-au înmânat-o unui expert, care râdea de ei după câteva secunde de examinare.

  -E de jucărie!

  O desfăcea bucată cu bucată.

  -Adevărul e că pare reală!

  Din politețe, specialistul în arme balistice a reasamblat-o la loc, un detaliu ce l-a isterizat pe ofițerul vânjos. Cu niște ochi roșiatici s-a îndreptat apoi spre Vlad:

  -De ce nu ne-ai zis că-i de jucărie?

  Trântea înciudat arma înapoi în sac, iar gestul îl făcea pe Allan să reizbucnească în plâns, fapt ce îl ofusca pe Vlad.

  -Pentru că nu m-ați întrebat!

  -Înapoi la secție! îl târa de guler vânjosul.

  Din excese de zel mai multe brațe îl cărau pe scări, deși cătușele de la încheieturi îi scânteiau în lumina stridentă a neoanelor.

  -Nu e bine ce faceți! scrâșnea Vlad. Am să mă plâng peste tot!

  Vecinii priveau spectacolul prin crăpăturile ușilor. Unii dintre ei s-au ținut de grup până afară. Îl învinovățeau pe Vlad, chiar dacă nu știau ce făcuse...

  ...În afara geamului blindat ce îl despărțea de avocat, Vlad coopera îndeaproape cu acesta printr-un receptor. Ținea morțiș să i se plângă împotriva relelor tratamente pe care i le-au dat polițiștii. Hiram era un jurist recomandat de imamul comunității islamice.  

 -E grav și nu-i grav ce-ai făcut! E grav că ai reușit să comasezi atâtea forțe. Unii au venit din capitală. O echipă antitero chiar de la câteva sute de kilometri. Grav e însă că ai redistribuit postările unor teroriști notorii, și asta chiar în urma exploziei de la Bruxelles. Partea norocoasă este că chiar dacă ai postat niște îndemnuri la luptă, și te au cu mărunțișurile astea la mână, de la tine nu vine niciun îndemn la vreo oarecare răzvrătire. Toate postările tale personale se referă la familie și la dusul la geamie. Ne putem folosi de avantajele ăstea. Din păcate autoritatea protecției copilului este obligată să vă facă o vizită la domiciliu. Nu cred că vor fi probleme să vă ia copiii.

  -Să nu îndrăznească nici în gând!

  -Stai liniștit, vom lupta pentru ei!

  În loc să îl calmeze, avocatul îl enerva și îi inspira incertitudine. Parcă se străduia să îi amintească despre cât de greoaie îi vor fi intervențiile.

  -Nu se pune problema să intri în pușcărie. Uită însă de bruscări, de deranjul familiei, ca să nu ne complicăm lucrurile și mai mult. Ăstea-s protocoale inerente. Am vorbit și cu cei de la tribunal. Vei fi pus sub o atentă urmărire. Timp de cinci ani nu vei mai putea părăsi Belgia. Nu vei mai putea avea parte la recurs. Practic ce-am făcut cu ei a fost o înțelegere. Am să te rog s-o semnezi!

  -Nu semnez nimic!

  -Punerea de acord cu instanța e ca și făcută. În solicitările procurorilor se vizau interdicția dreptului de a mai avea copii, privarea ta de libertate pe zece ani, deportarea în România, unde ar fi urmat să faci penitența. Nu cred că ți-ar conveni să dormi împreună cu alți 40 de colegi de cameră. Am reprezentat mai mulți cetățeni români, știu foarte bine ce vorbesc. Lunar v-a trebui să mergi la secție să dai declarații. O să tot fii monitorizat, vei avea uneori și inspecții care se vor interesa de soarta copiilor, cam atât!

Cu reținere, Vlad a pus mâna pe pix. Cugeta.

  -Imamii ce au hotărât? Mă exclud din comunitate?

  Hiram râse scurt.

  -Asta-i cea mai mică problemă. Comunitatea are nevoie de câți mai mulți oameni care să se îndrepte spre adevărata religie, dar trebuie să o înțelegi cum trebuie, nu cum nu trebuie!

Vlad îi cerceta în ochi sinceritatea spuselor. Semnă documentul.

...Cuvintele avocatului l-au băgat într-o ambiguitate ciudată. Se simțea părăsit de toți, nevinovat în adâncul sufletului. Îl judecau și cei doi rătăciți în aceeași celulă, obezul olandez bănuit de pedofilie și belgianul care se bătuse cu poliția îi căutau motive de harță.

-Cum e să omori oameni? îl întreba cinic grăsanul.

-Nu ne bagă-n seamă! se oftica belgianul.

Îi ignora total. Nu avea chef de tâmpiți. Ceasul i-a rămas la biroul obiectelor depozitate, însă instinctul îi spunea că venea vremea rugăciunii. Avea mare nevoie. Nici nu visase vreodată în ce avea să se vâre. Îi venea să cadă în genunchi și să își lipească palmele și fața de cimentul celulei. Cu niște ochi pierduți, care penetrau în hăul pereților, cuvintele îi ieșeau șoptit:

„O, auto-iertător stăpân al lumii,

 Milostiv rege al zilei judecății,

 Singurul în măsură să ne dea ajutor,

 Călăuzește-ne pe calea dreaptă.

 Rege milostiv al zilei judecății”...

Dragă cititorule, mai mult ca sigur că în lunga ta viață ți s-a întâmplat să îți placă un seamăn și să îl privești insistent din umbră până când s-o prinde că ești obsedat de binevenitele sale apariții.
În cazul meu era o fetișcană. Spun fetișcană pentru că era cu vreo zece ani mai mare decât mine. Eu îmi luasem rămas bun de la adolescență, iar ea era o femeiușcă în toată regula. O visam cu ochii deschiși, neapărat noaptea, gândindu-mă cam ce putea să îmi facă, ce putea să mă învețe. Insomniile mi-o relevau ca și cum îmi era de față, superbă, brunetă, cu ochii verzi, dinții înveliți în fildeș, și-un zâmbet... de care cel mai mult mă îndrăgostisem. Ca să fiu sincer, mie nu îmi zâmbea niciodată, o făcea în schimb tuturor. Și mă zgâiam la ea, și mă zgâiam, și mă tot zgâiam. I-am trezit până la urmă atenția distributivă. Probabil că vi s-a întâmplat și domniilor voastre să simțiți cum cineva vă scrutează cu insistență. Și-a întors brusc capul către mine și m-a penetrat intimidatoriu. Recunosc că a reușit să mă facă să mă pierd cu firea, cu tot cu depărtarea ei față de mine, și mă întreba cu o față oarecum încruntată, pe tăcute: „Ce e? Ce te tot holbezi atâta la mine”???
Și încruntările ei au tot continuat, făcându-mă să mă zvârcolesc și mai tare. Simțeam că mă urmărea pe ascuns în decursul zilelor următoare. Își ferea însă privirea atunci când ne întâlneam ochii. Mi-o doream. Nu mă interesa vârsta ei, cu mult mai înaintată. Cum era și firesc să îmi doresc o femeie mai mare decât mine, la fel de probabil era ca și ea să își dorească să aibă niscaiva escapade cu un iubit cu mult mai tânăr.
Până când s-a întâmplat minunea. Mi-a zâmbit. În sfârșit. Credeam că nu vedeam bine. Se prefăcea că era profund implicată în niște discuții cu niște colege de-ale ei țațe, ca puțin mai târziu să mă sfrdealească cu niște ochi încântători, timp de vreo câteva secunde, cu insistență, ca apoi să îmi zâmbească din nou. Odată cu zâmbetul ei clar a venit neapărat și weekend-ul, așa că am dormit foarte prost în cele trei seri la rând. Mort de oboseală am venit lunea în sala de lucru. Însă când mi-a dedicat primul surâs la început de zi lucrătoare, unul larg, trimis cu cea mai vădită intenție, mi-a trecut urgent oboseala, pe toată ziua. Starea Iannei era diferită, neînțeleasă mie. Ori mă scruta câteva secunde de la depărtare, și de-abia după aceea își muta privirea, ori îmi zâmbea, tot de la depărtare, sau nu mă mai băga deloc în seamă, cu zilele, și asta spre deplina mea zvârcolire. Odată mi-a fluturat chiar și cu mâna, spre marea mea insomnie din acea seară.
La cât eram eu de imunizat la femeile din jurul meu, la cât eram de plictisit, (nu de ele, ci de ifosele lor), era să fac pipi pe mine atunci când m-a bătut pe umăr și mi-a șoptit întrebarea în ureche, gâdilându-mă cu fiori răscolitori:
-Ai timp să ieși cu mine undeva deseară?
De-abia mi-am adunat spiritul bărbăției, de am reușit să îi îngăim:
-Unde?
-Undeva unde o să-ți placă foarte mult! Ne întâlnim pe bulevardul Sloboda, la ora șapte jumate, în fața orologiului. Să te îmbraci frumos și să nu-mi întârzii! Să te înarmezi cu răbdare, că n-am să te las să te-ntorci prea curând acasă!
Fiind o discuție privată, deși în văzul direct al lumii, dar departe de urechile acesteia, voiam să îi mărturisesc Iannei un lucru nemărturisit vreunei fete până atunci. Consideram că era mai bine așa, decât să agravez lucrurile mai târziu și chiar să mă fac la fața locului de râs. Mi-a blocat de la început gura, lipindu-și degetul de buzele mele:
-Să nu întârzii!
Mi s-a îndepărtat urgent, fluturându-mi cu mâna, numai într-un zâmbet. Mi-a trimis și o bezea pe urmă, din partea opusă a sălii de balet.
Adio randament al muncii. Am fost cu capu-n nori toată ziua. Am spus secretul numai celui mai bun prieten al meu, cu care împărțeam camera. Mai experimentat cu vreo patru ani decât mine, un român destul de stătut și el în domeniul nemilos al femeilor.
-E mult mai bine că e cu vreo zece ani mai mare decât tine, gagiule. Cloșca bătrână știe să clocească mult mai bine ouăle!
-Sincer să-ți spun... nici nu mă deranjează că e mai în vârstă. Cel mai mare vis al meu este să adorm la sânii ei, să mă cufund cumva în sufletul ei! îi destăinuiam cu extaziere.
-Și să știi că mămicile ăstea sunt mult mai curate decât puicuțele necoapte, sunt mai aranjate, mai pedante, și n-au atâția gărgăuni în cap! Știu cu o aproximație matematică ce au de gând să facă cu tinereii neexperimentați! mă încredința colegul de cameră, după care m-a bătut bărbătește cu palmele peste ambii umeri continuând să mi se adreseze cu niște cuvinte demne de susținere: Gagiule, în noaptea asta vei avea în sfârșit înalta cinste de a-ți pierde virginitatea! La douăzeci și doi de ani ai tăi... era și cazul!
Mă fâstâceam ca o cucoană rușinată atunci când îi auzeam prevestirile. Minutele treceau grăbite până la întâlnire și trebuia să fiu atent la toate detaliile. Din măsuri de maximă siguranță mi-am mai făcut un duș, apoi mi-am turnat întreit doza de șampon pe tot corpul. Am constatat pe urmă un lucru destul de stânjenitor, și m-am înroșit de unul singur de neplăcere. Nu aveam nicio pereche de chiloți noi. Erau curați, dar jerpeliți. Pe la sârbi embargoul și întârzierile salariale își spuneau vădit cuvântul, găsindu-mă sub o amară austeritate. Însă în momentul de față nu aveam timp deloc să mă gândesc la limitări, ci la Ianna, care îmi dădea fiori și aripi. Oricum nu aveam poftă de mâncare, așa că am lăsat boalii gătitul cartofilor prăjiți și am zbughit-o de urgență în stația de autobuz. Cele patru stații au fost parcurse pe nesimțite. Am intrat în standul de magazine și m-am dus direct la Levis. Nu mi-a păsat că perechea de boxeri costa cât cinci zile de supraviețuire, important era să îi fac Iannei o impresie cât mai bună. Mi i-am luat pe mine acasă. Erau cam lărguți, însă era mai bine să miroasă a noi, decât să îmi vină mulați și jerpeliți pe margini, așa cum erau cei la care de-abia renunțasem. Am început pe urmă să mă verific minuțios: duș făcusem, ciorapii de-abia îi luasem de la uscat, mi-am curățat cracii pantalonilor de câteva urme vizibile de noroi, mi-am luat pe mine cel mai bun tricou, mulat de astă dată, puloverul la care țineam cel mai mult, mi-am îndepărtat cu o perie toate scamele de pe palton. Ghetele ce mi-au dat de furcă. Afară era un sfârșit de iarnă cufundat în noroaie...
...Orologiul stradal, montat în mijlocul Bulevardului Independenței (Sloboda), îmi arăta că eram mai harnic cu zece minute decât Ianna. M-am câcâit foarte mult dacă să o întâmpin și cu un buchet de flori, dar asta ar fi însemnat să renunț la încă două zile de hrană. M-am decis ca în cele din urmă să pun banii deoparte. Poate că trebuia să fiu eu cel ce avea să plătească două sucuri mai încolo, sau să îi iau ceva de mâncare Iannei, că eu mă subtilizam cumva de la marea cheltuială, invocând că nu îmi era foame.
Minutele treceau cu greu. Încercam să o zăresc venind din depărtări, când dintr-o parte, când din cealaltă a bulevardului. Trecuse și sfertul academic. Nu îmi permiteam nicicum să o învinovățesc pentru neimportanta întârziere. Era totuși o femeie de o frumusețe indescriptibilă, plus că eu eram pe lângă ea... un simplu puțoi.
Am început să o învinovățesc de-abia după jumătatea de oră academică de întârziere, plus cele zece minute cu care venisem înaintea ei. Mai mult le învinovățeam pe cele cărora le dădusem cândva întâlnire și suferisem de pe urma neseriozității lor. Le bombăneam cu amărăciune, chiar și pe ea din când în când. La fel procedasem și cu întârziatele ălea, așteptându-le în ploaie, în vânt, și mai ales într-o grămadă de timp pierdut. Așa că după patruzeci de minute de întârziere o comparam fără să vreau și cu ele. Din sacrificiu pentru ea, m-am ambiționat să o aștept până când s-o împlini o oră, cu tot cu cele zece minute de sosire înaintea ei. Amintesc cititorului că prin 1997 nu existau telefoane mobile, singurul contact cu diva așteptată fiind însăși așteptarea. Pur și simplu cădeai cu ea de acord să te întâlnești la o anumită oră, și apoi o tot așteptai ca prostu; cel puțin aici vă conving din propriile mele experiențe și lugubrele așteptări. A venit până la urmă, cu zece minute înainte de a o părăsi definitiv. Nu își făcuse apariția nici din susul și nici din josul bulevardului, ci de undeva din mijlocul acestuia. Aveam să aflu câteva minute mai târziu că locuia acolo. Ranchiura pe ea îmi dispăruse cu totul, mai ales când a trecut pe lângă mine ca o boare, fără să mi se scuze pentru întârziere, răspândind în jurul meu cel mai fermecător parfum, care îmi depășea cu mult calitatea șpraiului Nivea.
-Hai să mergem! mă zorea, iar eu îi veneam supus din urmă. Suntem în întârziere!
Fesele ostentativ reliefate, conturate de o giacă neagră de piele perfect mulată pe cele cincizeci de kilograme ale ei de balerină, o făceau și mai mândră decât mi-o închipuisem...
... Sala de conferințe a hotelului de cinci stele era arhiplină. Într-adevăr, sosisem ultimii. Domnul șaten, slăbuț și cu mustăcioară tocmai se pregătea să își înceapă discursul. Ne-a așteptat să ne așezăm totuși pe cele două scaune din mijlocul rândului al treilea, și să îndepărtăm cele două cartoane cu inscripțiile „Rezervat”. Am început să observ și alte detalii. Femeile din sală erau obișnuite, unele chiar aveau baticuri pe cap, iar domnii își purtau costumele de sărbătoare, genul acela... cu care mergeau cu anii pe la nunți, înmormântări sau botezuri. Ianna mi-a zâmbit cu sinceritate după ce ne-am așezat pe scaune, de data asta foarte de-aproape, nu din depărtări, așa cum mi-o făcuse de-atâta timp din sala de balet, însă pentru prima dată zâmbetul ei nu mi-a mai dat fiori, ci panică și teamă. Crezând că particip la vreun ritual, am întrebat-o:
-Oamenii ăștia sunt cumva religioși? Vreun fel de martori ai lui Yehova???
M-a prins de mânecă și m-a liniștit ștrengărește:
-Din contră, sunt mari iubitori ai banilor!
Pe urmă m-a abandonat la câțiva centimetri, fiind extrem de captivată de nenea care începuse să își țină pledoariile. Mustăciosul la început a scrutat toată sala, cu o privire dominantă. S-a lăsat apoi subit liniștea. Doar câteva tuse rușinoase, pe ici, pe colo. De-abia pe urmă i s-a auzit pițigăiala glasului:
-Am să îi rog pe cei care au absolvit facultăți, să ridice mâinile!
Brațe copleșitoare au răsărit în imensitatea sălii.
-Haideți, nu vă sfiiți! Să ridice mâinile toți studenții, și mai ales absolvenții facultăților!
Mustăciosul a avut dreptate cu sfiala, pentru că numărul brațelor s-a dublat. Colecționarii sârbi de facultăți erau la fel de mulți ca și ai noștri.
-Buuun! Puteți să coborâți acum brațele! le comanda autoritar subțirelul cu ochi verzui, ce avea în jur de vreo cincizeci de ani, iar mustăcioara migălos conturată parcă îi dădea o putere și mai mare a autorității.
Începusem să râd a necaz și să mă enervez instant. Cam bănuiam la ce aveam să mă aștept și cam despre ce era vorba. Căzusem deja de vreo trei ori în astfel de capcane în România, așa că eram în alertă maximă, nu mai voiam să îmi pierd inutil timpul cu așa ceva și pe acolo.
Mustăciosul a scrutat sala din nou, cu niște ochi căscați, și nu a putut să rămână blocat nițel cu privirea asupra zâmbetului meu, care emana panaramă, după care m-a evitat repejor continuându-și seminaru.
-Să ridice mâna toți cei dintre voi care știu să vorbească o limbă străină!
Destul de multe brațe răsăriră în aer. La fel ca și noi, sârbii erau conștienți de importanța folosirii căilor comunicaționale cu alte nații, mai ales că în momentul de față stăteau pe loc, țara și economia fiindu-le sucombate de tot felul de embargouri.
-Să ridice mâna toți cei care știu să vorbească două limbi străine!
Brațele s-au mai rărit, însă tot se mai ridicau destule. Mustăciosul le observa cu răbdare, pe fiecare în parte. Nu se grăbea, iar scopul lui prioritar era să tragă cât mai mult de vreme, ca să își construiască un discurs cât mai mișcător cu putință.
-Cine vorbește trei limbi străine?
De data asta palmele se împuținară.
-Cine vorbește patru limbi străine?
În imensa sală mai erau doar trei vorbitori. De-abia atunci mi-am ridicat și eu cu timiditate brațul. Știam maghiara, engleza, franceza, și de vreo doi ani vorbeam și sârba. O umbră de bucurie a apărut în sfârșit pe chipul sobru al mustăciosului, mai ales când și-a blocat privirea asupra mea. Îi simțeam parcă admirația, pentru oamenii rari, care stăpâneau măiestria cunoașterii. Mustăciosul a lăsat cu intenție o tăcere psihologică, după care s-a destăinuit cu lăudăroșenie:
-Ei bine, eu, spre deosebire de voi, nu am absolvit nicio facultate. N-am reușit să-mi termin nici măcar profesionala. Nu știu nicio limbă străină și nu îmi stăpânesc bine nici măcar propria limbă. Sunt depanator de mașini de spălat și frigidere. Cu mândrie vă declar că mi-am abandonat jalnica meserie. Și știți de ce???
La întrebare, mustăciosul spilcuit se uita numai înspre mine.
-Pentru că Dumnezeu mi-a pus mâna-n cap și m-a îndrumat să intru în afacerea distribuirii ierbii vieții!!! Și și pe asta, o fac acum numai din plăcere. E un hobby, credeți-mă. Nu îmi mai este o meserie, pentru că în momentul de față am atâția bani... încât nu mai trebuie să lucrez. Am mașină, am haine...
Aici mustăciosul se arăta de jos în sus, de la pantofii de culoarea lemnului de mahon, la pantalonii în carouri de culoarea muștarului, la cureaua de piele roșie, sacoul sincronizat cu pantalonii, cămașa de un albastru fluorescent, papionul venghe, părul creț (parcă proaspăt scos de pe bigudiuri), până la mustăcioara atent expusă în plin văz fizionomic. Nu a putut să nu îmi remarce dezacordul ironic și să îmi evite urgent privirea, enervat oarecum. Și-a deschis brațele a falsă veselie și și-a continuat demonstrația:
-Dar ca să ajungeți să fiți atât de implicați ca și mine, ce trebuie să faceți? Cine îmi poate răspunde?... Nimeni?!?
Se uita cu niște ochi penetranți în întreaga sală, evitându-mă cu totul, și aici făcea eforturi uriașe, pentru că eram pe al treilea rând din mijloc, din cincizeci de alte rânduri existente.
-Vă că nimeni nu are curajul să-mi răspundă. Foarte rău, pentru că în îndeletnicirea asta atât de frumoasă, în care nu trebuie să faci nimic, dar îți aduce atâția bani, trebuie să fiți îndrăzneți, la fel ca și mine!
Și-a deschis larg brațele și a simulat un dans al bucuriei. Râdeam atât de tare încât până și Ianna începea să fie fâstâcită.
-Suntem deja la a zecea întâlnire. Ne cunoaștem relativ de puțin timp, dar unii dintre voi au deja rezultate bune, pe când alții... periculos de bune! Și știți de ce îmi este mie acum frică?!?
Aici mustăciosul și-a preluat pe chip umbrele vădite ale unor angoase, atât cât îi permiteau abilitățile, nu de actor, ci de depanator de mașini de spălat și frigidere.
-Îmi e frică să nu fiu ajuns din urmă și întrecut de unii dintre voi, care au participat la toate seminariile noastre, care ne-au cumpărat casetele și ne-au pus învățămintele în aplicare!
Începu să urle pe urmă ca un adevărat propovăduitor:
-Dar asta-i soarta mea, ca profesorul să fie întrecut de proprii lui elevi. Cursanții lui vor avea în curând bani mai mulți decât profesorul lor, și vor fi îmbrăcați mai bine! Și ce trebuie să faci ca să nu mai ai grija zilei de mâine?! Mai nimic. Te înscrii în rândurile asociației „Iarba Vieții”, cumperi produsele pe care ți le recomandăm, plătești o taxă de înscriere, și ce e cel mai important, îți convingi alți șapte prieteni ca să ni se alăture...
Între timp eu aveam o tehnică unică să aflu ce simțeau frumusețile de tipul Iannei despre mine, o tehnică ce nu dădea greș niciodată, și poziționarea femeii de lângă mine îmi convenea de minune. Îmi plăcea mult să o pun în aplicare atunci când ieșeam cu vreo fetișcană la cinema. În semiîntuneric, la un anumit moment după începerea filmului, îmi puneam ușor palma peste palma ei. Și așteptam. Dacă nu și-o retrăgea, puteam trece liniștit și la săruturi mai târziu. Așa am procedat și cu Ianna. Și-a retras cu isterie mâna. Nu avea timp de prostănaci. Era fascinată de-a dreptul de măiestria predicatorului mustăcios, care s-a pornit pe urlete:
-Și pe lângă faptul că la un moment dat nu mai știi ce să faci cu banii (normal, cu condiția să vă găsiți și alți șapte prieteni ca să ni se alăture, ca să căpătați un comision frumușel de pe urma lor, iar cei șapte să își găsească și ei alți șapte prieteni, de pe urma cărora vor primi și ei un comision, venind în urma lor alți șapte, și tot așa, până la infinit, că suntem peste șapte miliarde de locuitori pe planeta asta), cu toții ne putem bucura de produsele ierbii vieții. Să vedeți ce sănătoși veți fi, pentru că produsele pe care veți trebui să ni le cumpărați înseamnă sănătate curată! Ia uitați-vă la mine cât sunt de sănătos!
În profundele ovații, și în singurul râs care era al meu (și nu îi fu greu să nu îl observe), a trecut glorios la o altă replică:
-Avem și internaționali printre noi, oameni care au venit de la mii de kilometri depărtare, lăsându-și deoparte familiile, numai și numai ca să afle despre iarba vieții. Oameni din Ucraina, Bulgaria, România. Îi invit să se ridice în aplauzele noastre!
Cel mai impresionant era grupul ungurilor, vreo zece la număr, și s-au ridicat deîndată, la fel și cuplul de bulgari, iar eu... parcă așteptam invitații speciale, nu-mi dădea prin minte nicicum să mă ridic, nu voiam să mă fac de râs mai tare de atât. M-a ridicat Ianna, cu mari insistențe, vârându-mi degetul mare în coaste până la durere, că doar ea m-a adus acolo, și avea mare nevoie de mustăcios. Am făcut-o până la urmă, doar pe jumătate, fără să îmi fi putut disimula penibilitatea, penibilitate pe care mi-a observat-o și mustăciosul dealtfel. Ianna era roșie de indignare. În toiul vehementelor aplauze care durau, durau și iar durau, camarazii unguri nu își mascau deloc entuziasmul, iar cuplul de bulgari aproape că plângeau de emoție. Eu ședeam și râdeam cu pumnul la gură, gândindu-mă că unde am dat și unde a crăpat.
Mustăciosul s-a pus să alerge dintr-un colț în altul al sălii, cu o regie minuțios studiată.
-Oricine se poate preocupa cu afacerea asta. Poți și tu—indica din fugă un pensionar; poți și tu—arăta spre o studentă ce stătea cu câteva rânduri mai departe; și tu poți—țintea cu degetul o adolescentă; chiar și tu—îl convingea și pe omul de ordine.
Mustăciosul gâfâia, împotmolit într-un dramatism al situației. A năvălit în rândul meu și indica în răcnete hipnotice fiecare persoană-n parte: „poți și tu, și tu poți, chiar și tu, mai ales tu”! Și-a redus avântul în dreptul Iannei, și a încurajat-o cu reproș: „și tu poți”! Mie mi-a făcut din braț a lehamite, după care s-a întors fuguța în prezidiu. Fața Iannei se schimonosea în toate felurile. Se convingea singură că în momentul de față nu își merita nefericita viață...
...După câteva săptămâni mi-am luat inima-n dinți și am întrebat-o dacă era cumva supărată pe mine. Mi-a răspuns cu un ton care voia să arate nepăsarea că era totul în ordine. Îmi era deosebit de ciudat faptul că nu îmi mai zâmbea deloc, și nici nu am mai surprins-o ca să îmi dea cumva vreo ocheadă. Devenise searbăd totul, anost, aceleași balerine nepăsătoare, teleghidate, aceeași Iannă, distanțată. De-a lungul nopților îmi puneam sute de întrebări cu ce oare îi greșisem, zile întregi mă prezentam la serviciu mort de oboseală. Până într-o zi, când mi s-a apropiat și și-a proptit prietenește cotul în umărul meu:
-Vrei să-mi faci o vizită acasă?! În ultima vreme sunt cam singură. Simt prezența unui om rar, așa cum ești tu, de care m-am apropiat. Te aștept în dreptul orologiului de pe bulevardul Sloboda!
Din nou aprinderea speranței. M-am dus cu intenție cu cincisprezece minute mai târziu la întâlnire. Cu încă cincisprezece minute în plus a întârziat și ea. Și-a făcut apariția într-o rochie mini, și arăta mult mai ademenitor decât o știam de-atâta vreme de prin sala de balet. Parfumată... până la Dumnezeu.
-Urmează-mă! i-a fost comanda.
Îi urmăream coapsele și parfumul. Mă lua cu rău de cât de mult mi-o doream. Când a început să urce niște scări în spirală corpul nu mă mai asculta. Ca un fel de magnet mă ghida doar parfumul ei. Și-a scos pe urmă cheia de la sân și s-a oprit în dreptul unei uși lucioase de culoare roz. Îmi dădea de înștiințare că era cel mai probabil singură acolo. M-a condus în sufragerie și m-a poftit să iau loc într-un scaun. A dat apoi să iasă din încăpere. Nu avea loc din cauza distanței strâmte dintre genunchii mei și blatul mesei, așa că a trebuit să mă ridic în picioare. S-a blocat cu pieptul în mine pentru câteva secunde, iar buzele ei mi le evitau pe cele ale mele doar de la câțiva centimetri. Îi simțeam respirația provocatoare și mă lua tot corpul cu frisoane. Fiori simțeam mai ales în creierul mic, care s-a pornit instant să se deștepte după atâția ani de când nu mai avusem o femeie. Pe-acolo practic nu avusem niciuna.
-Mă duc să pun de cafea! îmi zâmbea cu un subînțeles năstrușnic, după care mi s-a deblocat din trezirea bărbăției.
M-am așezat din nou pe scaun. Încă îi mai adulmecam parfumul. O auzeam dereticind prin bucătărie. Spre bucuria mea, distingeam și apa de la baie, semn bun, se pregătea de duș. Însă de un lucru mă bucuram și de unul nu. Am fost foarte înțelept pentru că mi-am pus chiloții noi pe mine. Mă irita doar faptul că îmi erau cu două măsuri mai mari, și în loc să îmi stea mulați îmi formau crețe. Măcar se distingea clar sigla Levis, că nu oricine își permitea să-și cumpere așa ceva pe timp de embargo.
Îmi turna cafeaua în ceașcă. Pe când făcea lucrul ăsta se apleca cumva ca să îi văd cât mai bine sânii. Și o turna cu grijă, cât mai încet, fără grabă, ca nu cumva să o verse. Simțeam că mai aveam încă puțin și leșinam, de-a dreptul. Chiar voiam să îmi pierd cunoștința și ea să mă resusciteze. Parcă era o vrăjitoare frumos mirositoare, cu ochii ei de un verde profund, care își bătea joc de toată ființa mea.
Din toate discuțiile pe care le aveam cu ea în momentul de față se comporta mai mult ca o mamă decât ca o amantă. Mă sfătuia să mănânc cât mai sănătos, cât mai natural, fără chimicale. Îmi zicea să îmi spăl hainele cu săpunuri fără acizi, să îmi pun pe noptieră bețigașe fumigene care să îmi deschidă căile respiratorii și îmi îndepărteze microbii din orificiile nazale. Mi-a luat pe urmă ca o atingere mâinile mele într-ale ei:
-O să te descurci mai bine când o să-ți găsești pe cineva!
Mămicuța din fața mea îmi făcea neascunse apropouri, iar eu eram într-un delir continuu. Mi-am dat seama între timp că apa de la baie se oprise. Robinetul avea temporizator cel mai probabil. Ea sporovăia într-una, vrute și mai ales nevrute, despre utilizarea așternuturilor de pat făcute din plante naturale care să nu iște alergii ca celelalte așternuturi, să folosesc cu maximă atenție cremele de dinți ca nu cumva să mi se strice smalțul. S-a oferi pe urmă să îmi recomande ea totul.
Mi s-a făcut foame. Minutele treceau și eu nu îndrăzneam să îi spun despre tot felul de neajunsuri, de teamă să nu stric ceva, mai ales că pomenea carnea într-un sens rău al cuvântului, o făcea dăunătoare, și că putea fi înlocuită cu tot felul de alte plante, precum soia, sau și mai sadea, cu iarba vieții. Începeam treptat să nu o mai ascult, atent fiind la tot felul de foșneturi care veneau din altă cameră.
-Ai pisică? am întrebat-o.
-Nu. Nu e bine să ai animale în casă. Aduc cu ele tot felul de microbi. Plantele sunt mult mai sănătoase!
Foșnetul tot creștea, trezindu-mi și mai tare nedumerirea. Se auzea și un lipăit asemănător pașilor de șlapi. În sufragerie și-a făcut apariția un mascul cu niște bicepși și pectorali îndelung lucrați. Era îmbrăcat într-un tricou și-un pantalon de trening. Mirosea ca o cucoană, de ziceai că se îmbălsămase în tot felul de șamponuri.
-Ți-l prezint pe soțul meu, Slavko! i-a ieșit în întâmpinare.
Mi-a strâns bărbătește mâna, sârbește, cu toate pârâiturile de oase întovărășitoare. Nu îmi zâmbea, ci mă studia cu o vădită seriozitate.
-Deci tu ești colegul Iannei, cel pasionat de produsele ierbii vieții. Chiar n-aveam timp de nimeni, și mă enervează la icre să-mi pierd timpul de pomană! Dar cu tine e altceva. Ianna mi-a garantat pentru seriozitatea ta, așa că am să te lămuresc repede...
Încă nu îmi reveneam bine dintr-o uimire, că dădeam de alta:
-Hai noroc, pentru solida colaborare!
Soțul Iannei, de care nu știusem în vecii vecilor, nu îmi lăsa deloc timp pentru vreo explicație:
-Am sunat la serviciu și le-am spus că voi întârzia vreo două ore, asta așa, numai cu ocazia venirii tale, și implicit la recomandarea ta din partea Iannei.
-Mulțumesc! de-abia am îngăimat cu jumătate de gură, cu ochii țintuiți în vikingul pe care și-l avea tatuat pe cvatriceps.
-E tare, hă? îmi aștepta confirmarea, urmărind cum îmi duceam cu o mână tremurândă paharul cu țuică la gură. E șlivoviță de-a noastră. Originală. Noi nu facem ca voi românii, o fabricăm după gust, pe aia mai tare o ținem pentru noi și pe cea domoală o dăm la prieteni. Tăria șlivoviței este aceeași și pentru rude, și pentru vecini, și pentru prieteni—după care accentua—și pentru oamenii cu care facem afaceri! Hai, noroc! mă ademenea din nou, cu adâncă însemnătate.
Mă cerceta cumva din tălpi și până-n creștet, dând admirativ din cap:
-Tu ești conștient de ceea ce faci? Spune-mi, conștientizezi??
Am ridicat nedumerit din umeri, iar Slavko m-a ajutat să conștientizez:
-Tu practic ești multimilionar peste noapte, și nici nu îți dai seama de lucrul ăsta! În România nu există afacerea asta, cu iarba vieții. Tu, fiind primul, dai startul la toate astea. Cea mai mare cotă aparte din produsele vândute îți va reveni ție!
Tocmai când voiam să deschid gura ca să îl lămuresc că în România astfel de afaceri au luat ființă cu ani de zile înaintea Serbiei și că am participat de vreo câteva ori la tot felul de inițiative care mai de care mai aducătoare de noroc, și am dat pe acolo peste aceleași tactici pe care le aveau și strategii de la Iarba Vieții, Slavko și-a răsturnat din greșeală ceașca cu cafea. Înjurăturile și coborârea tuturor sfinților sârbi pe pământ m-au făcut să amuțesc cu vigilență. De ciudă, Slavko a aruncat cu ceașca în canapeaua de piele, care s-a rostogolit de acolo pe covor, și își prelingea zațul. Ianna nu avea curajul să îl ia la rost, îl bombănea doar ca să se calmeze.
-Se mai întâmplă! mi-a spus după o lungă tăcere, cât să îi dea iubitei răgaz să șteargă masa. Uite-aici! mi-a întins și un formular de înscriere care să îmi slujească preocupării de viitor distribuitor al ierbii vieții. Gândește-te bine și vino-mi zilele ăstea cu un răspuns! Eu să fiu în locul tău nici n-aș mai sta pe gânduri. M-aș lăsa pe loc de baletul ăla al tău și aș lua drumul milionarilor!
Îmi venea să mă răstesc la amândoi pentru irecuperabila pierdere de timp, însă încă mă mai îngrijorau pornirile lui, înjuratul și aruncatul cu cana.
-Oricum, să știi că te felicit pentru hotărârea ta!
Când am văzut că se ridică în sfârșit de pe scaun, am sărit și eu de-a dreptul din el.
-Mă duc și eu! își lua rămas bun de la mine Slavko, strângându-mi mâna cu promptitudine. Chiar mă grăbesc. Mă bucur mult că întâlnirea noastră a fost fructuoasă. Aveam atâta treabă... Cred că răsturnam masa asta de-mi pierdeam timpul de pomană.
A ieșit înaintea mea în hol, lăsându-mă cel mai probabil ca să îmi iau rămas bun de la Ianna. Începea să se lege la ghete. L-am auzit apoi punând mâna pe clanța ușii de la ieșire. A deschiso și a dat să iasă. A intrat apoi înapoi...
-Auleeeu, era să uit!!! Precontractul!
-Vaaai!!!... îl aproba și Ianna.
A dispărut în celelalte camere. S-a întors apoi la noi în sufragerie. Îl auzeam înjurând vârtos pe când făcea drumul de înapoiere.
-Fir-ar a naibii. Uitasem. Ca să te poți înscrie, trebuie să facem un precontract. Înscrierea la noi nu e obligatorie, însă te asigur că doar câțiva pămpălăi nu au făcut-o, restul au avut cu toții spirit afaceristic. Dar tu nu-mi pari a fi deloc genul de pămpălău. Cu precontractul ăsta demonstrăm că te-am contactat. Semnează aici, și aici! Mamă, întârzii la serviciu...
Am vrut să-l citesc, însă pumnul pe care l-a trântit în masă m-a făcu să semnez foile cu o mână tremurândă. Și-așa nu înțelegeam prea multe după cei doi ani ai mei de limbă sârbă...
-Stai liniștit că nu-ți creezi nicio obligație! m-a lovit prietenește Ianna peste palmă.
Avea mâna rece. Îmi plăceau astfel de mâini, întâlnite mai ales la fetele cu ochii verzi, însă în momentul de față chiar că nu era cazul să îmi placă...
Slavko a deschis pe urmă ușa unui dulap malac din sufragerie și și-a scos de-acolo cinci pungi voluminoase, de culori diferite, cu aceeași reclamă pe ele, cea a ierbii vieții.
-Ăstea fac parte din precontract. Sunt puțintel cam scumpe, dar pentru prieteni accept să-mi fie plătite și în rate.
După ce m-a încredințat că îi eram prieten și că accepta să îi plătesc în rate pungile misterioase, s-a întors spre Ianna și îi zâmbea cinic:
-Pfoaaai, ce mamă de bătaie i-am dat lui Lane, dacă îți amintești, atunci când mi-a făcut uitată o rată. Dădeam în el de mi-am învinețit pumnii. Dacă nu m-ar fi despărțit trecătorii nu mai ajungeam eu să continui să fac lucruri pașnice, să fiu unul dintre cei mai renumiți tranzacționeri ai ierbii vieții din Serbia.
S-a întors apoi spre mine și a prins să se răstească atunci când mi-a zărit în ochi tentativele de protest, luându-mă din scurt:
-În punga asta verde ai prafuri vegan. Le torni în apă caldă și obții tot felul de piureuri. Asta hrană, nu... rahaturile ăstea de prin alimentări! În punga asta galbenă ai soia. Poate înlocui carnea la orice oră, dă-o-ncolo că-i toxică! O să constați că are exact același gust ca și carnea, numai că-i de-o mie de ori mai sănătoasă. Aici ai pastile și medicamente naturiste. Uite, de exemplu cutia asta cu pastile colorate vindecă orice boală. Se sug. Au gusturi diferite. Mai departe îți mai explică și Ianna...
S-a ridicat de pe scaun.
-Auleeeu, definitiv întârzii la muncă. Noroc că nu mi-am pierdut timpul de pomană. Ufff, să vezi ce-o să mă-njure șefu’!
Mi-a prins capul de după ceafă și mi l-a vârât la propria lui subsioară:
-Vezi ce bine miros??? În ultima pungă ai cosmetice, făcute tot din iarba vieții, naturale, nu din ălea de care folosești tu, chimice, de îți cade părul și prinzi tot felul de exeme pe tine. Hai, ne vedem la întâlnire!... mă saluta din mers.
A ieșit. Am rămas singur cu Ianna. Mi-a mai spus ea multe despre iarba vieții și despre plăsoiul de ierburi tămăduitoare și siropurile pe care le aveam înăuntru, având însă grijă să îmi explice multiplele detalii din pragul ușii...
...De vreo câteva săptămâni nu îi mai zâmbeam. Mi se părea cea mai neînsemnabilă cantitate. De mai multe ori mi-a atras un prieten atenția că Ianna mă tot scruta din depărtare. Mă bucuram a răutate conștientizând detaliul ăsta. Îi lăsam banii la secretariat. Făcuse un tabel cu anumiți colegi din teatru pe care reușise să și-i ducă la întrunire.
În afara pungilor cu cosmetice confecționate din chintesența ierbii vieții, cu celelalte nu am avut ce face. Nu le-am putut vinde măcar nici la un sfert de preț. De atunci... am încetat să îmi mai placă fetele cu zece ani mai în vârstă...

Și m-am jurat că nu o să mai culeg autostopiști. Riscul este că te enervezi de nu mai poți, avantajul e că te inspiri, și cu ocazia asta mai ai din când în când ce povesti. Și la urma urmei e și păcat de la Dumnezeu să treci așa, pe lângă călătorii semiclandestini aflați mai mult sau mai puțin rătăciți în vitregiile sorții.
Și dacă chiar din primul fragment am început cu Dumnezeu, primul autostopist în drumul meu către spitalul din București a fost un călugăr. Partea bună a unor astfel de oameni, care se luptă să ajungă la destinație jucând cu zarurile norocului, este că în zece minute le știi tot istoricul vieții. În afara slujbelor la care asista dis de dimineață și în toiul înaintat al serii, călugărul meu mai mergea cu caprele la păscut, știa să facă brânză, îți recita cu cea mai mare teamă Biblia pe dinafară, și era trimis din când în când de cler ca să adune câte-o chetă. Venea de la Brașov cu desaga plină, și se ducea să o depună la o mănăstire din Huși. M-am autoeducat să am un respect mult mai mare față de astfel de yoggini credincioși, decât cu taicii preoți, însă în mașină, la volan, îmi pierdeam încet-încet răbdarea cu domnia lui. Mai mult râdea de durerile mele de la coloană decât să mi le ia în serios. Scutura din cap a umor atunci când a auzit că sunt balerin. Parcă-i și intuiam cugetele: „Mie mi-e oarecum să pun mâna pe-o oaie, darămite pe-o cucoană”! Răbufnea din când în când în râs, și-mi spunea ce gândea cu voce tare:
-Hă, hă... voi artiștii. Ce faceți... se îngrozește Dumnezeu!
-Să știi că avem foarte mulți coriști care au îmbrățișat drumul preoției! îl scoteam din gândurile pe care mi le trăda, aducându-l la spusele reale.
Se porni pe râs cu cea mai mare poftă. Și mie îmi place să râd, dar dacă aș fi participat la un concurs mondial de hohotit, zdravănul călugăr m-ar fi bătut la fundul gol. După ce mașina îmi mai parcurse câțiva kilometri, avu puterea să îmi spună în sfârșit printre hapuri:
-Hă, hă... un fel de preoți mincinoși. Parohia nu ar accepta așa ceva nici cu prețul vieții!
Impropriu spus că îl dojeneam pe taica stareț cu puterea cuvântului, îl lămuream mai bine spus despre rolul artistului pe ici pe colo:
-Mult prea fericite, când omul de rând se uită la canalul ăla frumos al vostru de televiziune, Trinitas, și ascultă corul ăla atunci când vă prezentați mănăstirile, sau puneți muzică simfonică pe fundalul emisiunii, credeți că perfecțiunea asta e făcută cu ajutorul soborului de preoți??! Nu, taică! Acolo-s artiști cu conservatoare în corurile ălea, și instrumentiști consacrați, de pe la filarmonici. N-am auzit ca reportajele despre viața sputniciei să aibă pe fundal cântăreți la frunză.
Cu propoziția asta dojenitoare l-am cam blocat pe cel care își făcuse tradiționalul obicei să dojenească alți oameni. A tăcut câțiva kilometri, și pe parcursul câtorva localități. Am mai avut ceva schimburi de idei, în principiu despre cuvântul Domnului, dar nu atât de vehemente. Nu știu ce i-oi mai fi spus, dar a găsit tăria să mă corecteze ca atunci când vorbim despre lucrurile nemaiauzite pe care le fac sfinții, acelea nu se numesc magii, ci minuni ale Domnului.
A dat să își vâre mâna în buzunar la coborâre. O forță invizibilă m-a făcut să nu îi iau niciun ban. I-am zis în schimb să îmi pună o vorbă bună la Dumnezeu ca să îmi treacă durerea de spate și să aud pronosticuri bune după RMN-uri, să facă pentru mine o „minune”.
Cu cât mașina îmi mânca lanurile de grâu, îmi înghițea tăpșanurile de porumb și pâlcurile răzlețe de păduri, cu atât mă calmam mai mult. Mă ajuta și postul de radio, cu muzică de Hip-Hop ce-i drept. Și iat-o... Nici n-am intrat bine în comuna ploieșteană că m-am procopsit cu cea mai mare mândrețe de fată pe care o ridicasem vreodată din drum. Bunica ei, cele două mătuși și-un unchi mi-au livrat-o cu încredere, după câteva ocheade cercetătoare în prealabil. Radioul mi-era dar în surdină pe degeaba. Fata era de-a dreptul mutăloaie. De-abia am reușit să scot de la ea câteva vorbe. Parcă era un robot îmbrăcat în pielea unei domnișoare tâmpe, programat cu mare grijă să îmi răspundă doar cu da și nu la timidele întrebări pe care i le puneam. Se spune că în spatele tăcerii profunde se ascunde înțelepciunea, dar eu eram ferm convins că în spatele creaturii nemaiîntâlnite se ascundea prostia. Nu știu ce gânduri nebunești mă apucaseră după o atât de mare tăcere, însă îmi închipuiam că lucram în serviciul de contraspionaj și că ea era o spioană deconspirată, aflată sub propria mea anchetă. Obosisem de câte perechi de palme îi dădusem, fără să reușesc să scot vreun cuvânt de la ea despre locațiile inamicilor. Lăsând gluma și gândurile sadice la o parte, m-am pomenit că râdeam de unul singur, de-a dreptul. Fața duduiei trecea de la o stare la alta, de la una tâmpă, la nedumerire și ofuscare tâmpă. Mi-am curmat până la urmă râsul. Pipița călătoare începuse să mă studieze adânc cu coada ochiului, transformându-mă pe loc într-un violator în serie, a unui hărțuitor notoriu, iar eu eram conștient de lucrul ăla. N-am mai râs, și am lăsat-o treptat să se liniștească. M-a ajutat și aparatul de radio, ce-i drept, dedicându-i cele mai mișcătoare hituri de iubire. Ca să mă răzbun pe liniștea și siguranța ei, mai ales că m-a făcut în gând violator în serie, și eu eram pe deplin conștient de lucrul ăla, i-am oprit de îndată radioul și mi-am pus un CD cu muzică de Beethoven. Să vedeți ce s-a mai tumefiat chipul duduiței atunci când am pus-o în obligativitatea de a asculta „Trio șapte” la pian, vioară și violoncel, de îmi zgâria bordul mașinii cu manichiura de plictiseală. Aproape că a luat-o la fugă atunci când mi-a coborât din mașină. I-am luat și cei cinci lei pe care mi-i dăduse ca taxă de drum, drept răzbunare, pentru că în condiții mai prielnice aș fi dat din mână a lehamite pentru o astfel de sumă.
„Gata—răsuflam ușurat—de-acum înainte nu mai iau niciun cretinoid la bord”!...
...De la prima impresie m-a deranjat domnul dolofan pe care îl agățasem din mijlocul unui câmp. Nu am putut opri exact în serpentina în care îmi făcea cu degetul, am făcut-o cu cincizeci de metri mai încolo. Din ușă m-a rugat să îl las la vreo câteva comune mai departe și, pentru o bucată de timp nu mai vorbea, doar pufăia, ca să își tragă sufletul. La fiecare pufăitură, îmi trimitea în direcția mea miros strident de dinți. Mult mai grav a fost însă atunci când mi-a arătat niște antene uriașe de radio transmisie și a început să mă lămurească:
-Treabă bună a făcut Ceaușescu, domnule. Aici am lucrat mai mult de treizeci de ani. Păi cu antenele ăstea auzeam toată Europa. Nu mișcau un deget fără ca noi să n-o știm. Nu ca acum, aproape scoase din uz. Au mai rămas niscaiva paznici și câțiva specialiști. Iar eu, după atâția ani de muncă, îs șomer!
Isonul i-l ținea doar mașina, torcându-i cu motorul. Auzisem destule lamentări de genul, și parcă intuiam ce avea să îmi zică. Dădu drumul unor noi tunete, și mirosul duhnitor de gură îi garanta patosul spuselor:
-Păi, nu se compară vremurile lu’ Ceaușescu cu ce-i acum, domnule. Era traiul pe vătrai pe atunci. Nu se găsea nimic prin magazine, da’ toți aveau frigiderele pline!
Pentru o clipă mai îndelungată mi-am dezlipit privirea din parbriz și îl priveam cu mustrare:
-Noi n-am avut niciodată frigiderul plin. În el țineam cel mai adesea un plic desfăcut cu foi de dafin, și și ăla, cumpărat pe sub mână!
L-a încurcat relatarea, însă într-un timp scurt a intervenit cu rezolvările misterelor și cu soluții:
-Prin ce perioadă te-ai născut?
-M-am născut în 1974. Nu i-am înțeles niciodată pe cei care își regretă copilăria. Mi-a fost cea mai oribilă perioadă din viață. Am avut rahitism, și-am avut o foame... cu dureri fizice!
Cetățeanul autostopist a început cumva să mă liniștească. Într-un fel îi apreciam încercarea, că îmi ținea isonul și că nu era chiar așa cum credea el, în alt fel îl preferam să tacă, pentru că mirosul din gură îi emana odată cu justificările:
-Da, într-adevăr, a fost o perioadă puțintel mai grea, când ne-am pus ambiția să dăm capitaliștilor datoriile înapoi. Dar îți garantez că n-a murit nimeni. Și-acum, dacă nu se fura, am fi devenit multimilionari cu toții!
Pasagerul a amuțit puțintel la muțenia mea, și își dădea cu ușurință seama că era dezaprobatoare, ca apoi să o reia de unde rămăsese:
-A fost o perioadă scurtă, domnule, ne-am strâns un pic curelele, da’ am înțeles cu toții care era baiu’ țării.
-Mie mi s-a părut o perioadă interminabilă, lungă cât cinci vieți! i-am răspuns cu lehamite.
-Pentru că tu ai văzut comunismul cu ochii unui copil, nu ca mine, cu cei ai unui matur. Se găseau de toate, domnule, nu ca acum. Să vezi ce manevre făceam, ce trocuri. Îi strecuram barmanului pe sub masă o găină jumulită, iar el îmi dădea bere rece la halbă, nu cum făcea cu ceilalți fraieri, le-o servea călâie, borșită, și cu gâze în jurul gurii...
Nu eram de acord cu el, așa că i-am tăiat urgent craca:
-Mie mi-ar plăcea să am bani ca să îmi cumpăr la orice oră bere rece. Așa ar trebui să funcționeze o societate normală la cap, nu cu găini proaspăt jumulite, strecurate pe sub tejghele!
Pasagerul cu gura îmbâcsitoare nu mi se pierduse deloc cu firea:
-Da, dar acum nu sunt bani. Acum ai de toate prin magazine, și nu mai ai cum să te descurci fără bani. Măcar atunci făceam trocuri. Eu reparam și montam oamenilor antene Tv, ei mă răsplăteau cu ulei, motorină, făină, săpun, care ce-avea ascuns prin casă. Primeam și bulion... eco, nu ca ăsta, vândut prin magazinele europene.
Eu îl contraziceam pe cât puteam:
-Noi am fost mai mulți. Probabil că ai mei, la fel ca și mulți alții, nu știau să se descurce...
Văzând că nu găsea o cale comunicațională ca să cadă cumva la un acord comun cu mine, cetățeanul semiclandestin schimbă subiectul:
-De se-nvăța, domnule, nu ca acum. Trebuie s-o recunoști!
-Eram multilateral dezvoltați! îl luam de sus.
Nu s-a înțepat de sarcasmul meu, și ochii i s-au bucurat:
-Nu-i așa?!? Păi dacă mă prindea învățătorul cu lecția neînvățată, îmi prindea capu-n palmă și îmi smulgea toți perciunii. Mă jumulea ca pe-o găină, și asta-n fața întregii clase, ca să fiu dat drept exemplu. Sânge aveam în cap, de-a dreptul. Să vezi ce puneam apoi mâna pe carte, nu ca copchiii ăștia neastâmpărați ai noștri, de stau cu capetele numai în telefoane. Ar trebui să fie duși la muncă, domnule, la cartofi, la sfeclă, să le degere mâinile, să vadă ce-i aia treabă, nu ca acum, de nu fac nimic toată ziua și stau numai prin fața barurilor...
Tovarășul turuia într-una, trezindu-mi resuscitările ulcerelor și ale gastritei. Mă vedeam în școlile multilateral dezvoltate, trântit pe jos și ridicat de păr, bătut cu rigla peste palme, sau și mai dureros, cu indicatorul geografic peste ele, pălmuit peste obraji, tras cu ură machiavelică de perciuni, ori articulat cu gârbaciul în lanurile de sfeclă sau cartofi dacă îndrăzneam să nu pot ține ritmul cu culesul. Când m-a lăsat și pe mine în cele din urmă să argumentez, i-am pus o singură întrebare, cu cel mai mare dispreț:
-Păi, și dacă ai învățat atât de mult la viața ta, de ce ești șomer acum, măi, nene?!
L-am blocat definitiv. Și așa a rămas până la coborâre. I-am luat și cei cinci lei pe care mi-i oferise, asta așa, pentru că constatasem că în vremurile actuale medicamentele erau deosebit de scumpe...
...-Chiar păreți un om de treabă! mă lăuda cu sinceritate cea de-a patra persoană ridicată din drum de mine, pe care jurasem că nu o s-o mai iau în mașină pentru nimic în lume.
Când l-am văzut îmbrăcat în uniformă, cu mâna suspendată în aer, indicându-mi semnul stop, am oprit urgent, confundându-l cu un agent de la circulația rutieră. De fapt, era un jandarm. Destul de speriat. Îmi spunea că avea o obligație de serviciu. Trebuia să meargă de urgență la un miting de amploare, la Sibiu, și să se bată cu niște protestatari pentru un salariu de mizerie. Se mai oprea din când în când din povestire, încredințându-mă că eram deosebit de amabil, mai ales că nu îl ridicase nimeni din drum de mai bine de o oră...

Situată în vestul Bucovinei, la granița cu Maramureșul și Ucraina, localitatea Horodnic de Sus face joncțiunea unor obiective turistice primordiale cu care se poate lăuda toată România: Mănăstirea Putna, Mănăstirea Bogdana, Schitul lui Daniel Sihastru, rezervația Codrii Voievodeni și multe altele. Însă această oază a unei frumuseți rare s-a metamorfozat într-o adevărată citadelă culturală a regiunii datorită festivalului Regina Sânzienelor - aflat deja la a șaptea ediție.
În calitatea mea de ambasador al județului Brașov la acest eveniment lăudabil m-am bucurat de defilările sânzienelor din toată țara, admirând cu această ocazie tradițiile strămoșești, fascinat fiind de descântecele pentru norocul în dragoste, pentru prosperitate, recolte bogate, inclusiv a invocării divinităților.
Amfitrionii acestui festival au fost poetul și promotorul cultural Dumitru Parasca, alături de soția sa Elena. Acești oameni, încărcați cu un spirit național desăvârșit, au reușit ca în decursul a șapte ani la rând să bucure privitorul cu aceste datini ale sânzienelor, moșteniri din timpuri Zamolxiene, transmise de-a lungul generațiilor cu precădere și prin intermediul unor astfel de evenimente.
Desfășurat sub forma unui concurs, festivalul a avut mai multe secțiuni, premiindu-se prințesele, reginele, grupurile, costumele sau arta fotografică. M-au impresionat mult echipele regiunilor Piatra Neamț, Brad-Hunedoara, Basarabia, Suceava, Maramureș etc, delectat fiind de inocularea unor tradiții despre care nu știam prea multe. Am fost fascinat de coloristica costumelor, de mirosul parfumat al florilor de sânziene — flori pe care le-am confundat întotdeauna cu cele de muștar sau rapiță; de defilările unor reprezentante atât de frumoase venite din tot felul de județe, dar și de încântarea socializării cu oameni pe care i-aș fi sărit dacă nu ar fi fost această întrunire, inclusiv de legarea unor prietenii trainice.
Concursul în sine a avut 12 personalități incluse în juriu și mai mulți ambasadori veniți din numeroase județe. Din păcate nu toți au onorat cu prezența invitația familiei Parasca, din cauza fricii de pandemie. Păcat, pentru că organizarea evenimentului a fost impecabilă, primiți fiind așa cum numai bucovinenii știu ca să o facă. Am fost cazați în locații feerice, ne-am bucurat de frumusețile naturii și de animăluțele din zonă. Hrana a fost deosebit de gustoasă, eco, direct de la sursă, ca să concluzionez: o adevărată artă culinară. Atenția personalului hotelier a fost deosebită, cu întrebări constante dacă ne simțim bine. Chiar le-am pus întrebări despre posibilitatea valorificării bonurilor de vacanță, deoarece ne-am exprimat dorința reîntoarcerii în zonă.
Un portal salutar al legăturii de noi și noi prietenii s-a realizat și prin intermediul protocolului extins pe durata celor două zile cât a durat festivalul, piperat cu mai multe feluri de bucate tradiționale bucovinene, taifasurile cu distinșii invitați și multă voie bună.
Pentru cei care țin la timbrul național, la împărtășirea tradiției regionale la niveluri prioritare, recomand cu drag înscrierea în acest festival, promovându-l atât cât îmi stau puterile pe mai departe...

Se apropiau cu greu și minutele care mă mai despărțeau de zborul Madrid-București. Cu jumătate de oră înainte de decolare mi-a sunat și blestematul de telefon mobil, pe care Esmeralda mi-l cumpărase cu câteva zile înainte, unul scump, pe care, dacă l-aș fi scos în țară la vedere, mi i-aș fi atras pe toți asupra capului. Oricum, prin baruri, în fața prietenilor, l-aș fi expus obligatoriu pe masă, că totuși, în România, un telefon mobil îți denotă vădit categoria treptei sociale. Era ea la telefon. Zâmbeam, știind că era îngrijorată pentru mine, bănuind că avea să îmi ureze drum bun, că o să îmi spună că în tot acel timp urma să își răvășească pernele tot gândindu-se la mine. Vocea ei îmi denota mai mult un timbru poruncitor:
-Te rog să te întorci urgent acasă!
Mă mințeam că nu o auzeam bine:
-Poftim?!
-Te implor să vii cât mai repede înapoi, în seara asta!
Uimirea mea creștea concomitent cu insolențele ei:
-Esmeralda, nu înțeleg nimic!
-Dacă te tot lauzi de atâția ani că ții la mine mai mult decât orice pe lumea asta, atunci chiar ai șansa să mi-o demonstrezi! Te rog frumos ca să vii acasă. Avem de discutat ceva. E extrem de urgent!
-Jocurile sunt făcute, Esmeralda. Ai mei mă așteaptă în România, nu mai pot da înapoi!
-Ți-am dat întotdeauna mână liberă să faci tot ce vrei. Fă ceva meritoriu, revin-o urgent în Valencia, am să îți zic ceva extrem de important! Te rog, vino! Fă-o pentru noi!
-Vrei să vii și tu cu mine?! îmi tot creștea nedumerirea.
-Vorbim la fața locului!
Mi-a închis telefonul. Am ajuns destul de repede înapoi în Valencia. Aveam avioane berechet, din 45 în 45 de minute. În avionul cu rută locală gândurile îmi zburau în mai multe părți deodată, atât la ai mei, la Esmeralda, cât și la cursa pierdută definitiv pe acea noapte pentru România. Ce-o fi vrând să-mi spună zăluda?! Să vezi că o să mă ceară în căsătorie! Ăsta-i singurul motiv pentru care mă cheamă înapoi acolo. O să mă ia cu declarații sincere că viața ei fără mine-i zero, o să îmi ceară scuze, o să îmi promită marea cu sarea, că tot ce-i al ei e și al meu, și o să mă împace, precum că vom pleca amândoi de urgență spre România, la clasa business, fără nicio rezervare. Iar din București până la Râmnicu Sărat vom lua o limuzină. Normal, avea să insiste că în tot acest timp nu vom locui la ai mei, nici nu se punea problema, ci sejurul aveam să ni-l facem într-un hotel de cinci stele. Ca să mă liniștească, urma să îmi spună că o să facem vizite familiei mele zilnic. Aveam să facem vizite și prin România, iar ea urma să se îndrăgostească de țara mea, și să își schimbe total prejudecățile și părerea. Până la urmă, faptul că nu aș fi locuit la ai mei, ci i-aș fi vizitat permanent, mi se părea cel mai mic neajuns.
Nici urmă de îngrijorare pe frumosul ei chip. Esmeralda era aceeași, chiar deosebit de veselă. Pe masă mă aștepta cu șampanie la ghiață, căpșuni și fructe de mare. Îmi turna ea însăși în pahar. Își trimisese acasă toți servitorii. Subiectele de taclale pe care și le găsea erau banale: că eram palid, dacă m-a obosit drumul, că aveam cămașa de pe mine boțită, și altele. O lăsam cu răbdare să deschidă ea tema principală. Nu-i reproșam nimic pentru că mă reîntorsese din drum. Doar așteptam. Și printre subiectele acelea puerile, diversificate și cu salturi de la o atmosferă la alta, îi piuia neîncetat telefonul. Primea mesaje, multe. Deranjant era faptul că le răspundea la toate, în grabă, cu zâmbetul pe buze. Începeau să mă enerveze prietenele ei țațe, pe care le bănuiam că se aflau în spatele acestora. Neapărat în toiul nopții se porniseră cu bârfele, taman când urma ca Esmeralda să mă ceară în căsătorie. Îi lăsam cu vederea și bârfele fetelor, deși îmi aduc aminte că degetele începuseră să îmi joace a nerăbdare pe blatul mesei.
S-a ridicat de la masă și s-a postat în pragul ușii de la sufragerie. Era superbă de acolo, de unde stătea. Purta pe ea o salopetă albă, de la Versace, părul îl avea strâns în coc, iar ca să își amplifice frumusețea avea la gât bijuterii subtile, și nu am să vă spun cât îi erau de scumpe.
-Mă duc repede să fac un duș. Vreau să facem din noaptea asta una cât mai specială.
Dădu să dispară pe ușă, odată cu cel mai frumos zâmbet pe care mi-l amintesc la ea vreodată. Zbârnăitul mobilului o făcu să se întoarcă din drum de îndată. Și-l luă de pe masă și îmi râse prostește. Îmi mai turnă aproape din mers niște șampanie în pahar, și își luă cochet la revedere de la mine, ducându-se să se îmbăieze.
S-a spălat cu șamponul care îmi plăcea cel mai mult la ea, cu miros proaspăt de cafea. Și mi-o imaginam goală în spatele capotului alb de mătase, cu pielea ei catifelată. A năvălit pe mine într-un fel care ar fi încântat orice bărbat adevărat, fără preludii și alte mierte-fierte. M-ar fi devorat de-a dreptul… dacă nu i-ar fi piuit telefonul. Mi s-a debarasat de îndată. Se puse să răspundă persoanei necunoscute mie, ori prietenelor ei țațe, pe care le cunoșteam prea bine. Noroc că scria repede, și-n spatele vitezei cu care răspundea mesajului zâmbea aiurit, tâmpește, fiind o altă fire cu care avusesem până atunci de-a face. M-a prins din nou de ceafă, și a început să mă sărute cu pasiune. Am luat-o ca pe-un fulg în brațe, și am întins-o-n pat. Mi-a împlântat manichiura albă în piept. Printre crâmpeie de secunde îmi penetrau cu amărăciune și ai mei în minte, însă sălbăticia erotică a Esmeraldei îmi ștergea amintirile. Iarăși i-a piuit mobilul, taman când îmi era lumea mai dragă.
-Lasă-l naibii! m-au învins pe loc isteriile.
Esmeralda zâmbea tâmpește în ecranul telefonului mobil, abandonându-mă cât colo. Parcă mă găseam despuiat în fața unor camere ascunse. Aveam impresia că se distra de zor asupra mea cu prietenele ei, țațe ale aristocrațiilor înalte, și mă filma de zor în fața lor.
-Cu cine boala îți tot trimiți mesaje-ntruna?!? aproape că mă răsteam la ea.
Și-a lipit telefonul la piept și râdea fâstâcită, rușinată ca o școlăriță. Nu mai aveam niciun chef să o fericesc. Și îmi tot puneam întrebarea, de ce se tot ferea să își lase telefonul nesupravegheat?! Obișnuia mereu să și-l lase lângă al meu, mai ales când se ducea la toaletă. Ba chiar mă punea să sun de pe dispozitivul ei, cu număr ascuns, tot felul de senatori și deputați ca să le spun tot ceea ce îmi trecea prin minte, pe când ea râdea de se prăpădea de nedumeririle lor, mai ales când îi amenințam cu vreun control al gărzii financiare. N-ați scăpat nici domniile voastre, stimați procurori, poate v-am sunat și pe voi ca să ne distrăm nițel, așa, în miez de noapte, făcându-vă incognito „boi” cu literă mare. Esmeralda mă încredința pe atunci că își ura originea, și că fusese forțată de mică să devină o parvenită a societății elitistice, iar prin mine găsise antidotul prin care să o înfrunte.
I-am smuls cu forța telefonul. Se pierduse puțintel cu firea.
-O să afli de la mine!... mai apucă să îmi spună, înainte să arunc pe ecran vreo privire.
Încă credeam că sunt farse mesajele lui Enrico, însă când le tot derulam vedeam că erau înregistrate în memorie de vreo câteva săptămâni. Erau declarații sincere de dragoste.
-Ce-s cu ăstea?! de-abia aveam puterea să bâigui. Cine-i Enrico?
Mă bătu pe umăr, zâmbindu-mi ștrengărește. Și-a luat apoi ușurel mobilul.
-Ia loc! mă invita cu calm și politețe. Trebuie să discutăm ceva ca între oamenii maturi!
M-am așezat cumva sfârșit, cuprins între două senzații, una a sobrietății și alta a nebuniei, trântindu-mi ambele mâini în cap. Esmeralda se ridică și îmi turnă în pahar toată șampania scumpă ce mai rămăsese pe fundul sticlei. Zâmbea din răsputeri, străduindu-se să îmi dea și mie din fericirea ei. Îmi luă mâinile și mi le împreună într-ale ei.
-Știu, am fost întotdeauna egoistă cu tine. Mă gândeam mereu că eu te-am format, și-atunci era de drept cuvânt să fii numai al meu. Sergiu, nu te pot ține înlănțuit. A venit momentul să redevii tu, independent, să zbori. Tu ești deștept, excelezi printre studenții noștri spanioli. Chiar mi te lăudau până și cei mai cunoscuți profesori universitari… Asta nu înseamnă că nu am intervenit și eu pe ici pe colo! îmi râse ștrengărește. Eu țin mult la tine, și nu te merit! Tocmai din cauza asta m-am lăsat curtată de Enrico Pablos, unul dintre cei mai renumiți designeri vestimentari ai Valenciei. Capotul ăsta de pe mine de la el l-am primit, și vreau morțiș să îl folosesc cu ocazia ultimei noastre nopți de dragoste. Îți place?
Dragă procurorule, te asigur că pe-atunci nu îmi ardea deloc de capotul ei de mătase, însă acum, când mi-o vizualizez pe iresponsabila care îmi râdea ca o zăludă, te asigur că era ascunsă într-un înveliș superb, în spatele lui fiind o arătare superbă!
-Și de ce m-ai adus înapoi din aeroport? La ora asta trebuia să fiu în București! știu că am repezit-o.
-Te-am adus pentru că așa simt eu, pentru că îți sunt datoare cu cea mai frumoasă noapte de amor pe care ți-aș putea-o dărui vreodată.
Îmi venea să plâng, instant, necontrolabil, însă nu se cuvenea să o fac în fața unei femei și așa ciudate, care se transformase subit într-o nebună. Sau poți să știi, poate fusese nebună de când o cunoscusem.
Onorată instanță, în momentul acela am fost învăluit de-un fenomen de revenirea căruia m-am temut mereu. Întotdeauna am avut un mare respect pentru pornirile hotărâte ale lumii interlope. La fel ca și interlopii voștri, și ai noștri umblă însoțiți de cele mai sensibile și plăpânde fete. Numai că spre deosebire de fetele interlopilor voștri, ale noastre, la orice sindrofie, stau cu capetele plecate, nu se sparg în figuri, pentru că palmele și pumnii iubiților lor nu se revarsă asupra celor cu care se filează, ci chiar asupra lor, un lucru bun uneori, pentru că la noi în țară, rezultă din statistici că nu avem chiar atât de multe femei care să o iau razna, așa cum a făcut în acea seară Esmeralda. Ar trebui să luați și voi de la noi exemplu!
Vă jur că nu am dat niciodată într-o femeie. În acea noapte târzie eram total conștient de ceea ce făcusem. Chiar și acum vă pot relata cuvânt cu cuvânt justificările fostei mele iubite:
-Și nu înțeleg de ce dramatizezi până-ntr-atât că te-am întors din drum. Avantajul este că de acum încolo tot o să ai timp de ei. Gândește-te, nu-i minunat ca în loc să stai cu mintea la cum descresc cele zece zile la care ai dreptul să stai cu ei în România și să te întorci apoi înapoi la mine, că o să ai o viață întreagă să te tot vezi cu ei?!
Iar îi bipuise mobilul. Se comporta ca și Cenușăreasa, din desenul animat, atunci când se întorsese de la castel și era încă aiurită când o pusese mamă-sa vitregă la trebăluit prin casă. Zâmbea senin, dar și zăpăcit, atunci când îi trimitea mesaj înapoi. Prinse să se grăbească cu scrisul, că doar avea de reglat un cont sufletesc cu mine.
-Eu voi fi cea cu adevărat dezavantajată din toată tărășenia! Pe când tu, derbedeule, îți începi adevărata viață. Eu… trebuie să mă dedic definitiv treptei mele sociale. Oricum, deși mijesc zorile, să știi că în noaptea asta, sau dimineața asta, ce-o mai fi, să știi că nu o să scapi de mine! Vreau să te fructific ca niciodată. Peste câteva ore mă voi lăfăi pe urmă pentru totdeauna în brațele altui bărbat. Sper să nu îți pomenesc numele atunci când mă voi afla sub protectoratul brațelor lui—râse cu o nonșalanță nevinovată. Oricum, cu tine chiar vreau să țin legătura. Poate o să mai vii să îmi dereticești prin casă, să-mi dai cu bidineaua… Offf, ce-au mai trecut anii! Dar acum ești doctor, te-ai intelectualizat. Și știi bine cât de mult mă obosesc pe mine intelectualii. Dar n-am încotro, trebuie să stau mereu în anturajul lor, normal, cu condiția să le curgă-n vene și sângele albastru, că ăsta-i blestemul nostru, cei născuți…
Mai mult nu a apucat să spună. Scrumiera greoaie, scumpă, compactă, din jad verzui, i-a zdrobit dinții. Esmeralda a căzut instant în leșin. M-am îndreptat liniștit spre bar, mi-am luat un trabuc columbian, l-am aprins, și m-am așezat cu mult calm pe un scaun. Nu mă grăbeam. Dintr-o dată aveam tot timpul din lume. Pufăitul mă liniștea, îmi dădea o stare euforică de bine. Mi-au deranjat-o la un moment dat părinții mei, care m-au sunat din puțina lor agoniseală de pe mobilul lor pe al meu. Însă mi-am găsit rapid râvnita liniște închizându-l definitiv.
Picioarele inerte ale momentanei mele iubite mi le atingeau pe ale mele, fapt ce mă făcea să o inspectez. Era hidoasă rău, așa, cu molarii și incisivii ce îi dădeau pe dinafară, și îi făceau cerc în jurul gurii. Chiar mă întrebam de ce naiba stătusem cu ea atâta amar de vreme. Era urâtă de-a dreptul, și gândurile mele înțelepte mă sfătuiau să fug de ea văzând cu ochii. Pufăitul celui mai bun trabuc pe care îl avea în vitrină mă calma sporadic. Spun sporadic, pentru că m-am lezat atunci când am văzut scrumiera de jad verzui pătată de sânge.
Dădea să se trezească din leșin. Bolborosea cuvinte nedeslușite, așa că a trebuit să îngenunchez grijuliu în dreptul ei ca să o aud ce spune. Printre bulbucii de sânge ce îi inundau gura legam cu greu însemnătatea spuselor ei:
-Andlei, haidle să bolbim ca niștle oameni matluli. Vei… rămâne mleleu în inima mea, pe când Enlico va fi doar un simbol al neajunsurilor mlele, o folmalitate…
Mai multe explicații din partea ei nu am auzit, pentru că m-am îndreptat cu calm, și mai ales cu luciditate, către pervazul de granit al ferestrei. Am apucat sticla goală de șampanie și i-am spart fundul. M-am ales cu un buchet de cioburi pe măsura dorinței mele. Am îngenuncheat pe urmă lângă Esmeralda, care obosise între timp să mai vorbească. Vă jur că era de-a dreptul conștientă. Îmi urmărea cu niște ochi bulbucați fiecare mișcare, fapt care îmi dădea o incontrolabilă euforie. Am tras-o cu putere de păr până și-a lăsat capul pe spate.
-Ascultlă-mă pânlă la capăt! negocia, cu tot cu buclele de sânge care îi inundau gura.
Nu i-am dat șansa la alte explicații. Am strâns vârtos mânerul sticlei în pumn, și i-am înfipt partea ciobită la baza frunții, exact între osul frontal și cel parental. Am împins cu putere, având mare grijă să nu lezez osul parental—pentru că țin să vă explic vouă, celor care scurtați cu atâta ușurință ani întregi din viața semenilor voștri, că osul parental, ca s-o iau cu voi pe băbește: creștetul capului; rămâne oarecum fraged și la maturitate, ăla-i practic osul craniului care se turtește la naștere, ca să puteți ieși și voi pe acolo—și am tras cu putere până în josul bărbiei. Cioburile scrijeleau adânc fața Esmeraldei, până la os. Nu a țipat, nu a urlat, nu a avut putere să riposteze. Pur și simplu a căzut din nou în leșin.
Mi-am mai aprins un trabuc cubanez. Îl pufăiam cu calm. Între timp, mă gândeam la ceva frumos. Chiar zâmbeam pe alocuri. Mi-i închipuiam că erau alături de mine, și se cruceau de-a dreptul, pe Ulei Avocatu’, Jean Vandalizatoru’ și Solomon Barosanu’. Erau buimaci atât de rânjetul meu, cât și de experiența prin care trecea Esmeralda, iar fețele lor îmi trădau că le-am întrecut cu mult fanteziile.
Doamne, ce urâtă mai era, așa cu urmele ei brăzdate până la os. Îi calculam pe urmă cantitatea sângelui care i se scurgea prin plăgi. După balta formată în jurul ei, estimam că pierduse cam două zeci la sută din acesta, așa că mai aveam timp să trag liniștit din noul trabuc, unul columbian de acea dată. Iubita mea nu și-a mai revenit. De-atunci nu am mai văzut-o decât cu bandaje, direct în instanță, luptându-se între timp cu o sumedenie de operații. Esteticienii nu au reușit încă să îi îndrepte neajunsurile provocate de mine, și asta o știți și voi prea bine. Am avut, cu bună știință, deplina grijă ca nenorocitul acela de Enrico să nu se bucure de figura ei fină. Nu l-am văzut niciodată, doar i-am citit blestematele ălea de mesaje. Slută i-am trimis-o. Sper că de-atunci nici n-au mai fost vreodată împreună, că văd că sunteți cu toții destul de zgârciți la vorbe. Turuiți numai despre ceea ce vă interesează.
Când am constatat că se apropia de pericolul pierderii a treizeci la sută din cantitatea de sânge, am sunat frumos la urgențe. Mă bucură că am reușit să le fiu convingător. Nu mi-au luat apelul ca pe o farsă. În mai puțin de zece minute a sosit echipajul salvării, însoțit de cel al poliției. Nu m-am împotrivit la arestare, și chiar mi s-a părut din partea lor deontologic ca să mă încătușeze.
De vreo opt luni de zile n-am mai văzut panoramele Valenciei. Nu văd decât zidurile mari și albe ale închisorii, iar când sunt dus la tribunal văd doar o părticică a orașului, închipuita instanță și capul bandajat al fostei mele iubite, iar uneori, spre dezamăgirea mea, doar avocatul ei ca reprezentant. Așa că onorată instanță, onorată doar în ghilimele, nu regret nimic din faptele făcute. Eram absolut conștient când am comis surprinzătoarea infracțiune, pe care aș comite-o din nou dacă aș mai trece, Doamne ferește, prin umilitoarele ipostaze. Nu îmi mai pasă de nimic. Puteți să mă țineți vârât după gratii până n-o să mai puteți. Acum este o luptă numai între mine și Dumnezeu, în care n-au ce căuta profanii ca voi. V-am scris toate memoriile mele doar așa ca să știți, că m-am acomodat cu noua mea casă, că nu îmi lipsește nimic. Nu regret absolut nimic, și o să vă tot repet la veșnicie că am fost absolut lucid pe toată perioada controlatelor mele izbucniri…

…-Ești nebun! râdea avocatul Pedro. Ăsta-i un fel de memoriu pamfletistic, care mai mult te inculpă decât să te salveze. Oricum… e bine și așa!
Pedro îi înșfăcă rapid destăinuirea. Mai avuse ceva cazuri în care unii incriminați refuzaseră să mai spere, în ciuda interminabililor ani de pușcărie pe care îi primiseră.

Epilog

Trecuseră câteva săptămâni bune de când Sergiu nu se mai văzuse cu avocatul Pedro. Dădea tuturor impresia că îl cam uitase. Nu mai era în izolare și își câștiga liniștit solda lunară trebăluind pe lângă bucătărie. Timp de vreo zece zile avuse și un coleg de celulă, un cetățean ceh. Se urcase la bordul unei mașini de teren nou nouțe. Proprietarul îi lăsase portiera deschisă, cu motorul pornit și cheia în contact, pe când stătea liniștit în rând ca să își cumpere o șaormă. Era beat rangă, și ce îi trecuse prin minte? Portiera deschisă îl invita cu generozitate să treacă la volan, ceea ce și făcuse. Fusese prins de-abia pe autostrada din Bilbao. Acela fu barajul pe care nu mai putu să îl forțeze. Râdea cu lacrimi atunci când l-au trântit pe caldarâm și i-au încătușat mâinile la spate. Aceleași lacrimi le-a stors și atunci când polițiștii secției principale din Bilbao i-au tras o mamă de bătaie de se scăpase pe el. Nici nu-și închipuise că puteau exista dureri atât de mari în interiorul corpului.
Sergiu rămase pe urmă din nou singur. Îi plăcea depresia, iubea suferința singurătății, pentru că cel care îl chinuia acum, cel care îl adusese dintr-un om cinstit într-o astfel de stare lamentabilă, nu era nimeni altul decât Dumnezeu. Aproape că îl excita fenomenul, să îl învinovățească cu bună dreptate pe marele creator. Până când ușa de fier se trânti în lături, iar în interior năvăli, ca purtător de lumină, avocatul Pedro. Jubila de-a dreptul. Sergiu nu îi înțelegea exuberanța de a-l fi vârât și el aproape jumătate de secol după gratii. Observa cu coada ochiului cum fostul nenorocit—pentru că nu îl mai ura până-ntr-atât și se obișnuise până la urmă cu ideea ca Doamne-Doamne să își bată joc de el—îi punea pe muchia patului plase cu dulciuri, brânză, unt, tacâmuri de plastic, paste și perii de dinți, și multe altele. Nefericitul predominat de mustrări adânci de vinovăție îi aduse și cărți de specialitate, de drept și medicină în primul și-n primul rând…
-Taraaam! își deschise apoi brațele a îmbrățișare.
Avocatului Pedro nu îi păsa de uimirea lui Sergiu, care îl acuza de nebunie. Îi făcu un semn autoritar al mâinii, să nu se grăbească încă să îl ia la înjurături și șuturi. Își vârî apoi mâinile în buzunarele burdușite și scoase de acolo patru cutii din care aproape de un an Sergiu nu mai băuse. De-abia atunci îi observă și Pedro sclipirea lacomă pe care o avea în ochi.
-Aberația aia a ta de memoriu a convins instanța. Ai luat doar 18 ani de închisoare! Știi ce înseamnă asta??? își deschise cu un zâmbet larg din nou brațele a îmbrățișare.
Sergiu credea cumva că nu îl auzea bine.
-Dacă te comporți în penitenciar cum trebuie, vei ieși afară în opt ani. Adică în șapte, că un an a trecut deja pe lângă tine!
Deși îl tenta vădit, Sergiu nu se grăbi să își deschidă o cutie de bere clandestină, și nici nu se grăbea să îl îmbrățișeze pe Pedro a delir și bucurie. Se așeză în schimb pe muchia patului, reflectând adânc:
-Și, Esmeralda? A fost la recurs?
-Nu. Și-a avut în schimb avocatul, ca reprezentat. A trecut deja prin trei operații, și mai are încă tot pe-atâtea ca să înțeleagă esteticienii ceva din fața ei.
-Țigări ai?
-Pe ăstea le-am scăpat cu vederea! i se scuză Pedro, gânditor.
Sergiu își deschise o bere, fără să îl invite și pe Pedro să i se alăture ca și coleg de pahar. Părea că nu simțea gustul licorii. Reflecta undeva departe…
-Taică-meu a împlinit luna asta șaptezeci de ani. Oare o să mai am șansa ca să îl mai văd până ce-oi ieși de-aici?!...

De-abia în pușcărie se trezise din leșin, în statica celulă unde își așteptase atât de mult deznodământul. Opt luni de rugăminți către cel de sus, luni întregi de izolare, prea puțin să aibă alături de el vreun coleg cu care să-și mai facă din când în când destăinuiri, să se despovăreze de ceea ce avea pe suflet. Și iată-l acum... „Sănătos tun”! îl auzi ca într-un vis pe medicul care reușise să îl aducă în simțiri, ca imediat să i se închidă ușa de fier și să fie lăsat din nou singur în văgăună.
Sentința tribunalului îl trosnise până în creieri. Cei din comisie îl rugară să se ridice în picioare. Din acea poziție își pierduse cunoștința. Nici în cel mai negru gând, în toate cele opt luni de când era zăvorât acolo, nu își dăduse lui însuși un asemenea pronostic, 35 de ani de închisoare. În liniștea mohorâtă a celulei, se așeză apăsat pe unul dintre cele trei paturi libere. Avea berechet parte de ele. Nu trebuia să se certe cu nimeni ca să aibă întâietate la culcușuri. Majoritatea vremii era singur în pustnica chilie. Dormea cu schimbul în cele trei paturi, până găsise în cele din urmă unul care să nu îi dea insomnii atât de mari peste nopțile lungi și chinuitoare.
Își trânti a necaz palmele în creștetul capului și căzu pe gânduri. Acum avea 28 de ani. Avea să părăsească pușcăria pe la 63. Ce se făcea până atunci? Cum mai putea să se adreseze părinților? Cum să le spună ce făcuse? Cum să le spună că nu avea să mai dea pe acasă și că nu aveau să îl mai vadă niciodată? Erau bătrâni amândoi, cum să-i mai pună să străbată atâta amar de drum până acolo?!
Nu își ridică privirea atunci când se deschise cu scârțâituri isterice greoaia ușă a celulei. Nu știa de cât timp își storcea în palmele încleștate chipul îngândurat, însă dramul de rațiune îl făcea să concluzioneze că nu îi era deloc momentul potrivit pentru ieșirea la aerisit în curtea penitenciarului. Numai de fotbal nu avea chef în jalnicele momente.
Mâna prietenoasă care i se proptise în umăr îl făcu să își ridice ușor capul. Nu își întâlni privirea cu vreun gardian milos, venit ca să îl îmbărbăteze să își trateze viața ca atare, ci îl avea în fața ochilor pe Pedro, ticălosul de avocat căruia tot îi zâmbise de vreo opt luni, nenorocitul în care își pusese toată nădejdea. Instinctual, își încleștă pumnii. Simțea animalica nevoie să îl umfle pe sus și să îl izbească de gratiile țesute în forme pătrățoase până când l-o face terci printre ele. Însă chiar și-n momentul acela, parșivul de Pedro știa să i-o ia înainte, numai și numai prin puterea cuvântului:
-Am vești bune! În două săptămâni avem dreptul la recurs...
-Și tu crezi că recursul ăsta mă va face mai bucuros?! Or să se răzgândească brusc, și or să mă elibereze cu scuze?!? sări din capul patului, și de-acolo, părea mult mai bine făcut decât Pedro.
-Liniștește-te! Nici măcar criminalii în serie nu au primit atât, în toată istoria judiciară a Spaniei. Mai avem speranțe...
Înainte să intenționeze să îl înșface și să îl scuture bine de tot de gulerele sacoului, îi mai făcu o ultimă remarcă:
-Pic de clemență nu am observat în sală, nici din partea instanței și nici din partea martorilor. Și tu ți-ai bătut opt luni de zile joc de mine, inoculându-mi că am tot felul de șanse de a mă sustrage din acuze.
Arătătorul ridicat cu tâlc de Pedro îl făcu să nu îi frângă beregata:
-Cea mai bună veste este că procurorul ăsta, al naibii de neînduplecat, se mută din Valencia. Așa că recursul îți va fi preluat de un altul. Cei din comisie sunt secretoși tare, dar poate că îi putem îndupleca. Uite, ți-am adus pixuri și hârtie la discreție!...
Pe când i le scotea, Pedro fluiera cu sârg o canțonetă celebră, cu iz de mângâieri și libertate, adusă de briza mării.
-Ieși afară, canalie! Ieși, că îți fac la fel cum i-am făcut nenorocitei ăleia!!!
Pedro își deschise singur ușa, zâmbind și fluierând. Îl știa pe deplin inofensiv, și-n tot acest timp îl văzuse de nenumărate ori turbând, dar niciodată să își piardă controlul, așa că avea o profundă încredere în propria lui siguranță când era vorba de Sergiu.
-Scrie, declară, mărturisește, a la sentiment, așa cum n-ai făcut-o niciodată! îi zâmbea prin crăpătura ușii, cu gura până la urechi.
Apoi gardianul vârî zăvorul pe exterior. Pedro continua să fluiere, a mare veselie. Comportamentul celui pe care voise să îl gâtuie îi dădea o stare de confuzie. Ori nu îi păsa de sentința în care îl înfundase, ori era demențial de sigur pe el în ceva anume.
Îl învălui liniștea, una deosebit de înspăimântătoare, și pentru prima oară în cele opt luni de când era acolo, i se preda. Că se alegea cu 35 de ani de pușcărie grea, că își îndulcea cu cinci ani mai puțin situația neagră în care se găsea, nu îi mai păsa. Aici era doar lupta dintre el și Dumnezeu. Tava cu mâncare și limonadă ce îl mai scoase din statica reflectare, târziu, la masa de seară.
Nu putu să doarmă deloc. Se zvârcolise toată noaptea. În zadar îl bântuiau gândurile de sinucidere. Se imunizase demult la ele. Constata că mai mult nu putea dormi din cauză că nu se putea împăca cu ideea că nu avea să își mai vadă niciodată părinții, și nici pe soră-sa, nu cu sentința. Văgăunile pământului Spaniei i se căscaseră sub picioare, și el căzuse în ele.
Dimineața i se dădu mâncarea în celulă. Trecea prin același criteriu de izolare pe care îl avuse cu opt luni în urmă. Nu avea nicio poftă de mâncare. Se așeză pe scaun, își propti brațele în blatul măsuței și se uita la colile albe, hipnotizatoare. Nici nu își dădu seama când intră gardianul și îi luă tava cu mâncare. Foile albe îl făcură să pună mâna pe pix, să scrie sus în partea dreaptă data, să se adâncească în trecut ca într-o gaură neagră, și să înceapă:

„De mic copil îmi plăceau animalele, așa că stăteam tot timpul pe lângă fusta mamei atunci când tranșa carnea de porc sau de pasăre. Mă instruia care le erau componentele: ghiarele, ficatul, rinichii, inima... Mă încântau și brațele ei, mânjite de sânge. De pe atunci îmi doream să mă fac doctor, ca să fac oamenii bine. Urma ca peste ani de zile să fiu admis la facultatea de medicină. Această îndeletnicire mi-a plăcut doar în felul meu, adică mă ocupam tot cu tranșarea. Tatăl meu, paznic într-o uzină ceaușistă; mama, bucătăreasă într-o cantină. Eu... chirurg autointitulat, fără drept de practică, student, onorând la orice oră din zi și noapte clienții ciopârțiți ai lumii interlope. Mi-am exercitat pe rănile lor cea mai însemnată parte din perioada de practică din unii ani ai facultății. Se mirau și profesorii cum de excelam cu mult la unele materii, și cum de eram codaș la altele. Oricum, mi-am luat până la urmă toate restanțele.
N-am mai avut răbdare să îmi termin ultimul an de facultate. Am să vă zic și de ce. Oblojind atât de des oamenii activi ai lumii obscure, mi-am făcut printre ei prieteni extrem de buni. Eu cu bandajarea, cu extirparea cuțitelor înfipte în plăgi, a gloanțelor câteodată, ei cu invitarea mea prin barurile selecte de noapte, pe la femeile ușuratice—dar frumoase, nu ca cele ale voastre; ori ajutându-mă cu protectoratul. Știu că odată am făcut apel la ei să mă rezolve cu profesorul de psihologie. Voia să mă pice înapoi în anul trei datorită îngrijorătoarelor restanțe. Când tovarășii mei l-au îndesat într-un tomberon de gunoi, i-am devenit subit un elev elitistic.
Frumoase prietenii s-au legat între mine și între acești oameni atât de simpli în gândire. Eram considerat intelectualul lor, iar cele mai relevante sfaturi îmi erau cerute atât mie, cât și unui amic de-al nostru: „Ulei Avocatul”. Ulei, pentru că știa să se scurgă de primejdii în orice situații.
Niciodată nu am participat în direct la acțiunile prietenilor mei, mă făceam de folos doar cu oblojitul rănilor, și mă repet, la orice oră din zi și din noapte. Nimeni nu mi-a dat vreodată atâta importanță așa cum au făcut-o ei.
La facultate eram adeseori invitat de către unii profesori ca să părăsesc de urgență sala de clasă, mai ales de către babalâcii ceaușiști, și nu o dată mi-au zis că țin pe nedrept locul ocupat al altui potențial student, care ar fi voit cu tot dinadinsul să se țină de medicină, și că eu nu aveam ce căuta acolo. Taică-miu mă amenința că o să îmi arunce cândva țigări cu praștia prin zăbrelele pușcăriilor—și parcă i s-au adeverit prevestirile; iar maică-mea se mândrea mai mult cu realizările copiilor vecinilor decât cu ale mele, și mi-l tot pomenea pe Răzvănel, că era angajat la întreprinderea de scule și lăcătușărie, de îi aducea familiei bani acasă, nu ca mine, mergând din ani în Paști pe la facultate și umblând mai mult brambura pe coclauri. Am ales să mă dedic cu trupul și sufletul celor care m-au acceptat în anturaj. Măcar aveam haine mai acătării decât ceilalți, și mi se cerea întotdeauna sfatul, eram băgat în seamă. Așa că am ales să plec în străinătate cu câțiva dintre ei, cu Ulei Avocatu’, Solomon Barosanu’, Manole Zugravu și Jean Vandalizatoru’. Fără ei parcă aș fi fost lipsit de identitate, mi s-ar fi pierdut rostul.
Am lăsat cât colo facultatea. Am părăsit România împovărat de o mare supărare, pe bătrânii mei, că m-au lăsat să ajung pe tărâm străin cu buzunarele goale. Biata mea mamă ce s-a mai împrumutat de ceva bani, cât să îmi ajungă pentru lungul drum de vreo câteva zile. Mai vinovat de tot acest neajuns mi-a fost babacul. El era șeful cu banii, deși fosta cocioabă de la țară era tot a mamei. Când i-am cerut să se îndure de mine și să îmi dea din tranzacție o zeciuială, că vreau neapărat să îmi caut pe dincolo norocul, mi-a zis cu o voce glacială: „Și peste ce crezi că o să dai în Spania? O să-ți pună Dumnezeu mâna în cap?? Tu crezi că ei nu și-au pe-acolo propriile hahalere”??? Ăstea au fost ultimele cuvinte ale lui, pe care mi le-a aruncat direct în față. Am plecat cu o adâncă mâhnire. Acum nu îi mai port nicio pică. Au trecut opt ani de-atunci. Îmi plânge când mă aude la telefon. Până adineauri îmi plângea și mie sufletul. Acum mi-a secat totul, și parcă timpul mi-a intrat într-o gaură neagră, cu tot cu suflet și cu tot cu corp.
Le-am rămas dator tovarășilor de drum. Ei m-au ajutat cu cheltuielile. Nu chiar toți. Mai darnici au fost cei de la care nu m-am așteptat. Cel mai înstărit dintre ei, nimeni altul decât papagalul pe care îl credeam cel mai bun prieten, Ulei Avocatu’, mi-a dat praful de pe pușcă, cât să mănânc de vreo două-trei ori prin restaurante. Avea să ne și părăsească la sosirea în Spania, ticălosul naibii. A uitat că am călătorit împreună prin tot felul de tiruri ce rulau în cârdășie, vârâți prin cutiile lor, ascultând cum ploile reci și mocănești ne răpăiau tăblăriile. Noaptea târziu, cu puțin înainte de mijitul zorilor, ce mai ieșeam din cutiile umane de conserve ca să ne mai dezmorțim, că știam cu siguranță că dormeau șoferii. S-a întâmplat chiar ca unul dintre amicii mei, Solomon Barosanu’, să stea ghemuit o zi și-o noapte în cutia de scule a tirului, deoarece căpșunarul ăla de șofer parcă era bântuit de insomnie. Acolo-și și făcuse ambele treburi, că riscul de a fi prins și trimis în patria mumă era deosebit de mare. Doamne, ce frig am tras în ălea cinci zile de călătorie. Cel mai tare am tras îngheț la austrieci și elvețieni, căci tirurile au fost urcate în tren, și ăstea se mișcau cu tărăgănatul. Solomon Barosanu a fost cel care m-a ajutat cu banii’…
Din păcate am lâncezit cu terminarea facultății vreo câțiva ani, dar mi-am băgat mințile-n cap și m-am ocupat cu ceea ce știau să facă cel mai bine românii: amenajări interioare. Așa am învățat să zugrăvesc, să pun gresie, faianță și să dau cu lavabil. Cererile erau multe, iar românii erau rari și destul de bine văzuți pe atunci, deși eram clandestini cu toții. Doar o declarație de staționare la poliție și eram liberi să ne preocupăm cu ceea ce știam mai bine. La început ne făceam veacul în Catalonia, însă nu am prins prea multe rădăcini pe acolo. Tovarășii ăștia ai mei nu se împăcau prea mult cu munca cinstită. Voiau aventură. Pentru o vreme m-am înhăitat și eu cu ei. Ne mutam des, dintr-o pensiune în alta. Timpul trecea în felul ăsta mai rapid, dar și neajunsurile erau mai mari. Nu ne era în fiecare zi sărbătoare. Ocupându-ne cu furatul, aveam grijă să nu staționăm prea mult într-o localitate. Subtilizam mărunțișuri: parfumuri, tricouri, ochelari, blugi, adidași, cu care ne străduiam să ne asortăm cât mai acătării, ca să nu ne trădăm sorgintea discriminatorie. Deși nu le aveam cu dexteritatea, creierul acțiunii eram tot eu. Și ca să vedeți cât de mult mă ducea capul, inventam tot felul de trăsnăi și tertipuri. I-am învățat să înfășoare produsele confiscate de pe rafturi în hârtie de staniol, ca să nu răzbată la cititorul de coduri de bare undele magnetice. Ne jucam mult și cu psihologia polițiștilor, naivi încă, dezarmați în fața tertipurilor concetățenilor mei. Când dădeam de ei prin vreo piațetă, ca să evităm controlul documentelor, ne prefăceam că suntem cetățeni germani. Aveam în mână un ziar cu titluri uriașe scrise în germană. Ne prefăceam că îl citeam cu interes atunci când ni se apropiau, având grijă să se vadă titlurile, lucru care îi făceau pe polițiștii voștri să ne fie instant inferiori, și să ne ocolească cu adâncă pioșenie. Dacă îi vedeam că bănuiala lor asupra noastră era destul de clară, le-o luam eu înainte cu ziarul în mână și îi întrebam de vreun hotel din zonă, sau vreo adresă anume. Nici urmă de vreun control al actelor, îi transformam subit în birou de informații. Am avut întotdeauna succes cu psihologia asta.
Un lucru care mă alarma deosebit, dar recunosc, îmi și convenea, era acela când poliția reușea în cele din urmă să pună mâna pe câte un tovarăș de-al meu. Stătea la depărtare de noi chiar și câte o lună, și-atunci trebuia la propriu să punem osul la muncă. Ne apucam din nou de amenajări interioare, care, fără să exagerez, erau la bună căutare, ca atunci când tovarășul se întorcea din izolare să ne apucăm din nou de activitățile profitabile, însă ce-i drept, mult mai periculoase. Aveam abonați la vânzarea parfumurilor de marcă, furate. Primeam comenzi multiple și pentru telefoanele mobile. Acțiunea era simplă. Manole Zugravu’ distrăgea atenția trecătorilor cu un talent remarcabil. Solomon Barosanu’ avea o dexteritate de maestru. Punea instant în locul telefonului mobil pe care îl subtiliza o piatră de aceeași mărime și aceeași greutate. Și treaba mergea, ne aducea profit maxim. Jean Vandalizatoru’ intervenea cu forța fizică, în caz că se apuca vreo victimă să ni se opună. Unele dintre ele chiar își luaseră din partea lui niscaiva carapace peste ceafă. De la dormitul pe băncile parcurilor, prin casele părăsite, fabricile scoase din uz, adăposturile pentru boschetari, am trecut la moteluri, ca apoi să ne răsfățăm prin hotelurile de patru sau cinci stele, să le golim frigiderele de băuturile luxoase, și să o roim pe urmă fără să plătim. Apropo, voi ăștia care o să îmi citiți destăinuirile, voi ăștia care trageți concluzii pripite și vârâți oamenii la zdup în numele legii, fără să le intrați în starea sufletească printr-o temeinică empatie prealabilă, când o să știți ce înseamnă frigul, foamea, dormitul cu șalele goale pe platformele de moloz, când o să vă înveliți în loc de plapumă într-un covor ciopârțit, când o să vă lipiți și voi cu spatele de-un alt tovarăș ca să vă încălziți atunci când dormiți întinși pe iarba îmbâcsită în rouă, atunci să îndrăzniți să mă judecați, nesimțiților!
Din cauza lui Solomon Barosanu’ a trebuit să ne mutăm din Granada în Valencia. Clienții noștri se înmulțeau, pretențiile lor erau din ce în ce mai cutezătoare. În loc de telefoane mobile ni s-au cerut să facem rost de camere video. Ăstea erau mult mai grele. Tehnica lui Solomon era aceeași, numai că în loc de introducerea unei pietre sau a unei bucăți fragmentate de țiglă în schimbul obiectului furat, Solomon s-a folosit de-un bolovan. A fost un eșec din prima încercare, iar la a doua tentativă de genul ne-am pomenit aproape înconjurați atât de trecătorii care voiau să pună mâna pe noi, cât și de prompta intervenție a poliției locale. Ne-am smuls care încotro din împresurările lor și ne-am întâlnit seara la locul stabilit în caz de maximă primejdie. Din fericire am scăpat cu toții.
Prin locațiile pe care le-am tot frecventat au început să apară afișe care îndemnau trecătorii să fie atenți la hoții de buzunare. Pe alocuri am observat că s-au montat și camere de supraveghere. Definitiv nu mai aveam ce să căutăm în Malaga. Mare succes nu am avut nici în Bilbao. Televiziunile și posturile naționale de radio și-au făcut cu succes treaba, divulgând cetățenilor felul nostru de operare, inclusiv o fotografie care surprindea chipul nătâng al lui Solomon Barosanu’. Cred și eu, pentru că am adus prejudicii nasoale în Malaga. Ne-am propus să ne liniștim câtva timp, să ne ștergem urmele, să avem răbdare ca să își atragă alții atenția opiniei publice. Ne-am mutat în Sevilla. Ne-am luat un apartament în chirie, destul de luxos, puțintel mai departe de centrul orașului. Ne ajungeau banii de chirie, haine și mâncare pe mai mult de un an de zile. Ne-am angajat, mai mult de ochii lumii, la un leat de-al nostru, și făceam amenajări interioare. Mă linișteam concomitent cu trecerea timpului, și nu aveam probleme cu readaptarea. Nu aveam chiar un salariu de hoț, dar acesta de zugrav, pentru un român, era de-a dreptul mare. În schimb, cei doi tovarăși ai mei filtrau între ideea furtului de buzunare și cea a datului cu bidineaua.
Mi se făcuse dor de auto-didactare, așa că îmi cumpăram din când în când câte o carte, fie ea de beletristică, fie din domeniul medicinii. Stăpâneam deja destul de bine spaniola cât să le pot înțelege. Începusem cumva să investesc și în propria imagine. Parfumat mergeam la locul de muncă, și cu altfel de straie. M-am distanțat vizibil față de cei doi compatrioți ai mei, prin felul meu de a fi, ori ei s-or fi distanțat de mine. Într-adevăr, arătau mai dubioși, din motiv ce clienții se fereau de ei și vorbeau mai mult cu mine. Așa am cunoscut-o și pe Esmeralda. Mi se adresa numai mie, pe ceilalți de-abia dacă îi băga în seamă. Cei doi prieteni ai mei deveneau din ce în ce mai ranchiunoși, și mi-am dat seama de neajunsul ăsta. Dădeau dovada aerelor superiorității unor oameni deosebit de proști, iar mușchii lor tatuați cu inimi penetrate de săgeți de către tot felul îngeri le preluau cu brio locul creierelor. Erau ciudoși și mă șicanau în continuu, îmi puneau piedici, mă îmbrânceau, deveneau din ce în ce mai secretoși față de mine, mă minimalizau când lucram cot la cot cu ei, încercau să mă facă de râs în fața clienților, mă pârau șefilor. Antipatiile lor asupra mea și ale mele asupra lor ar fi crescut dacă Esmeralda nu m-ar fi invitat ca să ies cu ea la o cafea. Sublimă apariție. O brunetă reușită, cu un ten bronzat, tipic zonei geografice, cu corpul frumos lucrat prin sălile de fitness. Zâmbea și îmi făcea ochiade atunci când mă zărea, iar la glumele mele râdea din plin și mă lovea năstrușnic peste umeri, cu niște palme... mai mult decât feminine.
Cei doi leați ai mei nu au mai avut nevoia ca să mă înțepe prea mult, ori să îmi facă crize bombastice de invidie, Esmeralda m-a invitat ca să locuiesc definitiv în vila ei. Cel mai mult ce îi plăcea la mine, după cum ea însăși mi-a mărturisit, era faptul că mă extaziam fără niciun control când vedeam în jurul meu atâta bogăție. Vila era impozantă, localizată pe cea mai înaltă colină din imediata apropiere a Valenciei. Din toate cotloanele acesteia se zăreau priveliști magnifice: ori o parte a orașului scăldat în monumentalitatea veacurilor, o aripă a lacului, a pădurii, și mai ales a mării, de un albastru odihnitor, profund, greu de descris. Zidurile clădirii erau de marmură albă, dalele la fel, umbrite de lămâi stufoși și portocali, ferestrele imense, aproape zece dormitoare... Să nu vă mai spun de opulența din interior, de tablourile scumpe, de mobila baroque și rococo, de electronica ce ieșea din pereți, acționată de telecomenzi. Credeți că nu am remarcat Moustang-ul și Ferrari-ul, pe lângă cele două Seat-uri nou nouțe?! Cel mai probabil că le aveți și voi, cei care vă jucați cu destinele umane și faceți tam-tam mediatic pe spatele oamenilor pe care îi vârâți 35 de ani la închisoare, asta așa, ca să nu credeți cumva că o să mă târăsc în genunchi ca să vă înduplec, să vă cerșesc clemență! Dragilor, numai Dumnezeu decide ce o să se întâmple cu omul! În cazul ăsta, domniile voastre sunteți doar niște patetice instrumente pentru mijlocirea voinței lui.
Esmeralda era încântată de mirările mele. Nu mai trăisem niciodată pe un picior atât de mare. Practic ea forma un om, mă forma pe mine, de la 0, incluzându-mă într-o societate cu mult peste puterea mea de înțelegere, ducându-mă cu ea la toate sindrofiile.
În curând mi-am lăsat la o parte tovarășii, bucuros dar și amărât într-un fel că nu au reușit să își păstreze calda prietenie față de mine, aș cum îi cunoscusem. Păcat, mare păcat. N-aș fi fost uitat de ei, și fi avut cumva grijă să păstrăm legăturile, că doar am împărțit prin Spania aceleași cocioabe, și ne-am învelit în aceleași covoare roase. De-atunci, nici că am mai auzit de ei...
Esmeralda tot investea în mine. Îmi recunoștea că îi plăcea naivitatea mea, simplitatea, umorul, sclipirile de inteligență. Se scârbise de cercurile de bogătani fățarnici prin care tot era nevoită să se învârtă. Părinții îi decedaseră de o boală contagioasă cu care se procopsiseră prin Rusia, semn că nici bogătanii nu au găsit încă un antidot împotriva morții, cu banii lor cu tot. Așa că în afara câtorva servitori, mă avea doar pe mine. M-a trimis la cursuri intensive de limbă spaniolă, ca apoi să să trimită obligatoriu să îmi termin aici facultatea de medicină, m-a luat cu ea la fitness și a intervenit ca să îmi iau de urgență cetățenia țării. Îmi dădea bani cât să îmi ajungă în fiecare zi în cercurile înalte în care mă vârâse, și banii pe care mi-i dădea într-o zi, echivalau cu venitul pe jumătate de an ce îl aveau părinții mei acasă, că mai mult de 180 de mărci pe lună nu puteau să adune. Fără să știe, în decursul acestor ani mi-am pus mai mult de jumătate din ei deoparte, că bogătanii țineau morțiș să îmi facă ei peste tot cinste. Un alt ajutor de folos pe care mi l-a dat Esmeralda a fost acela de a mă trimite să îmi fac practica alături de cel mai mare specialist în ale autopsiei din Valencia. Urma să îmi fac policlinica mea privată de chirurgie ortopedică și, spre bucuria mea, diabetici ciuntiți erau cu duiumul, plănuind să îi adun din toată țara. Asta dacă nu aș fi fost un om potrivit într-un moment atât de nepotrivit. Un Seat de-al ei îmi stătea tot timpul la dispoziție. Se zgârcea în schimb să mă lase să îi conduc celelalte două bijuterii motorizate. Să nu vă zic prin ce croaziere mergeam cu ea, și pe ce insule exotice: Barbados, Fiji, Bermude, Haway, Tahiti, și multe altele.
La început trăiam numai într-un extaz, însă cu timpul extazul era combinat cu o doză semnificativă de amărăciune, amplificându-se de la un an la altul, bătând în depresie. Numai când auzea de români, Esmeralda strâmba din nas, și i se citea sincera satisfacție când anturajul ei nu îmi ghicea niciodată obârșia. Chiar mă răsteam la ea uneori, spunându-i că nu îmi plăcea deloc să fiu un altul, să declar, așa cum mă învățase ea, că sunt portorican, locuitor al statului Monaco, Maltez, sau alte bazaconii, pe care, în mintea ei, erau inserate ca să îmi ridice mie credibilitatea. Se lăsa înduplecată uneori, și îmi spunea să zic că sunt din Transilvania, nu din România, că și țara vampirilor îi suna exotic. Dădeam greș aproape mereu atunci când încercam să îi povestesc despre țara mea, despre tradiții, despre istorie. Cei drept, se înmulțiseră și românii. Nu mai erau aproape deloc bine văzuți. De când cu intrarea noastră în Uniunea Europeană, Spania a fost invadată de valuri de emigranți, așa că televiziunile voastre de-abia au așteptat să demonstreze că violatorii, hoții, excrocii sau șomerii noștri erau cu mult mai ai naibii decât cei ai voștri. Cel mai tare însă mă omora indiferența Esmeraldei față de părinții mei, pe care nu mi-i mai văzusem de mai mult de opt ani. Nu mă întreba niciodată pe ce îmi cheltuiam banii pe care mi-i dădea, însă cam strâmba din nas atunci când îi spuneam cu căldură că le mai trimiteam din când în când și câte ceva alor mei. Niciodată nu se bucura de bucuria mea atunci când primeam scrisori de acasă, așa că la acest capitol mă încărcam cu fericire de unul singur. Mă scuzam atunci când citeam pe ascuns vreo scrisoare prin cotloanele celor cinci grădini ale domeniului, grădini ornamentate cu palmieri la discreție și ramuri bogate de viță de vie.
Cu timpul, amărăciunea distanței ce mă ținea deoparte de apropiații mei creștea direct proporțional cu toate clipele de vis pe care încerca din răsputeri să mi le creeze Esmeralda. Pe chipurile părinților mei începuse să se depună pâcla bătrâneții, iar pe cel al surorii mele straturile maturității, nuanțe pe care le-am constatat atunci când mi-au trimis și câteva fotografii, într-o scrisoare, ca să văd că erau bine.
Proaspăta mea logodnică și-a dat târziu seama de această tristețe ce mă cuprindea, dar mi-a ignorat-o. Doar într-o singură zi mi-a acordat o apreciabilă atenție, pe când savuram o cafea pe una din terase. I-am zis că sunt neîncetat cu gândul la ai mei, că nu mi-i pot scoate din minte. Trebuia să îi văd neapărat. Teoretic și plauzibil vorbind, puteam să nu mi-i mai văd niciodată, și totuși, de vreun an-doi devenisem un cetățean care avea dreptul la liberă circulație, mă puteam reîntoarce în Spania așa cum voia mușchiul meu. Esmeralda s-a schimbat un pic la față, însă s-a redresat repede. Mi-a luat mâna în palme și m-a încredințat:
-În curând îi vei putea vizita pe ai tăi. Vom merge împreună, îți promit!
Sinceritatea ei mi-a făcut cea mai frumoasă zi pe care o avusem în ultimele luni. Ca niciodată, le-am dat alor mei mai multe telefoane. Chiar și ei, din toată sărăcia lor, mă tot sunau înapoi în decursul acelor săptămâni. La cum o știam, nu puneam în calcul ca Esmeralda să se obosească până într-atât încât să călătorească cu mașina atâta drum. Așa că mă interesam prin agențiile de voiaj de vreo relativă dată a plecării, că nu mă îngrijorau costurile, ci dacă avionul avea și clasă business. Și previziunile erau sumbre. Nu exista acea clasă, iar pe ruta București-Râmnicu Sărat nu exista escală, și Esmeralda, la cât o știam de sclifosită, n-ar fi acceptat în ruptul capului să meargă până acolo cu vreun taxi, că de „rent a car” nu știam unde mă puteam adresa prin capitală.
M-am îngrijorat pe degeaba. Logodnica mea n-a mai deschis cu săptămânile subiectul ăsta. Ai mei, atât în scrisorile cât și în telefoanele pe care li le dădeam, îmi puneau aceleași întrebări, referitoare la data plecării. Mă rugau să îi anunț din timp, că aveau să ne întâmpine cu vin, murături, și cele mai neprețuite bucate autohtone. Am căzut din nou în depresie. Parcă eram doi străini care locuiau în aceeași vilă, împărțeau aceeași bucătărie, aceleași dormitoare, sufragerii, curți, făceau dragoste unul cu altul, însă fără să își spună unul altuia prea multe lucruri. Distanțarea Esmeraldei față de părinții mei și față de România nu îmi permiteau să mă pună în măsura cântăririi preferinței între ea și ai mei. Devenisem indirect multimilionar peste noapte, și acesta era prețul izolării față de persoanele extrem de dragi mie. După săptămâni de așteptări în zadar. În speranța că o să mă facă să fiu cu mintea în alte locuri, mergând împreună prin mai multe croaziere, Esmeralda mi-a luat într-o bună zi palma în mâinile ei și mi-a spus:
-Te las să mergi când vrei tu ca să îi vizitezi pe ai tăi. Promit că nu am să-ți țin supărare. Momentan nu sunt pregătită să dau ochii cu părinții tăi, și nici cu sora ta. Nu sunt pregătită mai ales de tot felul de aventuri, precum de făcut călătorii prin România. Nu sunt adepta estului sălbatic! Mi-au fost de-ajuns excursiile prin Moscova, Sankt Petersburg și Kiev. Crede-mă că nu mai vreau altele!
În mâinile mele i-am luat eu apoi palmele, am privit-o în ochi, și i-am zis cu cea mai mare bucurie, fără ca să îmi pot ascunde umezirea ochilor:
-Îți mulțumesc pentru înțelegere. Te iubesc mult, așa cum sunt sigur că mă iubești și tu pe mine. Plănuiesc să stau cu ai mei câteva săptămâni, după care promit că am să mă întorc urgent la tine! O să-mi vindec repede dorul, ai să vezi!
Instant, fizionomia iubitei mele s-a schimbat, ca și cum ar fi fost cuprinsă de toate reproșurile adresate mie, ceva de genul: dacă nu aș fi fost eu; dacă nu ți-aș fi dat eu; dacă nu te-aș fi ajutat eu. Și-a redresat repede zâmbetul, și mi-a spus cu o naturalețe care ar fi vrut să denote nepăsare:
-Du-te liniștit. Îmi împărtășesc sincer bucuria cu tine!
Până la urmă seara s-a desfășurat ambiental. Cu acest prilej am desfăcut și o sticlă de șampanie, din cea mai scumpă, iar servitorii șiroiau în jurul nostru cu cele mai delicate specialități culinare valenciene. Esmeralda s-a comportat ca un adevărat prieten, ca să răbufnească cumva din nou cu invidie la nemascatul entuziasm al meu. Îmi aducea aminte printre ghilimele, și îmi era imposibil să nu mă prind de ocolișurile ei bine țintite, că era foarte bucuroasă că m-a ținut prin facultăți, că în multe privințe ce era al ei era și al meu, normal, cu condiția ca eu, și sublinia morțiș că și ea, trebuia să fim dedicați întru totul unul altuia. Îmi mai turuia că de vreo cinci ani de când mă luase în spațiu, în afara studiilor de ea finanțate, nu mă văzuse deloc să pun în ceva osul la treabă. M-a rugat să nu îi divulg deloc din ce bani plecam eu în excursie, și nici din ce bani am să le aduc alor mei de aici cadouri. Ca să nu răbufnesc, știu că mă mușcam din răsputeri de limbă. Scuturam din cap și îi dădeam pe muțește a înțelege că eram nedumerit de-a dreptul de unde putea izvorî la ea atâta egoism și răutate.
-Sper că banii pe care o să îi lași alor tăi, îi ai de pe atunci de când dădeai cu jula! îmi sublinia totalul dezacord de a mă folosi în scopul ăsta de vreun venit de-al ei.
Am zâmbit cu amărăciune, mi-am mușcat din nou limba, și mi-am șters pe ascuns înlăcrimarea ochilor.
Înaintea scurtei mele plecări din Spania, doar de zece zile, căci numai atât îmi permitea cotoroanța de Esmeralda, mă aflam cuprins între două sentimente extrem de puternice. Unul era de o jubilare rar întâlnită, învăluită într-o nerăbdare adusă aproape de isterie, momentul apropierii vederii sorei și a părinților, după opt ani de înstrăinare față de dânșii, iar celălalt sentiment, la fel de puternic, era de amărăciune, chiar de ură față de Esmeralda. Parcă îi era ciudă, parcă o mâncau râca și invidia că eu aveam părinți și ea nu avea, deoarece alte explicații psihologice nu găseam în momentele acelea, nu puteam ghici ce naiba avea în creieri.
S-a comportat cu blândețe față de mine pe toată durata celor trei zile înainte de plecarea în România. Ziceai că ne despărțim pe vecie. Chiar mi s-a aplecat peste umăr și le-a strigat prin receptor părinților mei că îi salută, lucru pe care nu îl mai făcuse până atunci. Nu le auzise niciodată glasul. Nu o interesa detaliul...

...I-am molipsit cu bucurie chiar și pe călătorii din jurul scaunului, pe când zburam pe ruta Valencia-Madrid. Mă entuziasmam fără reținere, îmbătat criță de atâta bucurie. Nu se știe niciodată cine se poate îndrăgostit de zâmbetul tău, și se pare că pasagerii din jur o făcuseră.
Mi-am petrecut escala dând mai multe telefoane în țară. Cel mai tare m-a bucurat apelul pe care i l-am dat mamei. Se pusese serios pe gătit cu o seară înaintea presupusei sosiri în România. De la București la Râmnicu Sărat aș mai fi avut de străbătut cale lungă, aș fi sosit la destinație mort de foame. Mi se lăuda săraca cu ce bucate a pus la foc, cu ce sarmale, borș cu ciolan afumat și plăcinte cu brânză m-ar fi așteptat. Îmi plouă în gură și-acum când mă gândesc la presupusele murături. Așa că să știți, băi, bosumflaților care vă bateți în piept că ați fi niște mari interpreți ai legii, că și noi suntem ași ai îndeletnicirii culinare, și dacă ne punem nițel mintea, vă batem la curu’ gol!
Se apropiau cu greu și minutele care mă mai despărțeau de zborul Madrid-București. Cu jumătate de oră înainte de decolare mi-a sunat și blestematul de telefon mobil, pe care Esmeralda mi-l cumpărase cu câteva zile înainte, unul scump, pe care, dacă l-aș fi scos în țară la vedere, mi i-aș fi atras pe toți asupra capului. Oricum, prin baruri, în fața prietenilor, l-aș fi expus obligatoriu pe masă, că totuși, în România, un telefon mobil îți denotă vădit categoria treptei sociale. Era ea la telefon. Zâmbeam, știind că era îngrijorată pentru mine, bănuind că avea să îmi ureze drum bun, că o să îmi spună că în tot acel timp urma să își răvășească pernele tot gândindu-se la mine. Vocea ei îmi denota mai mult un timbru poruncitor:
-Te rog să te întorci urgent acasă!
Mă mințeam că nu o auzeam bine:
-Poftim?!
-Te implor să vii cât mai repede înapoi, în seara asta!
Uimirea mea creștea concomitent cu insolențele ei:
-Esmeralda, nu înțeleg nimic!
-Dacă te tot lauzi de atâția ani că ții la mine mai mult decât orice pe lumea asta, atunci chiar ai șansa să mi-o demonstrezi! Te rog frumos ca să vii acasă. Avem de discutat ceva. E extrem de urgent!
-Jocurile sunt făcute, Esmeralda. Ai mei mă așteaptă în România, nu mai pot da înapoi!
-Ți-am dat întotdeauna mână liberă să faci tot ce vrei. Fă ceva meritoriu, revin-o urgent în Valencia, am să îți zic ceva extrem de important! Te rog, vino! Fă-o pentru noi!
-Vrei să vii și tu cu mine?! îmi tot creștea nedumerirea.
-Vorbim la fața locului

  S-ar fi putut spune că nu avea nimic în comun față de ceilalți colegi uniformizați și dezindividualizați ai clasei. Practic avea aceeași vârstă ca și ei, aceeași uniformă, aceleași manuale școlare, aceiași profesori. Nu-l îngrijora prea mult nici faptul că era de râsul lumii la învățătură. Ce, era singurul din clasă în acea situație?! Rândul proștilor, din care făcea și el parte, îi contesta acest lucru. Totuși erau și câteva mici diferențe între Ilenuț Rotofeiu și colegii lui. Era al doilea din clasă ca și înălțime după păluga de Aliona, și de departe, era cel mai grăsun. Ca orice om, ca orice ființă sensibilă de pe fața pământului își avea și el rostul în viața asta dăruită de Dumnezeu, îi plăcea mult să mănânce, să șteargă tabla clasei, să fluiere cu mâinile în buzunare și să se joace pac-pac la vârsta de 14 ani. Dat fiind că era cel mai puternic din clasă, făcea atât pe șeful cât și pe judecătorul, și nu îl interesa niciodată cine era sau nu vinovatul, acționa după cum îi dicta conștiința. Și având în vedere că avea conștiință, asta nu însemna deloc că Ilenuț Rotofeiu ar fi avut un fond rău. Din contră, fondul rău îl aveau părinții, care îl băteau atunci când întrecea măsura la școală, de se întorcea acasă cu mai multe note rele deodată, ori cu nota scăzută la purtare din cauză că făcuse prea mult pe șeful și reușise să terfelească uniformele vreunor colegi. Și-aici, durerile pricinuite de părinți îi erau diferite. Taică-su, înalt cât un plop și lat cât un nuc, îl bătea cu pălmoacele și cu pumnii. Așa că dacă se gândea bine, Ilenuț prefera durerea pricinuită de tată-su, brută, bărbătească, de pe urma căreia scotea doar icnete, însă niciodată nu dădea să plângă. Plângea mereu doar atunci când îl bătea mamă-sa. Firavă femeie, mică de înălțime, total opusul lui tată-su. Dar și când punea mâna pe lingura de lemn și îi dădea lui Ilenuț cu ea de să sară, și-atât de tare îl usturau fesele, că nu era mamă de bătaie în care, la cât era el de vânjos, să nu poată să reușească să își înfrâneze plânsul.

  Un fond mai puțin rău față de Ilenuț Rotofeiu îl mai aveau și tovarășii profesori, care, ori îl pălmuiau peste fălci, ori îi trăgeau cu rigla peste palme. Ilenuț îi considera pe aceștia din urmă mai puțin răi, pentru că nu le simțea mai deloc durerea scatoalcelor. El era gras, și straturile lui de grăsime îi atenuau durerile.

  Față de ceilalți colegi, Ilenuț nu dădea afară din casă, nu trăda nimănui cum era cumințit de către taică-su cu pălmoacele și cu pumnii, și nici cum chițăia de usturime atunci când îl altoia mamă-sa cu lingura de lemn, așa că dădea tuturor celor din clasă sentimentul că era atât șef peste ei, cât poate și peste ai lui de-acasă.

  Până când dădu peste el acea zi ghinionistă, sau poate acea zi norocoasă. De vreo câteva săptămâni, de când Ilenuț începuse cu lăudăroșenie să își umple carnetul de elev cu note de trei și patru la matematică, fizică, chimie și română, tovarășa dirigintă sesizase o schimbare drastică a semnăturilor tutorilor, semnături care nu mai coincideau deloc cu cele din trecut. Responsabila clasei nu pierdu deloc prilejul de a-l trimite pe Sorinel Filică, tocilarul clasei, comandant de detașament, să se ducă de urgență acasă la Ilenuț și să le arate părinților semnăturile falsificate, plus să le dea un bilet prin care erau invitați cât mai rapid la școală, căci impardonabila faptă nu putea lăsa loc de amânare...

  ...Chiar dacă năvălise de-a dreptul pe ușă, mama lui Ilenuț, firavă și mică de înălțime, nu părea deloc amenințătoare. Tovarășa dirigintă nu apucă să o lămurească prea multe. Doamna Rotofeiu se repezi la Ilenuț și îl smulse acușica din bancă, trăgându-l până în fața clasei. Femeia părea atât de mărunțică, încât dacă Ilenuț și-ar fi îndreptat ținuta și nu ar fi urmat-o cu atâta smerenie, ar fi reușit să o ridice pe sus, cu tot cu mâna ei pe care i-o avea înfiptă în ureche.

  -Stai că te-nvăț eu minte, măgarule! tuna la el mamă-sa.

  Palmele cu care îl lovea peste spinare păreau pentru Ilenuț o mângâiere. Vlăjganul se afla cuprins între stările de penibilitate a momentului și comicărie. Chiar îl apucă râsul, molipsit de chicotelile colegilor care asistau cu plăcere la un astfel de spectacol. Mamă-sa dădea în el de își învinețea palmele, durerea fiind mai mare la ea decât la Ilenuț, fapt care o făcea să își aducă aminte de lucrul pe care îl avea tăinuit în geantă. Când îl scoase, fu rândul lui Ilenuț să intre în panică. Era singura ustensilă de care se temea în adevăratul sens al cuvântului, și singura armă a mâne-sii cu care îl putea învinge. Uită și de rânjete, și de colegi și de penibilitatea momentului, gândindu-se cu spaimă numai la propria-i piele.

  -Vino-ncoace Ilenuț! și-l invită mămica, cu o voce dulceagă, din care îi emana tâlcul.

  Îl apucă cu mâna stângă de brațul stâng, și cu cealaltă mână, în care ținea lingura de lemn, își lua avânt, ridicându-și-o deasupra capului. Pentru Ilenuț prima lovitură fu devastatoare. Aproape că îi crăpă fesa. Scoase un țipăt pițigăiat, necontrolat, și îi dădură urgent lacrimile. Își strânse urgent fesele, ca să nu îl scape vreo treabă, fie ea mică, fie mare. Celelalte lovituri erau la fel de devastatoare, însă Ilenuț își controla din răsputeri țipetele, iar icnetele lui se contopeau cu cele ale mamă-sii. Își dădea seama că era privit cu interes. Sesiza și rânjetele celor câtorva ticăloși, pe cei pe care îi strivise cândva cu bătaia, inclusiv zâmbetul plin de satisfacție al tovarășei diriginte. Până și chipul tovarășului Nicolae Ceaușescu, expus cu mândrie pe perete, prindea viață și jovialitate.

  -Ține, Ilenuț, ține! îl bodogănea mamă-sa, iar el se rotea contrar acelor de ceasornic. Ia, Ilenuț, ia, ca să te sature-odată Dumnezeu să îmi tot vii acasă cu note rele. Să vezi ce-o să-ți facă și tată-tu!

  Lui Ilenuț Rotofeiu prea puțin îi păsa ce o să-i facă tată-su. Îl îngrijorau loviturile care de-abia începuseră, cărora în curând nu mai avea cum să le facă față, și-o să înceapă să urle din toți rărunchii, cu tot cu lacrimi, un fapt ce nu avea să o îngrijoreze deloc pe mamă-sa, ci din contră, să o bucure, și loviturile urmau să îi fie atât de dese de nici timp să respire printre ele nu avea dat să îi fie. Urma să se sufoce de-atâtea strigăte, știa prea bine. De-abia apoi văzu cu coada ochiului cum i se îngrămădeau colegii  ca să observe mai bine cum îl pălea mamă-sa. Mare umilință pe capul lui. Își pierdea toată demnitatea. Nu avea să îl mai respecte nimeni ca și șef autointitulat, inferiorii or să râdă de el cu anii pentru că fusese bătut de o muiere. Vedea negru în fața ochilor. Nu mai putea de nervi, durere și isterie. Ca să fie drept, nu mai avea timp de dureri, le lăsa boalii. Se smulse cu isterie din brațul femeii. Lingura acesteia ori îi mai nimerea în gol, ori îl mai pălea cu multă strășnicie...

  Așa că Ilenuț nu mai fu deloc de acord cu exemplul care i se dădea în public de către femeie din moment de pălmoaca acestuia îi trosni creștetul capului. De pe urma șocului, îi trebui ceva timp mamă-sii ca să își revină. După ce își țintui cu niște ochi bulbucați odorul, începu să renunțe la lovitul feselor și să îi vizeze pentru prima dată în viața ei de când îl tot bătea capul și umerii.

  -Ține, Ilenuț, ține! continua femeia să îl dea de drept exemplu.

  Nu se lăsă nici Ilenuț mai prejos, făcu și el ceva ce nu mai făcuse niciodată în viață. Gâtul firav al femeii se afla ferecat în pălmoacele lui, și pe acesta exemplificatul își lăsa toate amprentele. O scutura vârtos pe mamă-sa. O culcă apoi la pământ, îi smulse lingura de lemn care îi produse atâția ani de suferință—cea mai mare în momentul de față—și o zvârli cât colo pe fereastră. Pe cât era de năucită, femeia se ridică rapid de pe podeaua ostilă și începu să îl plesnească peste umeri, ceafă, fălci, fese și toate cele.

  -Ține, Ilenuț! Stai că te-nvăț eu minte!

  Nici Ilenuț nu se lăsa mai prejos. Prinse vârtos cu o mână maxilarul femeii și cu cealaltă fruntea acesteia și îi răcnea în ureche:

  -Gata mamă, gata!!! Termină!!!...

  Ca o cloșcă țâfnoasă, interveni și diriginta, mai ales că elevii ei mai mult se distrau decât să se înspăimânte. Se postă între cei doi încinși, însă brățoaiele lui Ilenuț o săltară ca pe un vălătuc de paie și o rostogoliră pe aceeași podea ostilă. După o scurtă pauză, doar de câteva secunde, mămica se reporni să își reverse palmele asupra greabănului odorului de să și le rupă. Ilenuț își ridica într-un ritm mai molâu pălmoaca în aer, însă efectul de trosnire a creștetului capului propriei mame era devastator, și pumnii lui primeau efect de ciocane, mai ales că colegii i se urcaseră pe bănci ca să vadă mai bine tabloul macabru. Râdeau și îl încurajau din toți bujocii: „Haide Ilenuț, haide Ilenuț”!!! pe când Ilenuț Rotofeiu mătura cu femeia în toate direcțiile, răcnind la ea cu îmbărbătare și mult patos:

  -Ține mamă, ține. Te iubesc mamă...

  Pumnii și palmele lui aveau asupra mamă-sii același efect ca și pumnii și palmele pe care le primea el peste spinare de la tată-su. De-abia cei doi administratori ai școlii reușiră să îi despartă. Ilenuț li se smulse din arbitrara strânsoare și o luă la fugă. Se opri departe, în câmp, pe marginea căii ferate...

  ...Contrar așteptărilor, pe Ilenuț nu îl bătu tată-su atunci când fu adus în sfârșit acasă. Nu îi rupse de fese cele două linguri de lemn rămase în casă nici mamă-sa. În bucătărie domnea atmosfera prieteniei. Spre surprinderea lui, în oala aburindă sălășluia o altă lingură, nouă, de plastic, iar în tacâm mamă-sa îi turna supa lui preferată, de găluște cu piept de pui. La școală profesorii și profesoarele îl tratau cu blândețe. Chiar și tovarășul director îl saluta primul, de-abia apoi îi răspundea și el la salut. „Probabil că li s-or fi făcut mare dor de mine”! gândea Ilenuț, că doar lipsise vreo trei zile atât de la școală, cât și de acasă. Târziu pe înserate îl găsise miliția feroviară, încercând să se arunce sub roțile trenurilor. La secție, pe când le ronțăia biscuiții cu miere, Ilenuț le explica despre locomotivele care-l întreceau ca mărime, și cum îl înspăimântau fluierele isterice pe care le dădeau mecanicii, ghicind urgent de ce nebunie voia să se apuce. Zadarnic își tot făcuse curaj ca să se arunce în fața lor. Ori îl terifiau signalele, ori îi trepida pământul sub picioare și îl făcea să se dea în lături din fața garniturilor, ori se odihnea, lăsând în pace vagoanele să își vadă de treaba lor. Odată cu trecerea orelor îi crescuse și lui nesăbuit curajul. Milițienii se îngălbeniră când îl văzuseră stând atât de aproape de acceleratul ce gonea frenetic, de îi zburlea părul și îi umfla pe sus hainele. Atunci Ilenuț chiar că fusese la un pas să fie tras sub roți.

  -Ce faci, mă, copile?! îl dojenea sectoristul, cu fermitate dar și cu milă, strângându-l cu putere de mânecă.

  Ilenuț avuse un mare noroc, deoarece milițienii ajunseră în dreptul lui de-abia după ce trecuse de el acceleratul. Peste câteva ore, la secție, veniseră doi neni și o tanti drăguță. Vorbeau deosebit de frumos cu el. Cel mai mult stăruiau să îi lămurească ce anume l-a determinat să recurgă la o faptă atât de șocantă. Ilenuț le-a povestit desfășurarea evenimentelor cu lux de amănunte, și le-a dezvăluit totuși mai puține detalii despre falsificarea semnăturilor părinților în carnetul lui de note. Cel mai mult îl înspăimântau lingurele de lemn ale mamă-sii. Pe una o învinsese, aruncându-i-o pe geam cât colo, însă acasă îl așteptau alte două, la fel de dureroase și, datorită pornirii necontrolate pe care o avuse în clasă, de o zvântase cu bătaia pe mamă-sa, aceasta i le-ar fi rupt de fese garantat pe amândouă. Normal că ar fi scăpat mai ușor dacă l-ar fi ciopârțit locomotiva, explica el milițienilor. Măcar taică-su îl bătea bărbătește, cu pălmoacele și pumnii peste spinare...

  În urma relatărilor, cei doi neni și tanti cea drăguță îl duseră într-un dormitor cu mai mulți copii înăuntru. Se liniștise pe deplin în cele trei nopți și cele trei zile în care poposise acolo. Simțise mari bătăi de inimă atunci când cei doi neni și tanti cea drăguță îl luară de acolo și îl aduseră acasă. Iar cei trei îi simțeau neajunsul. Tot timpul îl convingeau în mașină că atât părinții lui, tovarășa dirigintă, directorul școlii și cei doi administratori au fost chemați în fața unei comisii ca să se justifice, că ei erau oameni maturi și el un copil singur, și că era deosebit de gravă situația în care îl aduseseră.

  Urma ca să se întâlnească din nou peste două săptămâni cu cei care l-au condus în acel sediu și care l-au tratat atât de bine în cele trei zile. Ilenuț declara că tentativa lui de a se arunca în fața trenului i-a adus în tot acest timp numai fericire, și brava că dacă o să i se mai rupă cumva vreodată o lingură de lemn peste fese în timp ce era dat ca exemplu în plin văz al lumii, avea să recurgă mereu la aceeași faptă, dar poate că nu ar mai fi bătut-o atât de rău pe mamă-sa însă. Discuția celor trei cu Ilenuț Rotofeiu era calmă. I se aduceau convingeri că nu va mai fi pus niciodată în măsura să ia o astfel de abordare. Dincolo de ușă, într-un alt cabinet, părinții lui, tovarășa dirigintă, directorul școlii și cei doi administratori duceau discuții aprinse cu niște inspectori.

  La ieșirea din instituție Ilenuț fu cuprins cu multă dragoste de către părinții lui de după umeri. Își mai întoarse încă o dată capul în urmă, ca să își ia rămas bun de la inscripția de pe frontonul ce denumea „Direcția Județeană Pentru Protecția Copilului”. Îi zări la despărțire, peste drum, și pe cei doi administratori ai școlii, pe tovarășa dirigintă și pe director. Mergeau în grup, îngândurați, și se răsteau uneori între dânșii. Ilenuț nu mai înțelegea nimic. Își falsificase în carnet semnăturile părinților, își cotonogise mama cu bătaia, încercase de mai multe ori în decursul mai multor ore să se arunce în zadar pe sub roțile trenurilor, lipsise vreo trei zile de la școală și de acasă—de poate că nici boala nu știuse de dânsul—și el era singurul dintre toți implicații care se bucura și zâmbea cu sinceritate. Era cel mai câștigat din toată istorioara...      

Lui Andrieș fata în căzuse cu tronc, rău de tot. La început nu îndrăznise să îi mărturisească, însă, la insistențele prietenilor, care începuseră să fie convinși că era cam luat de prost, la a treizecea invitație la restaurant îi zise:
-Mălina, te iubesc! Mă topesc de dorul tău!

...Pentru Andrieș efectul devastator fu acela la care se așteptase. Fata devenise distantă cu el, și dintr-o dată îi refuza cu răceală invitațiile. Și-acum, după trei săptămâni de stat la depărtare de ea, îi lipsea mult. Dacă se gândea bine, îi era de-ajuns simpla prezență a Mălinei cu el la masă. De trei ori pe lună o invita la restaurant, și timp de aproape două ore nu se mai sătura să își cufunde privirea în ochii ei voioși și tainici. Dacă se gândea bine, pentru el era mai mult decât suficient ca fata să îi zâmbească în tot acel timp. O timiditate, un bun simț mai exemplar ca la Mălina nu mai întâlnise la nicio altă fată, așa că Andrieș își sacrifica cu dragă inimă mai mult de jumătate din salariu ca să iasă de trei ori pe lună în oraș cu dânsa. O mai surprinse umblând la braț și cu alți indivizi, se încrunta la început, după care zâmbea, considerându-se naiv de unul singur. Era sigur că superba brunetă îl iubea doar pe el, din adâncul sufletului, nu carnal, așa cum proceda cel mai probabil cu toți ceilalți, că doar din cauza aia accepta să tot iasă cu el de atâta amar de timp prin restaurante. Și iată-l acum ratând deja trei ieșiri la cină cu Mălina, și asta numai din cauza unor neghiobi de prieteni, care s-au amestecat în viața lui, pentru că l-au crezut tăntălăul tăntălăilor.
Dragostea vieții lui nu îi mai răspundea la telefon, acesta fiindu-i și singurul contact cu ea. Ce îi mai rămânea de făcut?
Își luă inima în dinți, luă troleul numărul nouă, traversă cu el tot orașul, se duse țuști la florăria cimitirului și cumpără aproape toți trandafirii pe care îi găsise acolo. Deși aceștia erau extrem de scumpi în toiul iernii, Andrieș nu își făcea griji. Își pusese cu grijă deoparte banii cu care ar fi trebuit să iasă deja a treia oară cu Mălina în restaurant. Era extrem de bucuros că divinitățile îi șoptiseră în subconștient să facă o faptă atât de bună, și le mulțumea din suflet că îl binecuvântaseră cu o asemenea inspirație. Mai bucuroasă decât el era însăși vânzătoarea. Chiar îi mărturisise că îi era primul client, și că el îi făcuse vânzare cât toți clienții la un loc pe care i-ar fi avut în ziua aceea. Nu a avut să îi dea 24 de trandafiri albi, atâția ani cât împlinea în momentul de față Mălina, dar vânzătoarea nu se lăsase, îi încropi lui Andrieș un buchet din 13 trandafiri albi, toți pe care îi avea în chioșc, superbi de-a dreptul, nouă trandafiri roșii, și doi galbeni. Andrieș nu ar fi insistat asupra trandafirilor galbeni, care semnificau gelozia, dar nu avea încotro, trebuia să pornească la război cu ceea ce avea prin chioșc vânzătoarea. Îl bucurau trandafirii roșii, ai iubirii, însă îi prefera pe cei albi, ai sincerității, și fata trebuia să își dea seama de sinceritatea lui, deoarece era deosebit de deșteaptă, deosebit de stilată. Buchețoiul de trandafiri îl costase atât cât ar fi dat pentru două ieșiri la restaurant cu Mălina, dar nu-i păsa, zâmbea din răsputeri pe străzile care o apropiau de iubita lui și de apartamentul acesteia. Urcă tiptil până la primul etaj, lăsă florile pe ștergătorul de picioare, și o luă ușurel înapoi la goană. Era fericit. Știa că erau deosebit de rari bărbații care dedicau atenții atât de sublime iubitelor.
Spre marea dezamăgire a lui Andrieș, chiar și după două săptămâni de așteptare, Mălina nu îl sunase. Îl cuprinse disperarea la început, dar acum, că își luase din nou salariul, raze noi de speranțe i se iveau la orizont. Îi venea să strângă la piept, să sărute parfumul care îi plăcea atât de mult Mălinei, pentru el covârșitor de scump, cumpărat direct de la Dolce Gabana.
Îi deschise chiar ea ușa. Îl certa din prag, că cuvintele adresate iubirii nu puteau fi aruncate cu ușurință. Îi mărturisea că se supărase pe el atunci când s-a jucat cu atâta ușurință cu sufletul ei, declarându-i vrute și nevrute, și că el trebuia să se străduiască și mai mult ca să îl poată crede că chiar o iubește, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla niciodată. Înainte ca să îi închidă ușa în nas, îl rugă cu o răceală răstită să nu o mai caute. Îi luă totuși parfumul.
Îi dădea dreptate Mălinei. Era atât de frumoasă, atât de rasată, încât, dacă și-o dorea ca să îi fie numai a lui, trebuia să recurgă la un sacrificiu suprem. Mulțumea cerului pentru că îl procopsise cu o astfel de idee. Credea în destin, credea în karma, credea în semnalele pe care i le trimitea universul, și cel mai convingător semn era acela în care Mălina îi spusese că nu era destul de convingător că era în stare să o iubească. Trebuia să se străduiască, trebuia să îi arate cu orice preț cât de mult ținea la dânsa, și asta în prezența a cât mai multor martori. Zile la rând se gândise cum să dea peste câți mai mulți dintre aceștia. Într-un stadion era mult prea mare riscul, ar fi fost dosit de îndată. Într-un teatru, în timpul unui spectacol, nici că putea fi vorba să se ocupe cu o așa temeritate. Insista să se sacrifice în numele iubirii în gară.
Trecură zile bune ca să își adune curajul, și cum nopțile îi erau sfetnici iscusiți renunță la gară și se puse să mulțumească din nou providenței pentru sfaturile bune pe care i le dădea prin puterea nemăsurabilă a gândurilor. Strada Republicii era definitiv cea mai aglomerată stradă din oraș. Arhiaglomerată atât de localnici, dar mai ales de turiști. Locația respectivă îi creiona cheia sacrificiului complet.
Cu câteva zile înainte de momentul desfășurării jertfei, Andrieș chemă toate televiziunile naționale, pe cele locale, trimise comunicate de presă tuturor revistelor și ziarelor din zonă. Care voiau să vină, bine, care nu, treaba lor. Era conștient că aveau să se ducă tratative vădite ca să fie oprit din faptul necugetat, dar era cumva sigur că o să și-l ducă până la capăt...

...De-abia după trei zile de la comiterea martiriului fusese identificat Andrieș de către poliție. Într-adevăr, cel mai mare aport la identificarea lui și-l aduseră chiar televiziunile. De acolo reieșea clar că nenumărați trecători încercaseră din răsputeri să îl împiedice să își ducă la capăt nesăbuita acțiune, să îl prindă de pancarta pe care și-o avea ștrangulată la gât și pe care îi era scris: „Mălina, mă prăjesc de dorul tău”; însă Andrieș își copsese planul cu dibăcie, așa că a reușit să li se sustragă atât lor, cât și polițiștilor care i-o luaseră pe urme.
Singurul mândru de faptele sale era însuși Andrieș. Pocnea de bucurie atunci când se vedea pe sticla marilor televiziuni, chiar și de trei ori pe zi la știrile acestora, și era sigur că și Mălina o să-l vadă și că o să-i bată cât de curând la ușă. Părinții lui Andrieș nu erau deloc mândri de faptele lui, ba din contră, le crăpau obrajii de rușine, opinia publică se găsea într-o deplină ofuscare, vecinii îl arătau cu degetul, iar prietenii îi râdeau de sentimente în gura mare.
Îi sări inima într-însul și mari speranțe i se iviră atunci când îi bătu peste câteva zile cineva la ușă. Era convins că dincolo de prag era Mălina, emoționată până la lacrimi, cu un chef smerit de împăcare. Când deschise ușa cei doi polițiști nu erau deloc emoționați până la lacrimi, din contră, îl invitară cu minele cele mai grave ca să îi însoțească la secție. Se alese cu o amendă de 500 de lei pentru deranjarea opiniei publice, dar măcar era acum celebru, și absolut sigur că efectul sacrificiului avea să îl răsplătească în curând cu ceea ce-și propusese. Mălina avea să îi aparțină numai lui.
O zări în aceeași seară, trecând strada, cu ochiul vânăt. Ar fi vrut cu tot dinadinsul să i se apropie, să i-l sărute, să i-l vindece, însă forțele necontrolate ale bunului simț și timidității îl țineau la mare depărtare. O văzu și în celelalte zile trecând prin dreptul ferestrei lui de la parter în drumul ei spre muncă, la o firmă de asigurări. Ar fi vrut să deschidă de îndată geamul și să o salute, cu ochii înlăcrimați, copleșiți de emoție, însă aceeași nesuferită forță a bunului simț îl ținea dincolo de perdeaua de unde o observa zilnic.
Ce îl mulțumea sufletește pe Andrieș era faptul că Mălina umbla singură de ceva vreme. Chiar nu o mai surprinse cu niciun flăcău ținându-se de mână. Andrieș se bucura că Mălina își dăduse în sfârșit seama că ceilalți bărbați nu o meritau, și că în curând avea să fie numai a lui. Era convins că fata se căia nespus pentru că fusese atât de nedreaptă cu el, și tocmai din acest motiv întârzia să i se anunțe, măcar și cu un telefon. Ori poate că ea îi aștepta apelul. Ce-a fi fost să o sune? Toate tiparele bunelor moravuri indicau că bărbații erau mereu aceia care trebuiau să ia primii inițiativa. Însă el era mai rușinos decât o fată mare, și se comporta ca atare, iar gândul că ar fi putut fi refuzat din nou de Mălina îl înspăimânta cu totul.
Trecu o săptămână de când tot stătea cu ochii pe telefon. Până o zări trecându-i pe lângă fereastră, întocmai unei adieri ademenitoare. Un curaj inexplicabil îl cuprinse, o forță trimisă lui de vreun zeu apreciabil. Trânti cu putere geamul și i se adresă:
-Hei, ceao! Cât de mult mă bucur să te văd!
Mălina se întoarse surprinsă, după care i se și îndepărtă, grăbindu-și cumva pașii panicată. Zeul îndrumător nu îi mai dădu lui Andrieș loc de gândire, ci îl împinse pe loc pe geam ca să o ia după dânsa. Nu îi păsa că era desculț, nu îi păsa că își purta pe el pijamalele vărgate, nu avea ochi decât pentru ea. O prinse de cot cu o nevinovată bruschețe, frânând-o din drum. Rămase surprins de persistența ochiului vânăt pe care îl avea încă, însă își reveni repede:
-Mălina, știu ce simți pentru mine, știu cât îți este de greu ca să îți găsești cuvintele și să îmi mărturisești tot acest chin. Gata, durerea ce s-a așezat între noi trebuie să dispară...
Frumoasa pe care o ținea blocată de cot nu își găsea cuvintele, și Andrieș era conștient de acel lucru. Îl țintuia cu niște ochi albaștri, dilatați, cuprinși de văpăi. Când reuși să își adune amintirile fata i se smulse vivace din strânsoare și, pentru prima dată după atâtea săptămâni de când nu își mai vorbiseră, îi divulgă cu ardoare, în plină stradă, tot ceea ce simțea atât de mult pentru el:
-Tu mai ai de gând să mă tot maltratezi, bă, nesimțitule? Mi-ai pricinuit o grămadă de neplăceri. M-ai făcut de rușine, mă arată lumea cu degetul pe stradă. Îmi vine să îmi bag capul în pământ și să nu mi-l mai scot, așa, ca struții!
Cu un ton fâstâcit al vocii, Andrieș protestă:
-Mălina, scumpa mea, dar nu înțeleg nimic!
-Ce ți-a trebuit, mă, de te-ai pornit să mă batjocorești?! Ce ți-a venit, băi, descreieratu’ naibii, să te dezbraci în curu gol în plină stradă și să alergi cu o pancartă la gât aburind că mă iubești???
-Mălina—o prinse de ambele palme—dar eu chiar te iubesc!
Andrieș chiar nu își dădea seama cum își smulse Mălina încheieturile din palmele lui, însă își dădu pe deplin seama de usturimea palmei cu care îi trosni aceasta obrazul.
-Poate că asta o să te convingă ca în viitor să mă lași odată-n pace, băi, descreieratule! îi strigă din depărtare.
Din ochii încețoșați, o zărea cum îi dispărea ca o nălucă, și mersul ei isteric, apăsat, cu părul ei blond, proaspăt vopsit, ce bătea în aer, o făceau să i se pară și mai frumoasă.
Andrieș făcu pe degeaba drumul până la apartament intrând pe casa scării. Uitase că ușa casei îi era închisă pe dinăuntru, așa că trebui să iasă din nou în plină stradă și să sară pe geam ca să intre acolo. Avea mare noroc că locuia la parter și nu la celelalte etaje. Se uita în zadar pe după perdeaua sidefată. Mălina dispăruse. Nu îi mai rămânea altceva decât să o aștepte. O să se răzgândească ea și o să îl viziteze, poate peste o zi, peste o lună, ori peste câțiva ani. Nu conta pentru Andrieș. O înțelegea pe Mălina. Pentru ea era o decizie extrem de importantă, mai ales că trebuia să stea cu el pentru totdeauna, fata avea nevoie de timp ca să reflecteze. În astfel de momente de cumpănă timpul era pentru el ca și inexistent. Obrazul unde îl lovise prietena îl ardea plăcut și și-l mângâia cu delicatețe. Cu acea ocazie un gând salvator îi izbi rațiunea. Era ferm hotărât să își tatueze pe piept numele Mălinei, dintr-un profund respect și nețărmurită așteptare. Aceea îi era definitiv soluția finală, al doilea sacrificiu pentru fată, și era ferm convins că o să reușească. Zâmbea ironic atunci când o întâlni pe partea cealaltă a drumului, cu câteva săptămâni mai încolo. Era la braț cu același individ care îi învinețise ochiul. Andrieș era conștient că bruta cu pricina avea să o tot bată, până când i-o veni Mălinei mințile la cap și o înțelege ce însemna în adevăratul sens al cuvântului romantismul. Se uita cu drag după ea, până când i-o înghițiră depărtările. Avea de gând să o aștepte până când i s-o întoarce, măcar dacă avea să iasă cu el chiar și numai la o masă. Până atunci trebuia să își onoreze față de Mălina o promisiune. Intră de urgență în atelierul de tatuaje. În curând numele ei avea să îi scrijelească pieptul, să îl ardă plăcut câteva ore mai târziu, recurgând pentru ea la acel sacrificiu, la acea hotărâtă soluție finală...

Se puse și buldozerul în mișcare, însoțit doar de o utilitară de teren militară, ultima ce se mai găsea pe acolo. De pe deal, din depărtări, se zărea și excavatorul flancat de cele două mașini care îi ieșiseră lui Bilici cu jumătate de oră în cale. Se îndrepta spre o altă misiune. Armata sârbă pierduse aproape zece mii de luptători numai prin intermediul raidurilor avioanelor și elicopterelor NATO, străduindu-se să țină cu fragilitate contrabalastul pe spatele armatei UCK, armata de eliberare kosovară...

...Îmbrățișările pe care i le dădeau balerinele lui Jovan Bilici erau doar cu jumătate de măsură, contopite în uimire, reținere și milă. Li se păreau deosebit de ciudat cât de mult putuse să încărunțească în șase luni de când nu îl mai văzură. După îmbrățișările formale, și oarecum temătoare, domnișoarele se îndepărtară de colegul care le părea acum cu douăzeci de ani mai în vârstă, lăsându-l să le admire grațioasele dansuri. Și Jovan chiar că le admira la început, și bărbăția îi prindea frisoane. Însă proaspetele amintiri nu îi dădeau deloc pace, duduindu-i în creier împreună cu contopirea dansului lor suav... Orașul era bombardat din temelii. Nicio fereastră nu îi mai rămase întreagă, și nici urmă de vreo pasăre pe ceruri. Gerul se străduia din răsputeri să pună stăpânire pe el, și antidotul lui era să își schimbe cât mai des poziția. Anunță prin radiotelefon că localitatea era pustie cu totul, cu atribuția de a transmite peste câteva ore orice deranj surprins al blocurilor cufundate în somnolență. Înglodat în singurătate, Jovan vorbea de unul singur cu bulevardul îmbrăcat în moloz pe de-a-ntregul, amărât că în luneta sniperului observa forma unor ziduri ce purtau încă tencuiala frumoasă.
-Ce te-au mai bubuit ai mei, bre, bulevardule! Și când te gândești că mai ieri curgea apa prin țevile astea întortocheate. Dacă aș da timpul puțintel înapoi, în locul dărâmăturilor ăstora cocoțate pe patru etaje ar fi fost apartamente, iluminate, călduroase. Pe alocuri, de la ferestre, ar fi pâlpâit și ecranele albăstrui ale televizoarelor.
Nu fusese niciodată pe timp de pace în orașul Istog. Încerca să contureze bulevardul, să îi dea frumusețe cu ajutorul propriei lui imaginații. Înălța stâlpii de iluminare stradală de pe orizontală, pe cei rămași în picioare îi reaprinse. Acoperea pe urmă gropile formate de obuzuri cu pavaj, repara apoi băncile transformate în așchii și-n țepușe grosolane. Se plictisea...
Radiotelefonul îi hurui îngrozit, trezindu-l din vizualizare: „Vizuina către Ochiul Șoimului! S-au depistat mișcări masive de grupuri armate. Se îndreaptă direct către tine. Nu mai ai timp să îți schimbi poziția, și nici nu ar mai fi indicat să o faci. Ascunde-te, fă-te una cu pământul! S-ar putea ca unii dintre luptătorii noștri să fi fost surprinși în timpul patrulării. Astupă-ți în pământ pușca cu lunetă, inventează-ți altă armă! Timp de o zi întrerupem definitiv comunicarea. De-acum... ești pe cont propriu. Dumnezeu să te aibă-n pază”!
Huruitul fu ștrangulat brusc, și amuțise în acea noapte pe vecie. Imediat, din capătul bulevardului obscur, răsunară pocnetele grenadelor aruncate printre dărâmături. Răpăiau pe alocuri și arme semiautomate, ori focuri de pistoale. Într-un târziu, ca niște năluci, se conturau din depărtarea întunericului și primele siluete.
Îi părea groaznic de rău că nu își schimbase poziția în care se vârâse, într-o gaură de beci. Aceea îi era singura intrare și ieșire, deoarece dărâmăturile îi înfundaseră toate orificiile. Dreptunghiul acela hidos, în pantă, mai mic de cinci metri în lungime, îi era singura cochilie. Ar fi putut cu ceva timp în urmă să escaladeze niscaiva ziduri prăbușite și să iasă din perimetrul pustiu al bulevardului, însă acum era mult prea târziu. Albanezii se apropiau. De la mai puțin de 50 de metri îl asurzi prima grenadă. Apoi un sfert din încărcătorul unui kalashnikov se descărcă într-un ascunziș anume. La început le distinse vocile. De-abia pe urmă pașii. Păreau destul de siguri pe ei, fiind atât de gălăgioși. Pesemne că de o bucată bună de drum nu întâlniseră nimic în cale, deoarece grenadele pe care le aruncau din când în când și focurile de armă ce le tot trăgeau prin posibilele ascunzișuri erau de control. Începeau să treacă prin dreptul văgăunii lui. Când îi văzu, Jovan Bilici se cutremură și mai abitir, și degeaba o făcea, pentru că indiferent din cine ar fi fost alcătuită patrula, dacă puneau mâna pe el rezultatul i-ar fi fost același. Niciun prizonier sârb al bravelor berete roșii nu scăpase cu bine de la albanezi, iar lunetiștii doar prin cele mai abominabile chinuri. Se cutremură și mai tare pentru că văzu pe viu cum arătau mujahedinii, cei mai temuți luptători profesioniști pe care-i au armatele bosniace și îi aveau cele kosovare, de isprăvile oribile ale cărora auzise de mai multe ori din povestirile veteranilor ce avuseră ghinionul să îi întâlnească în cale. Vorbeau într-un dialect oriental. Erau încotoșmănați cu kilograme întregi de cartușiere, cuțite militare, pistoale și arme automate. Grupul pestriț era interminabil, alcătuit din profesioniști unul și unul. Vorbeau atât în albaneză, cât și în macedoniană. În fața lui, de cealaltă parte a bulevardului, un soldat își descărca tot încărcătorul în cele trei ferestre ale beciului unei clădiri de vizavi. Un alt luptător îl certa să mai înceteze naibii cu consumatul incontrolabil al muniției.
Continuau să treacă prin dreptul ferestrei lui. Erau atât de mulți, că parcă nu se mai terminau. Cu un efort minim, Jovan Bilici le-ar fi putut apuca picioarele. Și cizmele interminabile tot tropăiau pe lângă beciul lui, sfărmând omătul de gheață. Se ghemuia și își pleca ochii și capul, în deșarta speranță că dacă se făcea mai mic cei din lăbărțata patrulă nu aveau să îl observe. Când își ridică ochii zări că unii dintre luptători îmbrânceau un prizonier, un compatriot de-al lui, cu mâinile legate la spate cu sfoară de plastic, din aceea ce ținea capacele roților de la mașini ca să nu se piardă-n carosabil. Legătura îi era atât de strânsă de îi dăduse sângele. Picioarele goale îi deveniseră vineții din cauza gerului care i se înfrupta din ele. Nu putea zări figura captivului, ci doar uniforma acestuia, care îl asigura că îi era unul din aceeași echipă.
Jovan Bilici se surprinse plângând de unul singur, fără lacrimi, a isterie adâncă, și îi venea să se contopească de-a dreptul cu zidul de care se lipise. Prin unele unghere zărea pâlpâitul scurt, dar puternic, al diferitelor lanterne ce scotoceau fugitiv prin ferestrele beciurilor. Unii din membrii patrulei se cocoțau chiar pe unele ferestre de la parter, aruncând jeturi din lanterne în interiorul camerelor surpate.
Din capcana unei presiuni atât de puternice, Jovan Bilici cugeta cu încetinitorul. Își scruta îngrozit arma cu lunetă, lungă, inutilizabilă atât pentru sinuciderea lui, cât și ca să deschidă focul asupra celor care aveau mai mult ca sigur să îl descopere. Își pipăi mânerul rece al cuțitului. Acelea îi erau singurele arme. Nu îi rămânea decât să își taie gâtlejul și, nu ar fi făcut-o pentru nimic în lume, nu pentru că ținea la viață—deoarece în momentul de față își dorea mai mult ca niciodată moartea—însă nu avea curajul să și-o ia singur. Voia pur și simplu să se evapore de pe suprafața pământului, să se ducă într-o lume mai bună, fără balet clasic și fără războaie. Cât despre împlântatul cuțitului de unul singur în inimă... așa ceva se întâmpla numai în filme, și și acolo, actorii exprimau durerea și trecerea sufletului în neființă cu o falsitate demnă de Oscar.
O explozie infernală care aproape că îi crăpă urechile răsună cu o gaură de beci mai în urmă, umplându-i de praf adăpostul. Bubuitura culmină cu suduiturile celor din fruntea grupului.
-Destul cu exploziile, bă! V-o pălit revelionul?!? Luni întregi trăgeam în sârbi cu flinte haiducești, și-acum irosiți magazii întregi de muniție. Ei, la naiba...
Prin norii de pulbere și moloz aruncat în aer, își dădu seama că și cea mai iminentă primejdie trecuse razant pe lângă dânsul. Cei cinci soldați kosovari desemnați cu ultimele verificări i se îndepărtau în cea mai mare gălăgie. La două intrări de beci mai în față năvăliră neașteptat raze puternice de lanternă, ca după câțiva pași mai încolo să se descarce o rafală a unui kalashnikov pe unul dintre acoperișurile de peste drum. În condiții mai pașnice, Jovan Bilici s-ar fi minunat de traiectoria trasoarelor care sfârâiau frumos în aer.
Minute în șir stătu chircit pe vine. Deși le auzea glasurile, nu mai putea distinge cu exactitate ce sporovăiau între dânși. De-abia când se puseră pe răcnete le putu traduce cu claritate însemnătatea cuvintelor adresate în sârbă prizonierului:
-Stai culcat, bre, tu-ți mama mă-tii de bandit!!!
Se ridică cu cea mai mare precauție. Zărea un grup mai mic de zece luptători kosovari. Într-un zid din dreptul lor, bătea și lumina unui foc îmbietor. De-acolo răzbătea devărata veselie. Cu o precauție deosebită, cu niște mâini tremurânde, fără nicio șansă de a și le putea stăpâni, Bilici își duse luneta la ochi. De la mai bine de o sută de metri deslușea cu claritate prin sticla care îi oscila incontrolabil dintr-o parte în cealalată a irisului tălpile goale ale combatantului sârb, pe când cizma unui luptător albanez îi ținea omoplatul țintuit în pământ. Nu putea să citească cu claritate figura militarului albanez, însă jarul din capătul țigării acestuia parcă îi bocănea în lunetă. Le distingea clar râsetele, răstelile, însă nu putea să lege vreo coerență din ceea ce spuneau paznicii gherilei kosovare. Strigătele răstite se intensificau. Câțiva dintre ei îi întoarseră conaționalul cu burta în sus. Sârbul începu să urle ca nebunul, dărâmând pe unul dintre cei doi albanezi care îl înșfăcară de picioare. Luptătorii tăbărâră pe dânsul, atâți cât puteau să încapă în jurul lui. Doi dintre ei îi țineau umerii, unul îi strivea pieptul cu genunchii, și alți doi îi crăcănară forțat picioarele. Captivul continua să urle din toți rărunchii, un lucru benefic lui Jovan, căci cei trei albanezi ce fură desemnați cu patrularea se întoarseră din drum, grăbindu-se și ei să ajungă în dreptul celui care urla, puși fiind și ei serios pe șotii. De-abia când își înlătură de la ochi luneta, Jovan conștientiză uriașul pericol pe lângă care trecuse, pe când contururile clare ale celor trei luptători vânjoși, mascați de noaptea înfigurată, i se conturau în bătaia focului cu claritate. Își împreună genunchii la piept și își jură să nu mai scoată capul pe ferăstruica beciului.
Cu cele mai inumane urlete, prizonierul sârb își striga mama, implorând-o să nu îl lase. Tăios, se răsteau și kosovarii la dânsul, dojenindu-l parcă.
-Ce naiba, bre, fac sălbaticii ăia?!? se repezi urgent Bilici înapoi la fereastră, părându-i cumva cunoscut glasul încolțitului.
Își ridică cu huruituri frecate de zid pușca cu lunetă, și-o strânse cu tărie la umăr, și cerceta prin vizor cele întâmplate, ca în viitor să poată fi folosit poate și el ca martor, să nu mai dea toată lumea vina doar pe sârbi pentru faptele lor de cruzime. Învăluit cumva într-un șoc, prizonierul albanezilor tăcuse. Datorită marii curiozități a deznodământului, Jovan lua în vizor kosovar cu kosovar. Depistă până la urmă lama cuțitului, și brațul care îl flutura cu ostentație. Spre profunda ovație a celorlalți, în celălalt braț înălța toată bărbăția celui pe care îl scopise.
-Ce naiba??!... se îngrozea Bilici de propriul lui coșmar.
Rațiunea nu îi mai funcționa. Îi lua cu repeziciune în vizor pe cei zece militari. Dacă s-ar fi mișcat rapid, în condițiile calme de antrenament, iar fi luat cam șapte secunde să ochească, să tragă, să golească încărcătorul, să pună un nou glonț pe țeavă, să armeze, să ochească încă o dată, și să țintească. Cu siguranță că până s-ar fi dezmeticit doi dintre ei ar fi fost doborâți, mai mult ca sigur că ar fi doborât încă alți doi care s-ar fi pus dezorientați pe fugă. Însă ce s-ar fi făcut cu ceilalți șase? Ori cu ceilalți patruzeci, sau cincizeci, ce se încălzeau lângă focurile pe care bănuia că le aprinseră. Și să doboare trei, ori în cel mai fericit caz patru dintre ei, o putea face numai cu calmul de care dădea dovadă la manevrele militare, nicidecum într-un moment ca cel de față. La cât de spasmodic îi tremura corpul, ca să nu mai pomenească și de brațe, și-ar fi făcut cel mai mare rău al vieții. Mai mult ca sigur că nu ar fi doborât niciunul dintre ei, și-ar fi trădat poziția în care se ascundea, și toate aceste riscuri numai în numele unei viitoare jugăniri sigure.
Captivul proaspăt castrat își reveni din șoc, ori din leșin. Începu să scoată gemete urlate, lungi, interminabile. Cei din grupul celor care îl pedepsiră se răspândiră la căldură. Rămase singur. Doar patrulele ce mai defilau sporadic, fără să se îndepărteze însă prea mult de ceilalți.
Jovan își propti arma de zid, se chirci pe vine, și își astupă urechile. Plângea cu lacrimi, de o bucată bună de vreme, rugându-se la ceruri ca agonia celui castrat să înceteze până la urmă. Nu își putea da seama cât stătuse așa. Se trezi din așa zisul somn cu lacrimile înghețate pe obraji. Momentan își făcuse falsa impresie că peste noapte se lăsase liniștea. Sporadic era deranjată însă ori câteun urlet al celui lăsat să zacă în stadă, ori de câteo sudalmă a vreunui luptător ce nu putea să doarmă din cauza văicărelilor.
Echipamentul îl proteja binișor de îngheț. Simțea gerul doar pe nări, iar pe sub pelerină numai un frig plăcut dacă s-ar fi găsit în condiții mai bune. Adormi din nou. Visul pe care îl avu îl și trezi din somn. Se făcea că îi curmase nenorocosului suferința, luându-i în vizor inima cu sniperul.
Își reveni de-a binelea. Noaptea încă se unea cu amurgul, însă vizibilitatea îi era maximă. Își duse pe urmă luneta la ochi și studie locul execuției. Captivul sârb murise demult, și în jurul lui nu mai era nimeni. Scrută în lung și-n lat tot bulevardul. Era pustiu, presărat doar de gunoaiele ușoare, suflate-n aer de vântul ce bătea rece. Ceasul îi arăta aproape de opt. Mai așteptă cu o adâncă nerăbdare încă o oră. Nicio mișcare. Cei din impresionanta patrulă ar fi trebuit să fie treji de-atâta timp. Ori poate că plecaseră. Liniștea spectrală îl alarma de-a dreptul, însă îl și îndemna să acționeze. Își împinse încetișor rucsacul în afară. Nu se deschise niciun foc de armă asupra lui. Apoi, din maximă precauție, se retrase în spatele beciului și se lipi de dărâmăturile zidului, așteptând cu glonțul pe țeavă mai mult de un sfert de oră. Ieși cu jumătate de corp pe nișa beciului. Aria vizuală îi era acum mult mai largă. Scrută prin pușcă zările. Nicio mișcare. Ieși cu totul din gaura în care se ascunsese toată noaptea și o porni aplecat în genunchi în cercetare, pas cu pas, către corpul inert, cufundat în sângele înghețat...

Scările vechi de lemn bocăneau din când în când și, deși o făceau din cauza gerului, îi dădeau lui Jovan Bilici senzația că îi venea mereu cineva din urmă. Îi blestema tare mult pe cei de la centru că îl trimiseseră în misiune fără nicio grenadă la dânsul, căci, în caz de primejdie, le-ar fi aruncat de-a lungul acestora dacă ar fi avut vreo cineva necugetarea ca să ajungă sus la dânsul. De altfel, în nicio misiune din ultima vreme nu i se permisese să fie înarmat până în dinți. Cele două încărcătoare nu îi erau îndeajuns nici pentru atac, și nici pentru acoperirea cu foc a retragerii cuiva. Trebuia să le folosească cu cumpătare. Misiunile lui erau clare, să se ascundă până și-n gaură de șopârlă și să transmită printr-o frecvență codată dacă sesiza sau nu mișcări inamice. Din înalta turlă a geamiei dărăpănate, lui Jovan Bilici i se arătau cele mai clare orizonturi. Îl ajuta și soarele, care prindea contururi din spatele norilor timizi și a ceței fade. Ziua aproape senină parcă îi zâmbea în derâdere, făcându-i și mai abitir coșmarul în care era captiv să i se prelungească. Nicio pasăre în orașul bombardat din temelii, și în locul croncăniturilor de cioară îi croncăneau cojile copacilor care cedau în cele din urmă după atâtea zile de ger.

De pe toate cele patru ferestre ale turnului geamiei zărea orizontul ca-n palmă. Cerceta răscrucile drumurilor cu luneta, poate că ar fi surprins vreo blocadă a armatei kosovare. Îl interesa mai ales calea spre retragere, cufundată-n pustietate. Își activă radioreceptorul:
-Ochiul șoimului către vizuină, ochiul șoimului către vizuină! M-aude careva?! Alo...
După o huruitură răgușită, distinse cu claritate:
-Mă bucur să te aud, ochiul șoimului! Sincer... vizuina avea impresia că o să rămână goală.
-Las culcușul! Cum e cerul?
-Cerul e senin. Norul e la un tren depărtare!
-Desfac aripile!
Închise urgent receptorul și coborâ rapid scările întortocheate. Primul pucnt de întâlnire îi era la șapte kilometri. Alerga sprinten pe drumul de întoarcere, și pașii i se contopeau cu scrâșnetul zăpezii înghețate...

Deși Jovan Bilici avea privirea țintuită asupra lor, grațioasele balerine simțeau că acesta se uita prin ele. Indiferent că erau multe, că umpleau prin aliniament toată sala, că erau firi diferite, nu se putea ca măcar o dată, în vâltoarea dansului lor, să nu îi arunce lui Bilici câteo ocheadă, și să se mire, că într-un timp atât de scurt de când nu se mai văzuseră, acesta să încărunțească până-ntr-atât. Chiar și atunci când directoarea baletului se așeză lângă el pe bancă și îl îmbrățișa din toată inima, privirea lui Jovan se păstra inertă. Doar el știa pe unde și prin ce îl purta gândul...

...Înainte să se ocupe de nefericitul ce zăcea mort pe caldarâm, cu picioarele crăcănate, decorate de o găleată întreagă de sânge înghețat printre ele, Jovan Bilici își strecură cu cea mai mare atenție capul după muchia zidului. Focul se stinsese, însă un fum firav încă se mai ridica cu timiditate în aer. Luptătorii gherilei plecaseră cam cu două ore înainte ca el să se trezească. Se îndeptă pe urmă cu maximă vigilență către cel care zăcea în zăpada însângerată. Înlemni, și singurul care i-o lua la fugă îi era doar pământul de sub picioare. Din văgăuna dărăpănată din care îl auzise toată noaptea văicărindu-se, bănuise pe bună dreptate că vocea schingiuitului îi era cunoscută. Văzut din picioare, mortul nu se uita la el, ci în ceruri. Când îngenunche ca să îi verifice în zadar dacă mai avea cumva la gât numărul de identificare, fostul sergent Milutin Vukelici îl privea direct în ochi, implorându-l cu cea mai sfâșâitoare convingere ca să îl salveze cumva din împresurarea călăilor...

Ca printr-o ceață auditivă, îndepărtată, Jovan Bilici nu îl auzea. Ori așa dădea impresia. Atât poteca tenebră, cât și chipul blând al lui Ivica îl bântuiau ca niște imagini suprapuse. Îl prefera mort pe Milutin decât pe Ivica. Sau, dacă se gândea mai bine, n-ar fi preferat mort pe niciunul. Milutin îi dădea în cazurile de presiune extremă o mare siguranță pe el, fapt ce nu îl făcea niciodată să se simtă în misiune singur…

…Patru săptămâni durase morbida misiune, ca să afle apoi că Serbia intrase definitiv în război cu forțele NATO, cu mai bine de zece zile în urmă. Sergentul Milutin Vikelici și caporalul Jovan Bilici de-abia acum înțeleseră de fapt că tunetele pe care le tot auzeau din depărtări nu erau manevre de-ale lor militare, ci tomahawkuri lansate de pe submarin, care vizau obiectivele lor militare. Mirko, cel care îi aducea de la graniță, trecu încet cu mașina de teren pe lângă cazarma militară din Novi Pazar. Era pe jumătate bombardată. În afara câtorva camioane care așteptau să fie încărcate la repezeală cu arhiva și mobilierul încă intact al unității, nu era deloc populată. Șoferul îi punea la curent cu cele întâmplate. Militarii părăsiseră locația care pe unde, adăpostindu-se prin școli, grădinițe, hale ale întreprinderilor, ori prin tuneluri, deși mai nou și acelea începeau să fie bombardate. Fură duși într-o școală și, la fel ca toți ceilalți, fură puși să își dea jos uniformele. La 20 de kilometri deasupra pământului avioanele americane Alax pluteau pierdute în aer, depistându-le de sus orice mișcare militară.
Foarte puțini le mai erau cunoscuții. Fuseseră împrăștiați prin tot felul de misiuni în toată țara, inclusiv în Kosovo și Metohia. Unii dintre ei nici că se mai întoarseră. Numărul morților și al răniților sărise deja de peste câteva mii.
Vreo câteva zile fură lăsați să se odihnească în interiorul școlii—transformată subit într-o cazarmă—și să se plimbe pe străzile goale și înspăimântate ale orașului. Acestea le fură îndeletinicirile dinamice, pentru că cele statice îi omorau pe amândoi. Nici nu-și închipuiră vreodată că se putea scrie atât de mult la niște rapoarte. În afara declarațiilor despre obiectivele bănuite că ar fi fost populate de mișcări paramilitare, și alte mișcări de trupe invizibile pe care le-au observat timp de o lună cât rătăciseră prin Kosovo, fură puși să declare în scris despre toate incidentele prin care au trecut, mai ales despre accidentul pierderii vieții lui Iivica, unde ofițerilor care le cereau rapoartele nu le era clar de ce Jovan putea jura că i-ar fi putut aduce trupul în patrie, pe când Milutin jura că aveau pe urme toată armata kosovară…

…-Idiotule! îl dojenea în dormitor Milutin printre dinți, trosnindu-i o palmă peste ureche.
-Ce dai așa, bre, cretinule! ripostă Jovan.
-Șșșșt! îl avertiza pe întuneric, deoarece nu erau singuri în încăpere, ci alături de mai mulți recruți înspăimântați, încorporați de urgență ca să își apere glia; ca apoi să se rățoiască la el în tainică șoaptă: Ce te-a apucat să bravezi?!? Că tu ai vrut morțiș să îl iei în spate, că poate că își revenea și că poate nu era mort, iar eu nici n-am vrut să aud de toate astea?! Ai căpiat?! Păi nici acum nu ne-am fi odihnit în patul ăsta dacă îl căram în stare de putrefacție!
După o scurtă tăcere, răbufni și Jovan:
-Onoarea militară mă obligă să…
-Te obligă pe naiba să te ia, bre, nebunule! Dacă te apuci să raportezi cuvânt cu cuvânt toate cretinitățile întâlnite în război… scrii romane, și-ți zic eu, o să aduni destule. Vezi să te pună îngerii să le zici că am gâtuit fetița aia, sau că i-am străpuns mâne-sii greabănul cu cuțitul, că o să tot scriem de-a să ne doară încheieturile!
-Fii sigur c-am să le zic! îi strecură Jovan printre dinți cu ură.
Pe-ntuneric, palma vânjoasă a lui Milutin Vukelici nu-l nimeri pe cel vizat, ci pocni doar în perna acestuia.
-Nu mai da, bre, cretinule! aproape că răcni la el Jovan Bilici, iar învățăceii din dormitor prinseră să se foiască.
-Șșșșt! îl domolea Milutin cu șuierături isterice. Le zici doar de mascul, auzi? Ne-a surprins în iesle, aplecați deasupra hărților. Imediat după ce i-am făcut felul am tăiat-o spre pădure. Ne-am săpat un adăpost și am dormit acolo!
Nu îi răspunse decât liniștea, și suflul pufăit al nasurilor celor din încăpere.
-Vezi să te pună naiba să le înflorești că le-am cotrobăit țăranilor prin cămară, că ne-am burdușit ranițele cu brânză și carne afumată! Nu, taică. Am crăpat în noi numai rădăcini și coajă uscată ca urșii, așa cum ne-au învățat la instrucții. Victimile suntem noi, înțelegi? Nu ăia…
-Dobitoc notoriu! își certa Jovan Bilici superiorul. Pic de demnitate n-ai în tine!
Tăcerea adâncă îl încredința pe Jovan că Milutin reflecta adânc la faptele pe care le comise, și că suferea aprig…
-Dacă le mai îndrugi ofițerilor verzi și uscate, am să le spun că tu ai gâtuit-o pe fetiță, eu m-am ocupat de matahala kosovară iar Ivica i-a făcut de petrecanie soției acestuia. V-a fi cuvântul meu împotriva cuvântului tău. Inventez eu ceva, că mă duce capul, pe când tu… o să pici de muiere!
Cu scârțâituri aprige, patul anunța că nu își mai odihnea ocupantul. Dintr-un singur salt, Jovan fu călare pe vânjosul lui tovarăș, și îi cărăbănea pumni cu nemiluita.Se aprinseră treptat și luminile dormitorului improvizat. Doar cei experimentați îndrăzniră să îi despartă…

Deși era încălzit din mai multe unghere cu reșouri, beciul școlii părea deosebit de urât și rece. Era folosit atât ca și comandament, cât și lăcaș de socializare cu prizonierii mai privilegiați, ca să nu căpieze de plictiseală atunci când erau ținuți prea mult în izolare. De când intraseră în război cu NATO, nu mai exercitau asupra lor tot felul de anchete și alte presiuni, pentru că nu își mai aveau rostul. La fel făceau și albanezii. Procedurile de a te repatria înapoi drept eunuc sau femeie scăzuseră drastic. Oricum, mai nou, din motive temeinice de siguranță, sârbii preferau să mineze granița fâșiei subțiri pe care o controlau de cea atât de groasă, aflată sub controlul separatiștilor, or să îi bombardeze cu tunurile de să îi desfințeze de la câțiva kilometri buni depărtare. Pentru ei era acum și riscul destul de mare să dea peste soldați albanezi profesioniști de această dată, veniți direct din Albania, or peste pușcașii marini din NATO, deoarece în momentul de față Kosovo și Metohia colcăia de ei. Peste tot în Serbia, în orașe, în localitățile rurale, inclusiv în școala în care erau adăpostite câteva plutoane și ținuți în captivitate câțiva prizonieri, domnea tensiunea. Cât despre procedura întemnițaților aceasta era simplă: kosovarii erau bătuți în fiecare zi atât de tare încât strigau după mame, și erau ținuți în izolare până când paznicii își aduceau aminte să le azvârle din când în când și câteun coltuc de pâine la picioare, iar pe mercenari îi tratau cu totul altcumva. Erau profesioniști ca și dânșii, la fel ca și bravii Scorpioni Roșii ai Serbiei. Cei doi mercenari, unul ungur și celălalt ucrainean, primeau cu totul alt tratament. Jucau cărți cu cei ce îi țineau în captivitate, primeau țigări, jumătate din rația sârbească de mâncare, indiferent dacă se mânca macaroane cu majun sau carne. Între ei, în calitatea lor de inamici ce luptau pentru trupele paramilitare kosovare, și unitatea specială de parașutiști din Novi Pazar, se legară chiar amiciții. De vreo două săptămâni de când erau semicaptivi, și de vreo cinci zile de când sosiseră acolo și Jovan Bilici și Milutin Vukelici, sporovăiau într-una. Și sporovăiau spre disperarea celor din urmă, care tot completau rapoarte despre ce făcuseră ei de la parașutarea la granița albaneză, și despre întregul lor periplu pe care îl făcuseră până la întoarcere în decursul celor patru săptămâni pe acolo, prin zona Kosovo și Metohia. Nici urmă să mai amintească despre dezirabilele mișcări de trupe, aproape inexistente, pe care le observaseră prin regiune. Trebuiau să tot specifice despre epopeea morții lui Ivica, pentru că, dacă i-ar fi adus în patrie corpul, glonțul găsit în trupul acestuia le-ar fi ușurat munca celor care încondicau în registre oștenii căzuți la datorie.
Atât Jovan Bilici cât și Milutin Vukelici completau alte rapoarte. Cele stufoase tocmai le fuseseră întoarse de la comandamentul militar din Niș. Cel puțin pe Jovan, prima lui misiune, lugubră, interminabilă, cu tot felul de orbecăiri prin toate mlaștinile, cu înfometări și sadice debarasări umane, îl obosise complet și îl aduse la limita cedării psihice. Iar cei doi mercenari îl scoteau zilnic din sărite, de parcă ei erau gazdele, nu cei care îi țineau captivi acolo. Exact când îi fierbeau nervii mai tare, de îi venea să rupă în sute de bucăți nenorocita de declarație interminabilă, să plece de acolo direct la femei și să se alăture pe urmă de bună voie celorlalți prizonieri, pe ușă năvăliră doi ofițeri ai poliției militare cu niște mine grave. Înaintară niște procese de constatare, schimbară câteva vorbe în șoaptă cu superiorii, și ieșiră. Cei doi captivi, ucraineanul și ungurul, încă zâmbeau, însă le dispărură subit zâmbetele când văzură fețele marcate de îngrijorare ale celor cu care legaseră în câteva săptămâni prietenii atât de sincere. Fură conduși înapoi în beciurile desemnate fără să li se acorde nicio explicație.

…Căpitanul Bugarsky îi ironiza din răsputeri, dar crizele de nervi pe care și le dezvăluia nu îi făceau pe cei din binecunoscutul subsol nici măcar să zâmbească. Aceleași crize de nervi le aveau și Bilici cu Milutin, căci, după un relaș binevenit de vreo trei zile de la a face declarații, li se întoarseră rapoartele de la comandamentul general din Niș, pentru că nu coincideau cu descrierile amândorura. Iarăși se luară la bătaie. Jovan strigase la Milutin să recunoască boalii odată că l-a împiedicat din răsputeri să îi care leșul lui Ivica până la graniță. Li se sugerau să recunoască precum că în toiul patrulării erau toți trei în stare de ebrietate, că nu își aminteau bine ce se petrecuse, și că tocmai din această cauză nu prea le coincideau mărturisirile. Plănuiau cu orice chip să îi vâre la batalionul disciplinar, de parcă nu le era de-ajuns misiunile în spatele frontului liniilor inamice. Milutin se săturase adânc de toate. Se apucă să declare precum că îi smulsese lui Jovan corpul lui Ivica din spinare, deoarece, sesizând mișcări militare atât de ample, grabnica lor retragere le-ar fi fost îngreunată până peste măsură din cauza cărării acelui leș. Milutin risca în felul acesta o amplă muștruluială, poate chiar și o reducere consistentă din solda acordată pe timp de război, căci se incrimina singur de lașitate și, în orgoliul lui, nu dăduse niciodată în lunga lui carieră de asemenea comportamente, dar măcar nu îl păștea pușcăria militară. Dacă ulterior conflictului spontan cu albanezii nu mai întâlniseră nimic în cale, corpul soldatului Ivica ar fi trebuit obligatoriu adus în patrie, trebuind conform protocoalelor să fie abandonat numai în cazuri care le-ar fi periclitat absolut retragerea, un fapt care nu prea reieșea din declarațiile amândorura, rezultând încălcarea gravă a regulamentelor.
-V-am dat un ordin de vreo trei zile—spumega căpitanul Bugarsky—și văd că nimeni nu se încumetă să îl execute.
Îi studia pe fiecare-n parte. În afara lui Bilici și a lui Vukelici care își revizuiau o dată pentru totdeauna rapoartele, memorând cu orele în acest fel în retinele lor vizuale pistolul Zastava CZ 99 de calibrul 9 ce le tot stătea etalat pe masa pe care completau hârțogăriile, toți aveau capetele plecate. Urme vădite de îngrijorare se citeau și pe chipurile celor doi prizonieri, legați cu mâinile la spate de spătarele scaunelor.
-Stați cu capetele-n jos ca și credincioșii certați de popă. Doar nu vreți ca să vă duc eu la bun sfârșit ordinul. Și ăilalți doi—dădu a lehamite către cei care completau rapoartele—sunt mai rău decât muierile. Dau vina între ei, se păruiesc, și inventează vrute și nevrute. Așa stau lucrurile în armata sârbă, bre, camarazilor.
Perioada lugubru de scârboasă prin care trecuse îl aduse pe Jovan Bilici în pragul deznădejdii. La fel de parodice, la fel de scârboase, i se păreau și momentele de față, cu incriminări interminabile, care îl vizau ca și țap ispășitor, cu crâmpeiele abominabile la care asistase în ultimele săptămâni cu tot, cu un tâmpit cu care se caftise deja de două ori pentru că trata totul cu atât de multă superficialitate, iar acum avea în fața lui un marțafoi de căpitan care urla la el cu nerușinare, fără a avea abilitatea substituției, aceea de a se pune măcar un pic în locul lui, să vadă și el prin ce orori trecuse și câte hibe avea în momentul de față. Se ridică de la masa pe care o ura atât, apucă isterizat pistolul Zastava, îl armă, ajunse din câțiva pași în dreptul prizonierilor, și trase fără niciun avertisment. Prima bubuitură sparse femurul camaradului ungur, iar al doilea trosnet dislocă umărul ucraineanului, după care dezarmă pistolul, îl abandonă cu un troncănit pe măsuță, și se întoarse ca un hipnotizat înapoi în scaun, reapucându-se să își completeze raportul de acolo de unde îl lăsase. În tot acest timp, cei cinci colegi ai săi care nu s-au încumetat în ruptul capului să execute ordinul, se îngrămădiseră cu panică în pereții scrijeliți și reci ai beciului, pe când căpitanul își căscase a uimire maximă ochii, și de-abia atunci când Jovan Bilici se reașeză în scaun, își trase un lăudăros semn al crucii, mare cât toate zările.
Când își reveni din șoc, ungurul se porni să urle, scrutându-și îngrozit coapsa ciopârțită. Pentru ucrainean totul se desfășurase atât de repede, încât părea că nu pricepuse mare lucru, ba chiar îl privea cumva mirat pe camaradul lui ungur. Își reveni rapid și căpitanul Bugarsky. Și trebuia să o facă, deoarece în afara lui Jovan Bilici care își completa liniștit raportul, toți ceilalți își trăiau șocul săptămânii. Superiorul făcu rapid semne celor care se înghesuiau în pereții camerei să îi salte pe prizonieri și să îi ducă la ambulatoriu.
-Pregățiți-le amândorura morfină! îi sfătuia pe cei din echipa alcătuită din sanitari.
Ușa de lemn li se închise în urmă. Vaietele mercenarului ungur se stingeau treptat, odată cu îndepărtarea celor care îl duceau pe brațe de-a lungul coridoarelor semiîntunecate. După ce își șterse de pe frunte broboanele de sudoare, inclusiv pe cele împlântate în mustața stufoasă, căpitanul Bugarsky rosti:
-În sfârșit a amuțit și muierea aia de ungur. Consider că este un adevărat afront adus armatei noastre ca să urli în halul ăsta. Dragi camarazi, să vă fie cu luare aminte, să vă controlați în viitor pornirile de-o să vi se întâmple și vouă așa ceva, că nu în felul ăsta se comportă adevărații oștenii în fața inamicului, ci cu demnitate patriotism și înflăcărare…

Jovan Bilici, proaspăt înaintat de la gradul de caporal la cel de sergent major, se pregătea ca după încă două săptămâni de stat sub parterul morbidei școli de o nouă misiune. Având în vedere că se ciomăgise deja pentru a doua oară cu sergentul Milutin, pe care îl și întrecuse în rang în urma proaspetei duceri la bun sfârșit a ordinului pe care numai el fusese în stare să îl execute, urma să fie parașutat singur în spatele liniilor inamice ca să culeagă informații despre mișcările trupelor albaneze ce mișunau pe acolo. Își luase rămas bun atât de la camarazii lui, cu care, în ultimele două săptămâni jucase zaruri, cât și de la cei doi prizonieri, ungurul și ucraineanul. Urmau și ei să fie deportați. Mercenarul ungur era în cârje, și, după o lungă așteptare, cât să se sature să se mai războiască cu armatele altor state, vindecabil. Problema mai mare era la ucrainean, și la acesta din urmă nu își găsea bărbăția să i se uite în ochi. În urma septicemiei își pierduse tot brațul, cu tot cu umăr. Nu mai avea să lupte niciodată, nici pentru ai lui, și nici pentru alții…

…Ca printr-o vrajă neagră, în ultima vreme eșecurile lui Bilici se țineau în lanț. Ce-i drept, reușise în majoritatea misiunilor în care fusese trimis până atunci, simple, plictisitoare, statice, tupilat prin mărăcinii hârtoapelor. Și observa de pe crestele munților chei atât de îndelung mișcările mixte de trupe, de civili, de patrule, orice intrare sau ieșire a acestora de prin localitățile cu pricina, de i se cloceau și prindeau pui ouăle de șoim, vultur sau acvilă prin camuflajul ce-l avea montat în creștetul caschetei.
La penultima misiune nu reușise să îl lichideze pe inginerul desemnat cu consolidarea baricadelor din intersecția prin care se pătrundea în cele trei sate kosovare. Îl vedea ca-n palmă pe specialistul lor. Armă și trase. Văzu scobitura glonțului și erupția de pământ aruncat în aer la vreo cinci metri depărtare de țintă. Se gândea că nu calculase bine traiectoria vântului. Reglă cu nedumerire parametrii deja reglați de el și mai trase o dată. Inginerul era tot în picioare, însă cei care îi furnicau în jur prinseseră să se agite. La mai bine de un kilometru îl ridicară ai lui cu o mașină militară de teren, și asta după o fugă nebună. Tot drumul de întoarcere o ținuse numai într-o înjurătură, destinată magazionerului care îl trimisese în misiune cu o armă decalibrată.
În momentul de față alerga de rupea pământul și se înjura singur. Impardonabil ceea ce făcuse, dăduse dovadă de cea mai amatoricească nechibzuință cu putință. Având în vedere furnicarul de oameni, sate și forțe comasate de care trebuia să se ferească, își armase pentru siguranța lui sniperul. Cum nu avea un câmp vizual lăudabil își schimbase locația, ca să observe mai bine de pe colina prăpăstioasă mișcarea celor din vale, din cazarma kosovară. Îl puse Dumnezeu să alunece pe bolovăniș, să cadă, și să i se descarce arma. Cei de jos se sesizară de urgență. De-abia mai avu răgazul să vadă mobilizarea celor din poliția militară, cu tot cu niscaiva dulăi luați după dânșii. Pe urme i se porniră și niște mașini de teren, care o luară pe niște drumuri numai de ele știute. Jovan știa că era în avantaj, dar nu pentru mult timp. Cei de jos, după parcurgerea mai multor serpentine, l-ar fi ajuns până la urmă. O luă urgent la fugă, cu dorința să își abandoneze sniperul greoi cât colo. Dar nu putea face asta din cauza insistențelor regulamentului. În armata sârbă arma era mai importantă decât omul. Nu mai avea niciun chef de umplut rapoarte. Își aruncă în schimb rucsacul, într-un tufiș. Cele mai importante lucruri pe care le avea acolo îi erau hărțile și însemnările locațiilor pe care le întâlnise în cale, însă conservele din interior, pâinea, fructele și multe alte alimente îi îngreunau retragerea în grabă. Nici nu o mai apucă pe cărarea pe care venise, care l-ar fi pus în neplăcuta situație de a ocoli trei sate, cu tot cu poliția militară kosovară pe urme, ci o apucă direct prin pădure. În loc de 11 kilometri, avea de făcut în acest fel 16, dar drumul era mai sigur. Dacă i-ar fi crăpat inima întrânsul, știa că la mai bine de jumătate din drum avea să îi iasă în cale un motel părăsit. S-ar fi poziționat acolo și i-ar fi avut de la o distanță de 400 de metri pe cei de pe urme ca în palmă. De câini se îngrijora mai mult, că ăștia nu știau ce însemna băgarea de seamă. Se oprise într-un târziu doar ca să bea apă. În afara inimii care îi bubuia în timpane și a câtorva păsări, nu auzea nimic cu precizie.
O luă din nou la fugă, într-un ritm al disperării. Nu îi ardea nicicum să fie prins de albanezi și trimis pe urmă la ai lui ca să le fie dat de exemplu. De curând li se întorsese înapoi la cazarmă un compatriot vârât de către kosovari cu capul în apă opărită. Ca prin minune își salvase un ochi, iar celălalt îi prindea după zile întregi de oblojeală viață, în schimb, fața îi era demnă să îi sperie atât pe ai lui, cât și pe oricine din vreo gherilă albaneză. Ca răzbunare, sârbii trimiseseră înapoi un prizonier cu o tablă cusută cu sârmă pe propriul său spate, prinsă în toate cele patru colțuri ale sale, cu un text pe care scria: „Nu dăm Kosovo”, având grijă ca delapidatorul de teritoriu să nu și-o poată smulge nicicum din piele până când o ajunge la destinație. Ca drept răspuns, kosovarii trimiseră înapoi un capturat cu ambele degete mijlocii și arătătoarele tăiate, ca să se învețe odată boalii să nu mai tragă ca lașii cu sniperul din depărtare, ci să fie bărbați, să se confrunte cu ei corp la corp dacă avea să îi ție. Sârbii trimiseseră la rândul lor înapoi trei captivi albanezi cu semnul crucii ortodoxe scrijelit adânc pe propriile lor frunți, ca să le fie cu învățătură care ar fi trebuit să le fie adevărata religie. Și exemplele astea le erau date ambelor tabere cu sutele.
Nici el nu știa cum a parcurs în mai puțin de trei ore interminabilii kilometri, urcând și alunecând de pe coline, cățărându-se apoi cu ajutorul unghiilor înapoi pe ele, ajutându-se la urcuș de fiecare copac întâlnit în cale, lăsându-se la coborâre pe coapse și pe spinare. Se îmbărbăta în gând, că dacă eroul de la Maraton fugise 40 de kilometri, el de ce nu ar fi putut duce la bun sfârșit doar șaișpe? Se mai contrazicea cu el că motivația eroului era alta, acesta fugise într-un ritm domol ca să anunțe victoria unei armate, pe când el fugea ca și căpiatul ca să nu se întoarcă ciopârțit de-acolo. Își mai rări ritmul de-abia când îi ieși în cale un excavator, mare, decorat cu două stegulețe galbene pe părțile laterale, flancat de două autovehicule ale armatei sârbești. Veneau de pe contrasens și aveau viteza lui de deplasare, cam zece kilometri pe oră. Militarii din mașinile de teren nu opriră ca să îl ia la chestionare. Aveau îndeletnicirile lor.
Bilici de-abia își găsi puterea să le înainteze celor care îl opriseră la poarta barăcii militare numărul de identificare. Îl conduseră apoi în interiorul taberei temporar amplasate și, până la verificare, îl lăsară singur, ca să se odihnească. Era obligatoriu să afle cine era rătăcitul cu care aveau de-a face, și să îl trimită ulterior de acolo. Tabăra colcăia de militari, însă nu îl băga nimeni în seamă, aveau altă însărcinare. Răcneau incontrolabil, și dădeau comenzi răstite. Mai mult nu putea percepe, din cauza buldozerului cu motorul pornit lângă care se așezase. Stătea cu spatele sprijinit de-un molid și, nu își dădea seama dacă afară era frig sau nu îl simțea din cauza transpirației ce se așezase peste dânsul. Închise ochii și își rostea în gând, a recunoștință, toate rugăciunile învățate de la ai lui de-acasă. Ușor-ușor, dădea să își revină din spaima ce pusese în urmă cu câteva ore decisivă stăpânire pe dânsul. Și revenirea lui Bilici îi fu brusc întreruptă de kalașnikovurile ce răpăiau spinările prizonierilor. Unii dintre ei, cei mai puțin norocoși dintre dânșii, dădeau să urle, neatinși de primele gloanțe în organele vitale, ci în genunchi, fluierele picioarelor, degete, maxilare, urechi sau în anumite porțiuni ale scalpurilor, și toate acestea le zburau rapid prin aer, într-o contopire sângerie. Dădeau doar să urle deoarece debitul armelor îndreptate asupra lor era copleșitor, cam treizeci de kalașnikovuri la douăzeci de prizonieri. Cădeau fără prea multe proteste în șanțul săpat cu câteva minute în urmă de excavatorul ce îi ieșise lui Jovan Bilici în cale. Când li se descărcară încărcătoarele, cei din pluton împingeau vreo trei dintre trecuții în neființă în șanț cu picioarele.
-Încarcăăă! le ordona scurt și cu nerăbdare superiorul. Foc!!!
Ca niște lopeți umplute cu petarde, toate aprinse deodată, pocneau din nou kalașnikoavele, trimițând jeturi ucigașe celor care căzuseră în interiorul șanțului. Cei de acolo nu mai dădeau să urle de această dată, poate că nici nu își mai dădeau seama ce li se întâmplau cu corpurile ciopârțite. Bilici sări urgent în picioare. Nu îi mai ardea de nicio odihnă. Voia să se cărăbănească cât mai urgent cu putință de la prima lui execuție la care asistase vreodată ca martor. Urmărea cu groază reculul armelor, și pe deținătorii acestora. Păreau ca niște îngeri luptători ai cerurilor care aruncau săgeți de foc în văgăunile Hades-ului, în nestatornica lor luptă cu ființele infernului. Când le amuțiră armele, porniră să se îndrepte către băncile și mesele de lemn masiv ce slujiseră cândva ca temei de relaxare turiștilor ce vizitaseră în vremuri pașnice împădurita zonă. Mergeau gălăgioși, cu adâncă nepăsare, iar unul dintre ei imita zvârcolelile unuia dintre cei pe care îl executase, schimonosindu-se ca și cum fusese pus la curent electric. Țeava armei de pe umăr îi mai scotea fum încă.
-Rastislave, iei bătaie, Rastislave! îl certa un tovarăș, pus și el pe șotii.
Se așezară la mesele de stejar și prinseră să își anestezieze șocurile psihice cu șlivoviță. Buldozerul lângă care ședea se puse în mișcare, împingând în șanțul celor amuțiți de gloanțe vălătuci de pământ negru.
Un minut mai târziu îi apăru în fața ochilor și o frumoasă sublocotenentă. Îi întinse cu un zâmbet neprefăcut actele de liberă trecere. Dădu și mâna cu el. Se numea Sașka. Îl găsea simpatic. Îl lămurea să aștepte, pentru că în curând o utilitară a taberei avea să se reîntoarcă din munți și să vină după dânsul. Fata îi întoarse pe urmă spatele adorabil și prinse să se îndrepte către birourile comandamentului, nu fără a fi însoțită însă de fluierăturile cucernice ale celor din plutonul de execuție ce se odihneau la mese. La câțiva metri distanță de Bilici, conducătorul plutonului stâlcea cu patos degetele unui kosovar trecut în neființă. Palma acestuia refuzase cu încăpățânare să se lase îngropată de către buldozer. Certa împușcatul cu înjurături dese, ca să se ducă odată acolo unde îi era locul.
Se puse și buldozerul în mișcare, însoțit doar de o utilitară de teren militară, ultima ce se mai găsea pe acolo. De pe deal, din depărtări, se zărea și excavatorul flancat de cele două mașini care îi ieșiseră lui Bilici cu jumătate de oră în cale. Se îndrepta spre o altă misiune. Armata sârbă pierduse aproape zece mii de luptători numai prin intermediul raidurilor avioanelor și elicopterelor NATO, străduindu-se să țină cu fragilitate contrabalastul pe spatele armatei UCK, armata de eliberare kosovară…

…Îmbrățișările pe (va urma)

Pietroaiele de podiș bubuiau ușa de lemn a colibei. Jovan Bilici era însărcinat cu lansarea acestora, pe când Milutin Vukelici își luase poziția de tragere. Ca factor preventiv își pregăti și două grenade, pe care și le puse la îndemână.
După cum se așteptau, ușa nu se deschise, iar cel sau cei din interiorul colibei stinseră focul. Puțin mai încolo se auzi și armarea unei singure arme, semn că cel sau cei din interior nu mai aveau altele. Sergentul Milutin îl trimise pe Jovan să se poziționeze în altă parte, să poată trage cumva de acolo prin crăpătura ușii dacă cei din interior s-ar fi pus să o întredeschidă. Altă ieșire din colibă nu exista, pe cele două ferestre ale acesteia nu putea să încapă nici măcar un copil.
-Va trebui să trecem la planul B! îi șopti Milutin lui Jovan.
Milutin își lăsă partenerul să se poziționeze și strigă către ușa colibei, vizând-o încordat prin lunetă:
-Care sunteți acolo, bre? Sunteți înconjurați! Ieșiți ușurel cu mâinile ridicate!
Din bezna din interior răsună un glăscior, înspăimântat oarecum:
-Vacă!…
-Grasă!… îi răspunse Milutin.
-Milutine, tu ești? încă se tânguia cel dinăuntru.
-Eu sunt, Ivica! Deschide, bre, cretinule!
În conturul jăratecului apăru și cel pe care se pregăteau să îl dea drept dispărut…

…Sergentul Ivica se străduia, cu succes, să reaprindă focul, fără să se sensibilizeze prea mult la mustrările lui Milutin.
-Stinge focul! i se răstea acesta, înghețat bocnă. Se vede de la un kilometru, iar șipteri-s pe-aproape!
-Da’ să-i ia dracu! se răstea și Ivica, iar tremurăturile degetelor îi anunța pe cei doi vigilenți că era și el la fel de înghețat precum dânșii.
-De ce boala nu ni te-ai alăturat la punctul de întâlnire? îl chestiona și Jovan Bilici.
-Am fost prins în aer de-un vârtej de vânt și dus taman după dealuri.
-Bine că nu te-a dus direct în Albania! râse Milutin.
-Atât de frig mi-a fost, că nici n-am mai avut putere să cotrobăiesc după busolă și după hartă. Am avut așa… un instinct, să o iau către colibă fără să le mai consult. Și tare rău aș mai fi făcut. Chiar că mă duceam înspre albanezi în loc să mă îndrept către dealurile de aici. Mi-a luat de zece ori mai mult timp să aprind lanterna și să cercetez podișurile astea întortocheate, pe undeva printr-o pădure, la vreo 15 kilometri depărtare de aici, atât de înghețate îmi erau degetele. Halal instinct de conservare! bolborosea Ivica, punând în continuare crenguțe pe foc.
Șlivovița sfida îngrijorarea noilor veniți, așa că focul prinsese puteri considerabile, alintându-i pe toți cu vâlvătaia lui. Cu timpul, deveniră chiar gălăgioși. Se distrau de minune de povestirile lui Jovan, cu balerinele lui, cum le ridica și cum simțea că îi trosneau oasele în urma efortului. Îi încredința că pușca lui cu lunetă era mult mai prietenoasă cu el decât ele, și infinit mai puțin periculoasă. Însă apogeul povestirilor lui Jovan despre balet și teatru culmină cu joaca lui de-a pederii, cu niște prieteni buni din Rusia. Le destăinui astfel celor doi camarazi de arme că, deși balerinii sunt înconjurați toată viața de femei, ori sunt întotdeauna singuri, ori ajung în disperarea lor să se cupleze cu alți masculi, sau, în cel mai fericit caz, însă într-un caz destul de rar, ajung să se căsătorească cu o fată din domeniu.
-Le-aș lua la rând pe sclifosite! se lăuda Ivica, uitând subit de neajunsurile pe care li le pricinuise celor doi, care aproape că degeraseră în lapoviță tot căutându-l.
Câteva minute mai târziu făceau de planton cu rândul, în afara colibei, cam jumătate de oră fiecare, și, constatară un lucru de care trebuiau să se teamă, și un lucru de care nu. Lucrul care ar fi putut să le creeze necazuri serioase era intensitatea focului, care răzbătea prin tot felul de găuri ale adăpostului. Celălalt detaliu, care îi putea oarecum liniști, era acela că următoarea colibă, locuită sau nu, se afla la mai mult de trei kilometri depărtare de ei, peste câteva dealuri, iar cel mai apropiat cătun de ei era la mai bine de șapte kilometri. Șaptesprezece kilometri de dealuri și pădure și ajungeau direct în Albania. Deciseră într-un final că erau total în siguranță. Focul din interior prinse o necontrolată veselie, la fel și sufletele lor, întețite de șlivovița lui Ivica și muzicuța acestuia. Renunțaseră și la straja pe care trebuiau să o facă cu schimbul din jumătate în jumătate de oră. Nici urmă să ațipească. Odihna lor consta acum în cânt și băutură, iar ritmul sacadat al melodiei le-o dădeau canile de tablă pe care le găsiseră prin dulapul mâncat de carii al colibei. Troncăneau cu ele în masă și, dacă dădeau cu șlivovița pe dinafară, temperau ritmul melodiei. Ivica își încerca talentele la muzicuță, pe când Milutin preluase rolul lăutarului:

Zoraneee, draguleee, pu-iu-leee,
Zoraneee, draguleee, pu-iu-leee,
Prin livada înverzită, Dragana te-așteaptăăă,
Prin livada înverzită, Dragana te-așteaptăăă,
Capu-n brațe când ți-l prinde, inima-ți alintăăă,
Capu-n brațe când ți-l prinde, inima-ți aprindeee.
Nu ai da-o, nu ai da-o, niciunui veciiiiin,
Dacă-l prinzi cu mâna-n poală,
În vin îi torni peliiiiin.
Zoraneee, Zoraneee, pu-iu-leee…

Jovan Bilici râdea cu lacrimi. Cei doi camarazi îl lecuiau psihic, atât de sclifositele de balerine care voiau doar să fie „tănțuite” și ridicate-n brațe, și doar cu atât se alegea de la ele; cât și de proaspetele amintiri pe care le luase cu el din cazarmă. Cu muzicuța în mână, Ivica dansa cu stângăcie, și părea un cioclu al colibei, pe când el preluă cântul, deoarece Milutin își sprijini capul pe masă și începu să plângă. Cei doi nu puteau ști cu exactitate ce era în sufletul lui. Poate că melodia cu pricina îi aducea aminte de nevastă-sa Biljana, ce îi rămase departe, acasă, ori de cei doi copii ai lui, Miroslav de șapte ani, și Vesna de doișpe. Ori poate îl îngrijora vreun vecin. El se războia pentru țară și vecinul îi ținea cu îngrijorare rolul de satisfăcător al neveste-sii. Privit din spate, corpul îndoit al lui Milutin semăna cu cel al unui uriaș, sculptat într-un monolit de granit, scuturat puternic apoi de vârful oțelit al unui picamer…

…Jovan Bilici nu mai solidariza cu tristețea pădurii, și nici cu încăpățânarea ceții care îl tot învăluia în zilele acelea. La câțiva pași de dânsul, Milutin Vukelici trăgea din sniper ca apucatul, fără ca cineva să știe în cine anume. Nu știa nici el însuși, însă bănuia că de acolo, din acea direcție, tăbărâse asupra lor rafala de gloanțe, scurtă, spontană, însă bogată în debit, și, în afara pocnetelor stridente care îl doborâseră pe Ivica Irinkici în zăpadă, gloanțele trosniseră doar copacii ce le stăteau pe alocuri ca și scut protector în cale. Jovan se repezi și își târâ prietenul din câmpul deschis undeva în spatele unui trunchi voluminos. Ivica se zvârcolea într-o agonie gâtuită de sângele care-i năvălea din gât. Îl cuprinse în brațe și îl încredința repetitiv, cu exagerare, că îi va fi bine. Ca o nălucă îi distingea și glasul lui Milutin, care îi dădea ordine repezite și panicate:
-Trage, bre, derutează-i! Ce naiba faci??? Nu-i lăsa să ne ghicească poziția exactă și câți suntem la număr! Dădu pe urmă a lehamite din mână și se poziționă într-un loc care îi permitea să observe o arie mai extinsă, din mai multe unghiuri, lăsându-l pe Jovan să îl doftoricească pe Ivica, scrutându-l pe cel doborât la pământ cum dădea desincronizat din mâini prin aer. Trimitea pe urmă cu isterie gloanțele în mai multe direcții, și parcă îl dezamăgea faptul că nu îi răspundea nimeni. Dintr-o mare băgare de seamă, își reumplu încărcătoarele. Asculta cu atenție, și nu auzea decât crivățul care bătea cu timiditate. Ar fi vrut să îl reducă naibii la tăcere, și odată cu el și icnetele de agonie ale lui Ivica. Se ridică ușor de pe vine. Începu să cerceteze calibrul gloanțelor și să facă o evidență a armelor pe care le dețineau cei din patrula kosovarilor după urmele acestora, trădate de rătăcirile prin trunchiurile copacilor din preajmă. Se trăsese asupra lor atât cu pistoale, cât și cu arme automate ori semiautomate, drept urmare că grupurile paramilitare de kosovari erau improvizate, și numai simplul noroc îi făcură să îi vină de hac lui Ivica.
Milutin o luă ușor din loc, intrând treptat în desișuri. Din mulțimea urmelor impregnate în zăpadă nu își putea da seama prea ușor câți teroriști erau la număr. Depistă cel puțin șase urme de tălpi distincte, dar era absolut sigur că aceștia erau mult mai mulți, mai ales că tălpile anumitor încălțări difereau ca mărime. Lărgimea pașilor impregnați în omăt îi indica faptul că că grupul paramilitar diletantic o rupsese de-a dreptul la fugă, mâncând pământul. Pe urmă Milutin mai constată că aceștia trăseseră asupra lor de la o distanță de cel puțin 150 de metri, într-un câmp vizual care nu le era nici unora benefic.
Ivica parcă își mai domolise urletele gâlgăite, constata Milutin. Poate că au avut noroc, poate că albanezii nu i-au depistat cât de inferiori erau la număr, reflecta în același timp. Cel mai probabil că au deschis focul doar la apariția lui Ivica, acesta fiind conducătorul grupului, luând-o pe urmă la o goană haotică atunci când și el, la rândul lui, își golise încărcătorul în direcția lor…

…După agonii descreierate, schimonoselile lui Ivica se calmară subit, și acesta, din brațele lui Jovan, părea că îl lua în batjocoră. Chiar îi zâmbea din îmbrățișare:
-Mai stai cu mine un pic! În curând mă duc…
-Te duci pe naiba! îl contrazicea Jovan, îngrozit de pieptul inundat de sânge pe care îl strângea în brațe.
-Mă duc la naiba!!! îl corectă gramatical Ivica, zâmbindu-i printre bogatele grimase.
-O să te faci bine! îl încredința Jovan, din profunzimea coșmarului în care se găsea, fără să mai știe cu ce să îi mai înfunde acestuia pieptul. Îi venea să smulgă toți vălătucii de iarbă uscată și să i-i îndese înăuntru.
Ivica își rări respirațiile halucinante și îl prinse pe Jovan de gulerul vestonului:
-Ia zi, când pui mâna pe balerine, ți se trezește bărbăția?
-Nu-i acum momentul! îl dojeni acesta.
-Povestește-mi, povestește-mi! insista Ivica, continuând să îi ia la rost gulerele vestonului.
De-abia după ce îl observă fugitiv pe Milutin cum luase o poziție tactică de tragere, Jovan se apucă pentru a zecea oară să îi povestească mai nou suferindului aventurile necruțătoare prin care erau obligați să treacă balerinii:
-Nu ți se trezește nicio bărbăție! îl încredința, mângâindu-i creștetul cu cea mai mare milă de care era în stare. Tu crezi că atunci când ridici câteo greutate din asta, îți mai arde în timpul spectacolelor și de vreo trezire a bărbăției?! Nu, drăguțule. Te gândești atât la pericolul de moarte al propriei tale vieți atunci când intri pe scenă, dar te gândești și la căscată, că dacă o scapi pe jos… ferească Maica Domnului. Au descreieratele o trompetă atunci când își pun gura pe tine, de nu te mai spală nici…
Se opri din povestire. Printre gâlgâiturile de sânge pe care le scuipa pe gură, ar fi vrut să creadă că pe Ivica îl scutura un acces de râs, nu convulsiile morții care pusese stăpânire asupra corpului său. Ar fi vrut să îl dojenească, să nu mai facă eforturi, însă nu mai fu nevoie. Îi muri în brațe, cu un zâmbet sincer. Râsul care i se stinse îi călătorea acum împreună cu sufletul spre tărâmuri mai bune…

…-Lasă-l, bre, dracului jos! îl lua din scurt Milutin.
-Nu îl las… nici măcar dacă mă omori! E prietenul meu cel mai bun! îl amenința Jovan, cu o vădită ură.
-Și ce boala vrei să faci cu leșul???
-Îl ducem cu noi până la destinație.
-Ai înnebunit?! Mai avem de mers pe jos încă vreo trei zile, dacă nu ne-or reieși în drum ciobanii ăia înarmați. O să putrezească până atunci, și o să ne tripleze timpul de înapoiere. În felul ăsta… mai ajungem în țară peste o săptămână!
Milutin îl lăsă să treacă pe lângă el pe Jovan cu trupul inert al lui Ivica în spinare. Își propti pe urmă mâinile în șold și se puse să inspecteze orizontul. Constată că mergeau exact pe urmele grupului paramilitar care le ieșise cu mai bine de o oră în cale. Descoperi pe cărare și un muc de țigară. Și-l duse la ochi și citi cu năduf numele țigării:
-„Drina”! Lua-i-ar naiba de bandiți, după ce ne-au furat glia, acum ne fumează și țigările!
Îl abătu din drum pe Jovan pe o altă cărare, cu tot cu mortul din spinare.
-Mai bine o luăm pe aici! S-ar putea să ni se pregătească o altă ambuscadă, dacă o continuăm pe urmele lor.
În goana lui, Milutin o lua înainte cu câțiva zeci de metri, după care își tot întorcea capul după tovarășul lui. Jovan mergea pe potecă șerpuind.
-Lasă-l dracului în tufișuri, bre, cretinule!
Jovan lăsă leșul, cald încă, pe solul înghețat, doar ca să își tragă sufletul însă. Se întoarse și Milutin din drum. Îl bruscă pe Jovan:
-Hai, să ne mișcăm, că dacă dau albanezii de noi, eunuci ne mai întoarcem din pădurea asta!
Milutin se puse pe o fugă ușoară. Când își întoarse capul în urmă îl zări pe Jovan cum se chinuia să își reîncarce mortul în spinare.
-Bre, dacă nu te descotorosești de Ivica, să știi că eu nu te mai aștept! O iau la drum de unu’ singur!
-Nu îl las! Îmi era cel mai bun prieten. La fel aș fi făcut și cu tine, chiar dacă îmi ești al doilea prieten! Să îți fie rușine că gândești în halul ăsta! îl ocăra din mers Jovan.
Cuvintele aspre îl muiară oarecum pe Milutin:
-Mă duc să mă asigur dacă ne e sigură retragerea.
Printre broboanele de sudoare, Jovan își văzu tovarășul dispărându-i treptat din aria de vizualizare. Deși Ivica îi cântărea din ce în ce mai mult cu fiecare pas pe care îl făcea, se străduia să nu se mai gândească la el, ci cu totul la altceva, în felul acela poate că s-ar fi putut deplasa cu inconștiență din ce în ce mai mult…
…Mai mult de două săptămâni le luaseră să se retragă de la coliba unde fuseseră parașutați. Până în fatala zi nu au observat nicio mișcare paramilitară, părând că zona Kosovo și Metohia era dezarmată aproape în totalitate, deși prin radio-telefon erau constant anunțați că zona era îmbâcsită de grupuri armate, alcătuite din profesioniști remarcabili, că zona Kosovo și Metohia nu era ceea ce fusese în urmă cu câțiva ani Bosnia și Herțegovina. Niscaiva camioane rătăcite, cu prelate kaki, de armată, ce zăriră prin lentilele binoclurilor pe drumurile lor naționale. De gherile, patrule, grupuri izolate pe coclaurile pe care le tot folosiseră în ruta lor de întoarcere, nici pomeneală. Și-n tot acest timp, acela era al doilea eveniment scârbos care îi tot răscolea lui Jovan Bilici mintea. Primul avusese loc în urmă cu cinci zile, când, de-atâta frig, fură nevoiți, cu tot riscul, să înnopteze într-o șură dintr-un oarecare cătun. Greșala din partea proprietarului șurei fu chiar excesul lui de vigilență și de zel. Dacă s-ar fi prefăcut că în momentul de față nu vede și nu aude nimic, mai mult ca sigur că ar fi fost încă viu, și și-ar fi văzut liniștit mai departe de gospodărie. Însă el, de cum deschisese poarta staulului, le simțise mirosul uniformelor, ori al fumului de țigară, așa că îngerii demonici îl puseseră să se apuce cu cercetatul prin compartimentele acestuia. Din întuneric, primele lucruri pe care le surprinse lumina lămpii cu petrol fură ghetele lui Jovan, pantalonii, vesta, cartușiera, ca să descopere până la urmă și un cap uimit, vinovat cumva că fusese prins de proprietar adăpostindu-se în călduroșii baloți de paie ai acestuia. Înainte ca lampa metalică să îl pălească pe Jovan Bilici direct în creștetul capului, brațele vânjoase ale sergentului Milutin Vikelici fură mai iuți decât brațul săteanului. O mână a acestuia îi imobiliză urgent fruntea, și cealaltă îl ajuta să îi sfredelească adânc gâtlejul cu cuțitul. Le căzu la picioare cu un bubuit sec, împreună cu zvârcolelile lui spasmodice și gâtuite. Jovan nu avu timp ca să verse, deoarece în prag apăru soția încă în viață a acestuia, urlând isteric, cu mâinile trântite-n cap. Patul kalașnikovului lui Iivca îi trosni barba, culcând-o la pământ și curmându-i urletul. Șocul disperării nu îi dispăruse. Din contră, se întețea, pentru că îl văzu pe Milutin cum se repezea spre femeia ce se sprijinea de podea în cele patru membre și cum îi înfingea în coloană și de acolo în inimă cuțitul milităresc până la prăsele. În prag apăru fiica acestora, o firavă domnișoară, blondă, în jur de doisprezece ani. Nimerise fără voia ei în cel mai adânc coșmar al ei. Începu să își strige mama doar cu jumătate de gură, gâtuită de spaima ce o stăpânea. Milutin năvăli pe loc asupra ei, și pălmoaca sergentului îi ferecă urgent buzele. În calitatea lui de conducător al minuscului grup nu se putea risca. Nu știau deloc cu câți mebri ai casei se puteau confrunta, mai ales că albanezii kosovari se cam înmulțeau ca iepurii, după cum spuneau datinile. Și mai îngrozit, solidarizând cu coșmarul fetei, Jovan Bilici răcnea la Milutin cumva în surdină:
-Gata! De-ajuns! Ați căpiat??? De fetiță nu vă atingeți!
El pitic, Milutin pălugă, acesta l-ar fi răpus cu ușurință, însă era mult mai dispus ca să se riște, s-o elibereze pe plăpânda kosovară din cangele acestuia și să o îndemne să o ia la fugă. Însă Ivica îi împiedică avântul, imobilizându-l până îl aplecă la genunchi.
-Nu o să o doară! îi șoptea în ureche. Milutin știe ce face!
-Sunteți niște javre! îi protesta Jovan din puternica strânsoare.
-Ne trădează, bre, Jovane, și eu țin morțiș să ne întoarcem vii din misiunea asta blestemată.
Din genunchi, cu niște ochi bulbucați, Bilici urmărea pălmoacele lui Milutin cum o sufocau pe copilă. Palmele lui, mânjite de sângele cules de la mama fiicei, îl făceau să îi alunece din jurul nasului și a gurii, ca să reia cu insistență treaba de la capăt. Ca să îi facă în ciudă, sufletul ei refuza să se grăbească să treacă în cealaltă lume, dându-i tremurături agitate prin tot corpul, îndemnând-o cu orice chip să înlăture cu mânuțele ei firave hălcile de brațe ale ștrangulatorului. Pupilele fetiței se dilatară la maxim, căpătând forme spectrale, de-a dreptul neumane. Din brațele lui Milutin părea un fragil păianjăn, și prin felul în care se zbătea, părea un păianjăn minuscul devorat de un altul gigantic…

…Râdeau oarecum cu răutate de mina ofuscată a lui Jovan Bilici, convingându-l pe poteca strâmtă și întortocheată ce străpungea pădurea de munte că albanezii erau și mai și decât ei. Că fuseseră nevoiți să îi căsăpească pe cei trei membri ai familiei doar ca simplu fapt al supraviețuirii, pe când kosovarii ciopârțeau familii sârbești doar ca să dea drept exemplu sârbilor, și ca să se distreze. Că dacă o astfel de copilă blondă, cu ochi albaștri, în jur de doisprezece ani ar fi încăput în mâinile kosovare, nu ar fi avut o moarte atât de nobilă, menită să o trimită să se împreuneze familiei, ci ar fi fost siluită, și-apoi după aceea străpunsă cu cuțitul, că doar erau la curent cu atâtea cazuri. Îl împăcau pe Jovan și cu faptul că de pe urma cotrobăielii prin casa acestora se aleseseră cu chibrituri, carne afumată de capră la discreție, cafea, și, ce le era vital de important, cu travariță, puternicul rachiu de buruieni de munte, lucru care îl oripilă și mai tare la culme pe Jovan Bilici.

…Se întoarse și Milutin din cercetare. Se aplecă peste corpul inert al lui Iivca și îi smulse de la gât tăblița cu numărul de identificare. Scrută din nou pe urmă cele patru puncte cardinale. Se apucă într-un târziu să îi dea și lui Jovan Bilici explicațiile de rigoare:
-Poteca e liberă pe o porțiune de trei kilometri, atât cât îmi bate luneta. Trebuie să ne grăbim.
Milutin o luă înainte, nerăbdător. Jovan se aplecă deasupra corpului lui Iivca, se opinti animalic, și dădu să îl ridice, cu tot cu kalashnikovul acestuia. Milutin se reîntoarse din drum, alergând aproape. Îi trânti de pământ corpul lui Iivca din șalele chircite ale lui Jovan.
-Lasă-l boalii! Mai avem încă 40 de kilometri până la graniță. Patrulele albaneze se întețesc, mai ales că știu acum de prezența noastră.
-Măcar să îl îngropăm creștinește! îl scruta cu mâinile în șold Jovan pe Ivica, luându-și cu o dureroasă părere de rău rămas bun de la acesta.
-Unde să îl îngropi, bre, în pământul degerat?!
-Măcar să îl acopăr, să nu îl las chiar așa! îngăimă, hipnotizat fiind de ochii inerți ai acestuia, ce îl observau parcă cu o adâncă dojană.
Îl trase cu hotărâre în desișul chel de pe marginea potecii, și începu cu grabă să îi îngrămădească vreascuri și frunze împrejur. Milutin trase a necaz o lungă înjurătură. Îngenunche lângă Jovan și presăra și el la rându-i tot ce apuca peste cel ce căzuse eroic. Leșul parcă refuza să se lase acoperit. Din depărtări răzbăteau, de-abia auzibile, împușcături sporadice, fapt ce îi readuseră la realitate. Își luară ranițele și se pregăteau să se apuce de drum. O ultimă ocheadă ca semn de bun rămas către Ivica. Arăta ca un platou culinar, lăsat cu bunăvoință mistreților kosovari. O luară din loc pe urmă…

… -Încă 20 de kilometri și intrăm în zona sârbească. În felul ăsta, în afara haiducilor albanezi, poate o să dăm cu nițel noroc și peste ai noștri. Poate or să ne transporte cu ceva până la graniță, ca să nu ne ia pe jos încă trei zile. Simt că mă apucă bâzdâcii…—i se plângea și îl informa Milutin.
Ca printr-o ceață auditivă, îndepărtată, Jovan Bilici nu îl auzea. Ori așa dădea impresia. Atât poteca tenebră, cât și chipul blând al lui Ivica îl bântuiau ca niște imagini suprapuse. Îl prefera mort pe Milutin decât pe Ivica. Sau, dacă se gândea mai bine, n-ar fi preferat mort pe niciunul. Milutin îi dădea în cazurile de presiune extremă o mare siguranță pe el, fapt ce nu îl făcea niciodată să se simtă în misiune singur…

…Patru săptămâni durase morbida misiune, ca să afle apoi că Serbia intrase definitiv în război cu forțele NATO, (va urma)

Dacă ar fi fost în locul altora, cerul i-ar fi căzut în creștetul capului. Însă el era în locul lui, și pășea semeț în interiorul centrului de recrutare. Avea încredere oarbă în vorbele directoarei, care i se întipăriseră adânc în memoria auditivă: „O să procedezi exact ca frate-tu, noaptea dormi în cazarmă, iar ziua vii în teatru și faci spectacole de balet clasic”!
Se așeză plin de încredere pe scaun și începu să îi studieze aproape rânjind pe cei din încăpere. Nu erau ca și dânsul, un privilegiat al soartei, balerin în cel mai modern teatru al fostei Yugoslavii, involuntar despărțite, al Serbiei în momentul de față; un norocos susținut de propria-i directoare, o artistă desăvârșită, care obținea totul numai prin puterea rangului, folosind cuvântul ca armă obedientă; ci erau flăcăi simpli. Fizionomiile multora îi trădau obârștiile: ori veneau de la țară, ori erau băieți de cartier, sau unii, mai norocoși, erau studenți care trebuiau să slujească armata doar cu jumătate de normă. Primilor dintre ei aveau în curând să le crape palmele de atâta dat la cazmale, la săpat de șanțuri și construit de metereze; pe cei din cartier îi aștepta tocătoarea tunurilor, și, ca un bun oracol ce era, îi și prevedea înțesând prima linie a frontului; pe când studenții aveau să ispășească doar un fel de cătănie birocratică, când cu preocuparea redactării hârțogăriei, când pe-acasă. El era un specimen mai rar. Ce boala avea să tot facă pe-acolo?!? Nu s-ar fi încumetat cineva să îl pună nici măcar la frecatul podelelor, mai ales în prisma relațiilor solide cu care fusese trimis la recrutare.
Zâmbea în timp ce completa formularele textelor psihologice, și prindea curaj atunci când citea pe fețele celor din jur nedumerirea. Textele erau încâlcite și se repetau pe alocuri, însă sub alte forme, înșirate fiind de-a lungul paginilor. Întrebările pe care trebuia să le completeze erau ori idioate, de genul: „Simți nevoia să omori pe cineva? Dacă ți s-ar ordona să tragi în civili, ai face-o fără să clipești? Uneori te apucă dorul ca să fugi de lume, să te-ascunzi în mijlocul pădurii”? până la chestionări foarte complicate. Însă el nu le cădea în capcană. Prima dată rânjea cu tâlc, și apoi le găsea rezolvările, că nu degeaba jucase la viața lui atâtea jocuri de strategie și schoot-ere. Acum, faptul că se afla în fruntea clasamentului celor care completaseră chestionarul cu cele mai mari note, era pentru el un compliment lăudabil.
Destinația de încorporare îi veni după câteva zile prin poștă, și din înștiințarea trimisă de la comandamentul militar rezulta că nu era nici pomeneală să se prezinte la cazarma din oraș, noaptea să doarmă acolo și în timpul zilei să facă balet clasic, ci era trimis la specializare și pregătire undeva lângă Metohia, în orășelul Novi Pazar, iar dacă se străduia să meargă o zi întreagă pe jos, ajungea și la Kosovo.
Tremurând se duse a doua zi în cancelaria baletului teatrului național. La fel de tare tremura și binecunoscuta directoare a baletului când se apucă să sune cu disperare la centrul de recrutare, mai mult din cauza teamei de a nu îi fi diminuată credibilitatea, decât de nevoia inerentă a lui Jovan Bilici la ea în companie. Celebrei doamne Bogdanovici i se dădură cu cele mai mari politețuri următoarele explicații: Jovan era genul recrutului extrem de rar, se detașase de la cer la pământ față de ceilalți prin logica de care dăduse dovadă la completarea chestionarului, ținând cont că al doilea recrut care luase calificativul îi venea de la o depărtare de zece kilometri din urmă. Jovan mai avea și norocul să aibă ochi de culoare albastră, extrem de sensibili la lumină. Față de conaționalii malaci el era scund de înălțime, suplu, de se putea strecura cu dibăcie prin conductele care alimentaseră cândva cu apă localitățile părăsite din cauza războiului.

Se trezi urgent mobilizat în cazarma de la granița regiunilor Metohia și Kosovo, la secția parașutiști și echipe de intervenție, de preferință în spatele liniilor inamice. Și așa se pomenea că zilele trăceau pe lângă el grăbite. Avea berechet ocupație, instrucțiile îi erau atât de îngrămădite, atât de comasate, că nu îi era la dispoziție luxul cu acomodarea. Alerga alături de ceilalți, se târa ca disperatul pe burtă, pe uscat, prin bălți, oprit din elan de ciulini, se dădea de-a berbeleacul cu ajutorul a tot felul de dispozitive, menite să îl pregătească saltului cu parașuta. Trăgea apoi de își zdrobea umărul cu pușca cu lunetă, trecea pe urmă la pistolul cu amortizor, care scotea un sunet anemic și avea un recul puternic, săpa șanțuri și se ocupa și de alte năzbâtii de-ale armatei. Învăța pe urmă cum să se joace cu fragilitatea corpului uman, studia care îi erau punctele cele mai slabe, prin care omul ceda rapid, de la sine, ca mecanism inconștient de autoapărare, prin sucirea bruscă a încheieturii brațului, or prin pălmoaca trântită în gât celui care le era slujit ca și experiment. Ultimul principiu îl încânta pe Jovan cel mai mult, și acolo adversarul îi ceda cel mai ușor. Nu era vorba despre un potențial inamic simulat pe care avea să îl întâlnească pe front, ci de prizonieri. Erau duși la ei în subsol de către veterani, și erau încurajați să își exercite dibăcia celor învățate pe ei, așa că Jovan trântea câteo palmă în gâtelejul prizonierului albanez cu care avea de-a face. Aproape că îl pălea zâmbetul când vedea cu câtă ușurință i se cambra găliganul, de cădea pe spate de bună voie și nesilit de nimeni.
De când se depărtase cu patru sute de kilometri de casă, pe Jovan Bilici aproape că nu îl pălise zâmbetul niciodată. Se ținea morocănos și păstra față de toți ceilați o oarecare izolare. În tot acest timp se tot gândea acum să i-o coacă directoarei baletului când s-o întoarce de acolo, dacă s-o mai întoarce vreodată. Și autoizolarea asta de care tot dădea dovadă Jovan Bilici avea să îl coste scump, pentru că convenea de minune superiorilor. Cei care se strângeau în cercurile socializării erau apartenenți ai grupului, făceau parte integrantă din el, și nu se descurcau de unii singuri, pe când unul proprice ca Jovan Bilici, putea fi trimis cu succes ca observator în spatele liniilor inamice. Îi și fu adus la cunoștință ordinul cu pricina. Avea să părăsească în două săptămâni unitatea de la Novi Pazar, urmând să fie mutat la o bază militară secretă, postată chiar la graniță. Până atunci, instrucțiile continuau pentru el și pentru toți ceilalți de câte trei ori pe zi, într-un ritm alert. Învăța în continuare despre cele mai fragile rezistențe ale corpului uman supuse la durere, dureri aplicate cu răbdare prizonierilor. El nu era direct implicat în pricinuirea lor, însă prezența lui în camera de extirpare a informațiilor, încăpere aflată în baraca prizonierilor, făcea parte din instrucție, că doar și cu așa ceva avea să se ocupe în toiul misiunilor, cu răpirea militarilor inamici printre altele. Și atâtea puncte fragile rezistente la durere se descopereau la prizonierii albanezi—căci cu prizonierii mercenari, veniți din toate ungherele planetei erau mai miloși—de plângeau ca și copiii. Tehnicile cu pricina erau menite să se obțină cât mai repede secrete de la cei căzuți în captivitate, să se afle despre mișcările lor de trupe, despre numărul lor, de armamentul din dotare, și mai ales despre operațiunile pe care eveau de gând să le pună în aplicare.
Jovan Bilici și-o închipuia pe directoarea baletului cum trecea prin toate acele suplicii, și un rânjet cinic i se ivea pe chip fără să își dea seama. Chiar și acel rânjet inconștient avea să îl coste, pentru că cei care îl țineau sub strictă observație îi făceau din ce în ce mai stufos dosarul, în sensul lăudabil al cuvântului. De acolo reieșea că Jovan Bilici era o fire cinică, stăpân pe sine, rezistent la presiunile psihice, apt chiar să execute ordinele cele mai radicale. De un singur lucru însă nu rânjise, și nici nu s-ar fi încumetat vreodată să o supună și pe directoarea baletului la un astfel de tratament. Recruții fură adunați cu calm și puși să asiste la cel mai dureros experiment științific cu putință. Instructorul făcu un gest către unul dintre subalterni ca să îi poftească înăuntru pe cei patru însoțitori, cu tot cu prizonierul lor. Îl lungiră pe jos.
-Căscați bine ochii! li se adresa novicilor pe care îi avea în desemnare, după care se îndreptă către dulapul de fier din încăpere, burdușit cu scule. Luă de acolo o șurubelniță lungă și groasă, cu vârful în lamă, și se îndreptă cu niște pași târâiți spre prizonier. Ordonă celor patru namile să îl țină bine, se aplecă deasupra lui, îi trase un crac al pantalonului mai sus de genunchi și, cu un oarecare efort, îi străpunse glezna până la prăsele. Captivul scotea răcnetele unui descreierat, însă faptul cu pricina nu îndupleca privitorii, imunizați deja la astfel de jalete.
-Taci, bre! îl dojeni oarecum instructorul, mai mult în silă, fără să ridice vocea.
Între mânerul șurubelniței și vârful acesteia legă o funie lungă, de o parte și cealalta a uneltei. Trecu funia pe după un scripete montat în tavan, care slujea la atânarea prizonierilor cu mâinile legate la spate în așa fel încât să nu mai atingă solul cu vârful picioarelor, și îl trase pe cel lungit la podea în sus cu putere. Atârna de-a dreptul într-un crac, susținut de șurubelnița înnodată în ambele capete de funiile de alpinism, cu capul în jos, și niște mâini ale căror vârfuri de degete căutau să se proptească în podea cu disperare. Schingiuitul scotea niște urlete animalice, ce îi făceau pe cei care asistau la demonstrație oarecum să se cutremure. Chiar și Jovan Bilici tresărise, cu tot cu sângele lui rece etalat prin tot felul de rapoarte, și își dorea totuși subit ca directoarea baletului teatrului național care îl trimisese acolo să nu treacă și ea prin supliciile respective.
-După cum vedeți—încerca să le explice maistrul militar printre urletele hilarice ale atârnatului; suportarea durerii este la limită, dar…
Prizonierul își striga atât de tare agonia încât îl întrerupse definitiv pe Slobodan Dirlici. Ordonă să i se îndese în gura insolentă un căluș. Așteptă puțin, ca să se convingă pe deplin că nu mai putea fi întrerupt, și își duse la bun sfârșit lămurirea:
-În cazul ăsta durerea este suportată peste orice limită! li-l indică pe cel atârnat într-un crac, aflat în șoc deja, cu urina gălbuie strecurându-i-se prin păr și picurându-i de acolo cu stropi deși pe podea. Vestea bună este că supusului la interogatorii nu o să i se rupă gamba, pentru că partea asta a organismului este cea mai puternică. Ține până la peste 200 kilograme. Poți pune liniștit încă un prizonier în cârca atârnatului. Avantajul este că banditul îți spune până și ce nu știe. De la așa ceva nu se moare, doar se intră într-un fel de șoc, așa cum a intrat ăsta. Pe urmă mușchiul agățatului își revine ușor, nu prea are dovezi asupra a ceea ce i s-a-ntâmplat, un lucru benefic, care te scapă de tribunalul din Haga, ținând cont că ăsta-i un tratament al naibii de dur. Dacă supusul la interogatorii înnebunește, ăsta-i un lucru și mai bun pentru cei care storc informația.
Părăsiră aproape șocați încăperea destinată interogatoriilor. Ca să nu îi deprime și mai mult, superiorii îi trimiteau la tot felul de alte instrucții. Alergau cu tot echipamentul de luptă în spinare, cu tot cu muniția militară. Grenadele îi atârnau în curelele lui Jovan Bilici ca și ciorchinii greoi ai strugurilor de masă, trezindu-i rapid pofta de supraviețuire. Voia să se întoarcă totuși viu de acolo. Căpitanul Bugarsky observă pe loc teama soldatului, și mare îi era bucuria. Nu își putea permite nicicum ratarea unui bun moment al ironizării.
-Adunarea!!! strigă către toți ceilalți.
Îi chemă cu gesturi isterice pe Jovan, ca să îl dea drept exemplu.
-Ce tresari așa, bre? Ce te tot benoclezi la grenade în timpul manevrelor?! Păi, dacă trăgeau albanezii în tine cu sniperul erai mort demult!
Începu să îi tragă în jos grenadele de pe centură, să i le scuture, și acestea refuzau să i se smulgă cu încăpățânare, spre cea mai vizibilă panică a celor pe care îi adunase, de altfel, i se și îndepărtară în cea mai mare dezordine antisoldățească.
-Na, bre, na, grenade. Ce crezi, că astea îți cad de pe bandulieră așa, cu una cu două?! Ca să le despțepenești trebuie să tragi de clama asta, deșteptule. Există totuși riscul să ți se desprindă și să-ți bubuie sub burdihan doar dacă te târăști prin tufișuri atunci când ești nevoit să îți schimbi locul de tragere, și să ți se agațe clama de vreo cracă, că s-au mai întâmplat cazuri, stai liniștit, hă, hă…
Căpitanul râdea cu poftă și căuta aprobare în ochii celorlalți participanți la instrucție, însă nu surprinse în ochii lor decât surprindere și depărtare.
-Și voi ce v-ați cufurit ca niște muieri??? Așa veți reacționa la presiuni, luând-o la goană care-ncotro ca mâțele?! Păi ce faceți, când dați de-un tanc, sau dați față-n față de vreun inamic? Vă abandonați amândoi armele și o luați la fugă pe coclauri?! Nu, bre, nu trebuie să procedați așa. Câștigă ăl’ cu capul cel mai pe umeri, capul ăluia care nu se pierde cu firea, buimacilor!
De saltul cu parașuta nu scăpă nimeni, oricât de sensibili ar fi fost ei la aruncatul în hău. De primele salturi fură însă scutiți cei care rămară țintuiți de spaimă în spătarele scaunelor, însă pentru cei care se ridicară și formară șirul celor care urmau să se arunce pe poartă nu mai erau șanse de răzgândire și de reîntoarcere, era o lege a parașutiștilor. Nu te puteai răzgândi în timpul formării lanțului, să te decizi în ultimul moment să te reîntorci înapoi în scaun. Cei care se răzgândeau în fața abisului lacom căscat, erau aruncați în el cu forța. Instructorii insistau, ca cei care se parașutau să nu urle și să ovaționeze în timpul saltului. Așa ceva întâlneai doar în filmele americane, celor din armata sârbă li s-ar fi putut bloca plămânii din cauza imensei frecări cu aerul. Leșinați și-ar fi finalizat aterizările. O altă băgare de seamă a celor din forțele speciale, trebuia să fie ca atunci când săreau cu parașuta să nu își strângă curelele prea aproape de zonele intime, căci atunci chiar că ar fi despicat văzduhul cu urlete, și nu de jovialitate. Frâna pe care ar fi exercitat-o parașuta la deschidere ar fi fost extrem de mare.

Cu câteva zile înaintea părăsirii unității militare din Novi Pazar sosiră și răniții. Superiorii nu pierdură șansa și fructificară de îndată clipa ca să îi adune pe toți și să îi ducă în inspecție. Toți cei șase răniți gemeau a agonie, și aveau cu toții bandaje însângerate în zona abdomenului. Pe doi dintre ei îi ridicară de urgență ambulantele serviciului militar, ca să îi ducă la spitalul militar din Niș, al treilea oraș ca mărime al țării, ceilalți patru răniți rămânând ca să se oblojească în dispensarul cazărmii. Pe când treceau brancadierii cu cei doi răniți, căpitanul Bugarsky le destăinuia cauza însângerării lor în zona pubiană.
-Băgați bine la cap, să nu cumva să vă pună Maica Domnului să vă predați de vii albanezilor, că uitați ce veți păți. Ăștia nu-s ca noi, mulți și puternici, a patra putere armată a Europei, după cum am fost catalogați la samitul european din 1987. Schilozii ăștia de albanezi au efective militare mult mai puține decât cele ale noastre, și-atunci, ce trebuie să facă?!? îl întrebă pe cel mai apropiat de dânsul, pe soldatul Slobodan Sremac.
Blondul cu ochi albaștri și pistruii împrăștiați pe obraji precum nisipul îl privea cu o mină nătângă.
-Trebuie să dea exemplu, bre, iar pilda trebuie să fie una dintre cele mai drastice. Ăștia patru care au rămas eunuci vor fi tratați la noi, ăilalți doi, cu bărbățiile tăiate, merg la spitalul militar din Niș, că au pierdut un butoi de sânge. Neatenția de care au dat dovadă i-a costat să fie transformați în femei pe vecie! Și ăsta-i un lucru fericit, bre, ca din bărbat să fii transformat peste noapte în femeie. Un lucru nefast pentru brava noastră armată sârbă este să crăpi, așa cum au făcut trei dintre ei. Unul și-a dat duhul la ritualul de eunucie, ăilalți doi pe drumul de repatriere. Așa că nu vă ajută prea mult fuga de pe teritoriul nostru confiscat de ei, ci ascunzișul, în gaură de șarpe dacă trebuie, că de aia vă tot antrenăm. Ăsta-i secretul!
Îl obosise pledoaria. Se opri ca să își alimenteze plămânii cu aer, după care se opri în dreptul soldatului Milan Irinkici, scrutându-l cu cea mai mare intenție, vorbind cu toți, dar cumva adresându-i-se numai lui:
-Unii dintre voi rosteau insistent că se rușinează că sunt sârbi la ce tot văd prin cazarmele noastre.
Îi întoarse iseric spatele soldatului, care înțelese urgent că acuzele îi erau adresate, și își continuă pledoaria:
-Faceți-vă, bre, albanezi. Renunțați la cetățenia sârbă, că-i mai bine. Și-așa nici dracu’ nu mai ține cu noi, doar rușii, și ăia, când le ceri rachete ca să avem să le doborâm ălora din NATO avioanele ce cutează se ne atace din aer, ne dau alarme antiaeriene care merg pe motorină, cu asta să ne apărăm împotriva bombardierelor după mintea lor. În mama lor și cu ăștia…
Se opri din nou în dreptul incriminatului Milan Irinkici, și răcni la el de îi țiuiră timpanele, fără să îi dea numele de gol:
-Voi nu înțelegeți, cretinilor, că noi suntem mult mai umani decât hoțomanii ăștia care ne-au furat teritoiul?!! Măcar ai lor se întorc nevătămați la domiciliu, că unghiile smulse le mai cresc, și pentru dinții sparți există dentiști, dar pentru ai noștri nu s-au găsit soluții științifice ca să îi faci pe eunuci înapoi bărbați, și nici ca vreo femeie să devină înapoi bărbat nu s-a găsit… Așa că băgați bine de seamă, să nu care cumva să picați vii în mâinile ăstora! Și dacă vă prindeți piciorul în vreo capcană, tăiați-vi-l și luați-o repejor la goană!…

…Chiar și în crângul de lângă graniță, atât de des de nu-l putea pătrunde vreun binoclu, Jovan Bilici păstra atât tăcerea cât și izolarea. Cel puțin așa procedase în cele patru zile de când sosise acolo. La orele de instruire învăța despre toate orășelele, cătunele, podișurile, râurile, pârâurile, movilele și toate trecătorile posibile pe care le cuprindea harta ținutului Kosovo și Metohia, cu sutele. Frumoase prietenii legase cu seamănul lui, cu Milutin Vukelici, în ultima săptămână, dar și cu Ivica, cu care avea de atunci încolo să lucreze în echipă…

…Își strânse parașuta și stătea vârât alături de Milutin Vukelici în cel mai des tufiș pe care îl găsiseră la marginea pădurii. Pentru o protecție mai acătării își săpaseră și un șanț minuscul, cât să stea în el întinși pe burtă și să poată să observe de acolo orizontul din cât mai multe direcții. Își mai așteptau un prieten, pe Ivica, ce se pierduse de ei la parașutare, pe când ploaia mocănească de toamnă le ținea o tristă tovărășie.
-Crezi c-o fi prin apropiere? îl întrebă Jovan Bilici, mai experimentat decât Milutin, care avea înaintea lui încă cinci misiuni.
-Naiba știe! îi șoptea cu o profundă precauție. Oricum, dacă întârzie și mai mult de două ore, îl consider dispărut post mortem, și mă cărăbănesc de-aici. Dacă aș fi cloșcă, m-aș fi săturat deja de-atâta stat pe ouă.
-Mi se pare că aud ceva de la ora nouă! își ridică Jovan Bilici trunchiul, scrutind zarea cu niște ochi căscați.
Pocnetul palmei ca de creangă ruptă, trântită în cascheta soldatului neatent, îl reîntinsese înapoi pe burtă.
-Ești nebun?!? Tu crezi că numai noi suntem echipați cu binocluri și snipere??? Dacă în armata kosovară n-ar fi fost atât de mulți amatori, erai ciuruit până acum!
Jovan Bilici își plecă oarecum rușinat capul. Îi era drag Milutin, dar prea se bătea cu pumnul în piept cu cele cinci misiuni ale sale, în care în patru dintre ele făcuse doar patrulări plictisitoare, și în alta luase la rost cu sniperul niscaiva bătrâni dintr-un cătun, că doar la fel făceau și armatele improvizate ale albanezilor kosovari cu populația din enclavele sârbe, după explicația lui.
-Să anunțăm prin stație că Ivica nu a ajuns la destinație?
-Nu. Chiar dacă frecvențele ne sunt codate, ne pot fi sparte, și ne depistează urgent ăștia. Dacă nu or fi făcut-o deja, atunci când ți-ai scos scăfârlia din șanț și te-ai uitat după imaginarul Ivica. Nu ne rămâne decât să ne regrupăm la colibă, ca a doua opțiune. Peste jumătate de oră ne schimbăm ascunzișul, și rămânem acolo până dă înserarea! îl lămurea Milutin cu înțelepciune.
-Să sperăm că vom da de un ascunziș cu paie și plăpumi! se tânguia Jovan Bilici, dârdâind de frig pe sub mantia care îi slujea atât ca termoizolant cât și ca impermeabil.
Palma prietenoasă a sergentului Milutin Vukelici ar fi vrut să-i trosnească din nou cascheta, însă își aduse aminte că se puteau afla la limita depistării.

Cele două mogâldețe brăzdau tupiliș ceața ușoară, ca să se adăpostească apoi înapoia fiecărui obstacol pe care îl întâlneau în cale. Cercetau pe urmă cu băgare de seamă oricare mișcare.
-La ora patru! își atenționă Jovan Bilici partenerul, scrutând adânc prin luneta sniperului.
Îl vizau amândoi pe băiețandrul ce mânca pâine goală, și își aducea cele două vaci de la păscut. Părea la fel de necăjit, ca toți localnicii din zonă.
-Pac!!! urlă Milutin Vukelici, imitând reculul puștii cu lunetă cu un rânjet sadic.
-Să nu te mai pună naiba! îl ocărâ Jovan, dornic să îi facă exact la fel, să îi trântească în creștetul caschetei o pălmoacă… de să îi tresară creierii.
Rânjetul lui Milutin nu mai viza ce se întâmpla în spatele lunetei, ci pe Jovan Bilici în persoană:
-Ce, după ce s-au stins atâția dintre noi, și după ce ne-au lăsat mai săraci cu peste 200 de kilometri din teritoriu, te pomenești că ți s-a făcut milă de ei de le cam ei apărarea. Mai ales că în zonele sârbești au început să îi șteargă pe ai noștri de pe fața pământului!
-Mă gândeam… să nu cumva să ne trădăm prezența! se scoase din impas.
Din semiîntuneric, Miletici cerceta o hartă cu o lanternă făcută special să lumineze anemic.
-Trebuie să ocolim cu atenție satul Popaz. La vreo nouă kilometri e pădurea. La marginea ei, de-a lungul dealului, sunt o grămadă de colibe ciobănești. După cum ne indică harta, asta ar fi aia nelocuită, mult mai departe de celelalte. Trebuie să avem însă mare grijă să nu dăm peste vreun ciomăgar, că ăștia-s mai periculoși decât toată armata kosovară la un loc!
Drumul li se părură cu mult mai lung decât îl plănuiră. Înjurau cu năduf harta militară care îi mințise că ar fi fost mai scurt cu cinci kilometri. Orbecăiau pe întuneric, și, cel puțin lui Milutin, numai faptul că rătăcea prin noaptea ploioasă i se părea cea mai a naibii misiune la care asistase până atunci pe teritoriul separatiștilor. Forma colibei ascunsă în noaptea deprimantă li se contura cu timiditate. Din interior răzbătea anemic lumina pâlpâită a unui foc leneș, detaliu care îi bulversa pe cei doi rătăcitori. Din dosul câtorva pui de molid, Milutin scoase câteva înjurături în cea mai autohtonă sârbă. Își desfăcu harta sub uniformă, aprinse lanterna cu intensitate joasă și cerceta locația. Își cosnultă pe urmă și compasul.
-Suntem exact în inima locației. Nici măcar o dată pe lună nu poposește vreun trecător pe-aici. Ar fi ghinionul de pe lume să dăm peste vreo gherilă albaneză, sau și mai rău, peste niscaiva ciobani. Nici măcar un pistol cu amortizor nu avem la noi…
Îl luă pe urmă în râs pe Jovan Bilici, însă în felul cel mai serios, menit să îl facă să se scape în nădragi:
-Scoate-ți cuțitul. Ne vom răfui cu ei corp la corp. Având în vedere că îi luăm prin surprindere, avantajul s-ar putea să fie de partea noastră, chiar dacă cei din interiorul colibei or fi mult mai zdraveni decât noi…
Când puse lanterna cu intensitate anemică pe chipul lui Jovan observă că efectul fu cel scontat. Spre deplina lui satisfacție remarcă la acesta cursa mărului lui Adam ce i se plimba de sus în jos. Milutin începu să râdă, bătându-l zdravăn peste ambii umeri cu ambele palme.
-Te-ai cufurit ca o cucoană isterică!
Jovan Bilici nu îi gustă gluma. Nu își dorea chiar deloc să nimerească încă de la prima misiune în vreo luptă, mai ales că tot auzise din povestirile tovarășilor lui că aceștia, în afara faptului de a se plictisi de moarte prin patrulare, nu făcuseră mai nimic, decât că iscaseră mare zarvă în rândurile localnicilor. I-ar fi fost ghinionul de pe lume. Ar fi intrat în rubrica: „neapărat numai mie trebuie să mi se întâmple”!
-Numai în filmele americane se poate întâmpla una ca asta, bre, să dai năvala ca bou’ în mijlocul unui obiectiv fără să știi cu cine ai de-a face, și să începi să spinteci cu cuțitul în stânga și-n drepata. Ești cam mort în secundele următoare!
-Și-atunci cum procedăm, cum facem??? îl repezi Jovan în șoaptă, isterizat, mai liniștit însă că nu trebuia să spintece burdihanul vreunui cioban.
-Îi facem să iasă pe rând, ca șobolanii. Aruncă cu pietre în ușă. Dacă sunt amatori, vor ieși în bătaia flăcării din interior, și atunci îi luăm ca din palmă. Dacă refuză să iasă, atunci ne putem gândi că ceva pute.
Pietroaiele de podiș bubuiau ușa de lemn a colibei. Jovan Bilici era însărcinat cu lansarea acestora, pe când Milutin Vukelici își luase poziția de tragere. Ca factor preventiv își pregăti și două grenade, pe care și le puse la îndemână.
După cum se așteptară, ușa nu se deschise, iar cel sau cei din interiorul colibei stinseră focul. Puțin mai încolo se auzi și armarea unei singure arme, semn că cel sau cei din interior nu mai aveau altele. Sergentul Milutin îl trimise pe Jovan să se poziționeze în altă parte, să poată trage cumva de acolo prin crăpătura ușii, dacă cei din interior s-ar fi pus să o întredeschidă. Altă ieșire din colibă nu exista, pe cele două ferestre ale acesteia nu putea să încapă nici măcar un copil.
-Va trebui să trecem la planul B! îi șopti Milutin lui Jovan.
Milutin își lăsă partenerul să se poziționeze și strigă către ușa colibei, vizând-o încordat prin lunetă:
-Care sunteți acolo, bre? Sunteți înconjurați! Ieșiți ușurel cu mâinile ridicate!
Din bezna din interior răsună… (va urma)

Preferințele muzicale ale porcului

În nefastele accidente mediatizate în care sunt implicați atât oamenii cât și animalele, cele mai mari îngrijorări ale audiovizualului sunt cele referitoare la ce s-a întâmplat cu animalele, dacă mai trăiesc, dacă sunt bine îngrijite... pe când oamenii sunt abandonați cât colo. Aici ar fi efectul favorabil înclinării către o lume mai bună pentru animale, oamenii dezumanizându-se în continuu.
Din cele mai îndepărtate veacuri locuitorii homosapien ai planetei își dădeau cu plăcere pedepse corporale, dar le plăceau și mai abitir să asiste la ele. Dacă călcau în străchini femeile erau bombardate cu bolovani până la moarte, pietroaiele metamorfozându-le și mai vădit fizionomiile schimonosite și nemachiate. Dacă lecuitoarele dădeau greș cu vindecarea, erau ridicate pe un rug înalt, cât mai în văzul lumii, erau transformate pe loc în vrăjitoare, și deveneau făclii urlătoare, și asta spre marele deliciu al publicului. Se practica și biciuirea în văzul lumii, iar privitorul participant se hrănea cu fiecare geamăt al nefericitului introdus cu capul și mâinile în jugul fix, indestructibil, confecționat cu strășnicie de dulgheri din lemn masiv de stejar. Ce să vă mai spun de spectacolele sadice care încântau văzul zgâitorului? De spânzurători, ghilotinări, ciopârțiri ale umanoidului?!
Cu timpul gena aproapelui a suferit o mutație, oamenii nu mai participau la execuții publice, doar dacă erau mânați pe ici pe colo la vreo nobilă condamnare prin împușcare. Gena umană își transforma cruzimea de la o epocă la alta, rădăcinile ei fiind adânc împlântate în savurarea suferinței altuia, dacă îi tăiai florile, frunzele și tulpinile, i se regenerau urgent nervurile împotmolite în substraturi. Cu timpul, această genă a cruzimii a fost stropită cu o soluție a îmblânzirii, de la epurări și execuții în masă s-a dedat în principiu bătăii, așa că de la ferestre răsunau tânguielile jalnice ale nevestelor educate cu parii din partea bărbaților care își juraseră cândva pe Biblie ca să le iubească așa cum se iubeau pe ei înșiși. De la alte ferestre răzbăteau aceleași zbierete înmărmuritoare din cauza curelelor aplicate peste fesele și spinările copiilor care veneau acasă cu note rele de la școală. Gândirea, individualismul, erau de pe atunci oprimate. Ferească Domnul să nu fi învățat ideologiile pe dinafară și să fi studiat alte bazaconii. Dar totuși îți vedeai mai departe de propria viață, nu de încetarea acesteia, într-o manieră lugubră, chinuitoare, expusă-n văzul lumii.
Oricum, nostalgiile acestor chinuri au trecut de la om la animale. Vecinul tradițional căra dihorul în cușcă, cu răbdare. Se oprea apoi din drum la fiecare răscruce prăfuită, ca să adune câți mai mulți localnici ai satului la judecată, de preferință plozii. Punea apoi cușca spintecătorului de găini deasupra celui mai domol foc cu putință, după care, prin grilajul cuștii, înțepa dihania cu o andrea, și asta spre cel mai profund amuzament al gurilor cască, încântați de deliciul chițăiturilor rozătoarei, care se foia în zadar în stânga și în dreapta, blestemând ouătoarele pe vecie, ca într-un târziu lugubru, viața necugetatei făpturi să apună. În alte sacre locații aracii se frângeau de șalele deșiraților catâri, și asta spre bucuria consătenilor și îngrijorarea bocită a consătenelor. Nici tăiatul găinilor nu era departe de marele amuzament. Gospodarii lăsau îndeletnicirea pe seama copchiilor, ca scurtarea gâturilor ouătoarelor să dureze cât mai mult în timp și în spațiu, căci micuții nu aveau îndemânare prea deplină în mânuirea securilor. Până și miorlăitoarele și lătrătorii alergau panicați în urma ciozvârtelor aruncate, și asta spre distracția sătenilor.
Cel mai mare amuzament era însă atunci când participau la tăiatul porcului. Sufletul îi părăsea cu greu trupul. Tăietorul beregatei trebuia să fie într-adevăr un reușit maestru ca să poată să îl trimită cât mai urgent pe lumea cealaltă și, de multe ori tăietorii nu erau adevărați maeștri. La suferința grotescă a porcilor tăiați de mâna nesigură a celui care și-o anesteziase cu câteva păhărele de rachiu înainte de punerea în aplicare a execuției capitale, participau și miloșii, ca moartea apăsătoare a râmătorului să îi fie de o durată și mai lungă. Autoplictisit de atâtea urlete, animalul se apuca să facă pe mortul, poate-poate ritualiștii ar fi uitat de el și l-ar fi lăsat boalii în pace. Actoria nu îi ținea însă prea mult, căci se ridica cu toată căpița de fân aprinsă pe el, și o lua de nebun la fugă pe tăvălug, spre profundul extaz necontrolat al mulțimii. Însă cum se bălăngănea anemic pe copite ca un bețiv, era repede prins în frânghii. Măcelarul își ridica cuțitul în aer, și-l flutura cu rânjete barbare, carpatice, demne caracteristicii unui neam nobil, după care își repara cu sârg greșala, înfingându-i evadatului lama în gâtlej până la prăsele. Ce vremuri, ce epoci, pline de distracții și plăcere. Nu ca acum, că s-au găsit tot felul de forumuri și coaliții care apără porcul, lezând afinitatea umană către distracții.
Măcelarii nu mai au dreptul să omoare într-un barem nedefinitivat porcul, să îl schingiuiască cu mândrie, susținut de ochii bucuroși ai privitorului. Acum e musai să îl trimită către o lume mai bună cu electroșocuri, ori cu un pistol rapid, proptit în mijlocul creștetului, care îl pocnește de nu se vede cu o bilă. Până și carnea nu îi mai are același gust, pentru că se strică perpendicular cu lipsa torturii, a chinului și a trecerii în neființă a negrăitorului către alte plaiuri, și reîncarnarea mai târziu a acestuia, poate, în vreun mare politician. Chiar și muzica de fundal ce slujea ca inspirație celor ce se pricepeau la retezarea gâtlejului mult prea așteptatului porc a fost schimbată. Melodiile care răsunau pe la tot colțul și în jurul omătului înroșit cu cântece de leagăn despre moartea de ciudă a dușmanului speriau porcul, și era agitat înainte de electrocutare, își presimțea nefastul augur, și nu puteai să îl mai scoți din coteț decât cu forța. La fiecare tragere de frânghie grăsanul scotea cele mai tunătoare grohăituri, lucru total neadecvat și neindicat comisiilor de evaluare a decibelilor. Ca guițătorul să nu se mai sperie de melodiile împovărate de-atâția dușmani și polițiști care confiscă marfa, adică propria lui piele transformată în carne afumată, comisiile de protecție a animalelor au fost nevoite să impună tăietorilor să se folosească de alte melodii, ca râmătorii să se ducă fericiți și de bună voie către Valhalla. Au ales Oda Bucuriei, a lui Beethoven. Și au avut dreptate. Parcă porcul schița un zâmbet atunci când trecea în neființă, la fel îi zâmbeau pe urmă și ochii, și corpul inert, deși executanții nu îi mai găseau carnea atât de gustoasă de când le fuseseră impuse astfel de regulamente. Cu acest prilej, unii dintre ei mai găsiseră să îl execute pe cale tradițională, în secret, la mare depărtare de ochii bârfitori ai lumii, îndesându-i adânc călușul în gură, ca să tacă boalii din gură. Unii europarlamentari carpatici au luptat anemic pentru prelungirea acestor ritualuri nobile la curțile europene, neînțelegând frustrarea poporului, câștigând temporar persistarea frumoasele tradiții.
Trecut-au toate. Lumea s-a calmat, nu se mai putea bucura în tihnă de urletele aproapelui, or a animalului. Ce-i drept, se mai iscă din când în când și conflicte izolate, și și-aici, ne întoarcem nițel în trecut. Ferească Domnul să fi cârtit împotriva domnitorului, că te-nchidea într-un taur de bronz și te fierbea la foc domol de te luau zbâții, pe când acum, dacă șeful urlă la tine, ai înaltul privelegiu de a arunca uneori cu un scaun după dânsul, de să-i dispară urgent cheful de șefie.
Of, Doamne, singura refulare a nervilor mai poate sta acum în aruncatul telefoanelor mobile de pereți, or prin urlete, ca terapie muzicală. Și-atâta urlă și izbesc de pereți contemporanii cu telefoanele mobile, de sparg geamurile apartamentelor și le lăsă fără tencuială. Și, până când n-or interveni alte comisii care să tragă la răspundere pe cei ce aruncă cu telefoanele mobile în pereți pentru că le strică stâlpii de susținere și le răzuiesc tencuiala, singurul refugiu al sadismului ca mijloc de descărcare a stresului va rămâne acesta...

Văzut din spate, domnul Târtănel părea deosebit de impunător, pășind încrezător pe caldarâm cu brațele răsfirate. Câțiva pași să fi făcut și îl puteai observa și din față. Pieptul îi sfredelea provocator boarea anemică de aer, căci mergea contrar vântului, iar burta carpatică îl făcea să se cambreze nițel, ca efect de echilibru. În spatele ochilor bulbucați i se ascundea o panică vădită, ce punea de mai bine de trei luni stăpânire pe el. Cu toate acestea era un adevărat exemplu de cetățean destoinic. Urmărea cu ură trecătorii inconștienți care nu purtau mască în spațiul deschis, sau cutezezau să își scoată nasul în afara acesteia. La o adică, dacă toți și-ar fi ridicat preventiv nivelul peste nas așa cum o făcea el, țara asta ar fi fost poate singura țară normală la cap pe care ar fi avut-o Europa. Vigilența asta i se trăgea de la anii de slujire a partidului. Venea la ședințe cu un sfert de oră înainte, fie că era zi, fie că era seară, secetă sau ger, împărțea cu strășnicie pliantele electorale în cutiile poștele, la sindrofiile organizației era desemnat cu aprinderea focului, cu prăjitul micilor, cu împărțitul berii, că nu de alta era chemat în fruntea petrecerilor organizate de partid, conducătorii acestuia știau că era responsabil și cinstit, nu ca ăialalți, de și-ar fi făcut pe ascuns provizii. „Târtănel în sus, Târtănel în jos, Târtănel acolo, Târtănel dincolo”! așa îl alintau șefii din organizație.
Transpirase de atâta mers pe jos, prin caniculă.
-Pune-ți doamnă masca aia pe nas! Vrei să ne îmbolnăvești pe toți??? s-a răstit apoi la o gospodină ce i-a ieșit în cale.
Simțea că nu îi făcea bine supărarea. Chiar îi mărea chinul plimbării pe caldarâm. Era numai o apă. Respira aerul încins cu porția, dar nu ar fi renunțat la mască nici sub tortură. Oricum nu mai avea mult și ajungea la magazinul de materiale. Ținea morțiș să își cumpere o draperie. Se simțea spionat de familia Deșteptu, mai ales de capul acesteia. Ieșea așa, cu o nesimțire de nedescris pe terasă, fără să șteargă o clanță, cu hainele infectate, că îl vedea atunci când venea din oraș, de la birou, îmbrăcat exact în aceleași haine cu care fusese la muncă, și nu și le separa de celelalte, precum tot sfătuiau medicii populația la televizor și, (și mai și), îi stătea în aerul pe care și-l respira de pe balconul aflat periculos de aproape de terasa lui, la mai puțin de 40 de metri. „L-o fi prostit și pe ăsta cărțile! gândea cu ciudă. După ce că îmi otrăvește urechile cu muzica aia a lui, cu simfoniile lui de nebun, acum îmi iese și neprotejat în dreptul balconului”.
-Auleeeu, tu-i mama mă-sii! Am trecut de magazinul de pânze. Dacă mă gândesc la toți proștii...
Acum Târtănel trebuia să se întoarcă o bună bucată de drum, blestemându-l în gând pe domn’ Deșteptu: să îl mănânce de să nu se vadă Covidul...
...Draperia pe care și-a achiziționat-o cântărea ceva. Special și-a ales-o, ca nu cumva să răzbată fumul de țigară până la el de pe terasa sociologului nebun. Conducea mulțumit spre casă. Zâmbea. Acum chiar că era bucuros că nu a renunțat la mașina lui veche, în folosul alteia, cu câțiva ani mai nouă. Ăstea nu erau vremuri de cheltuit pe mașini mai noi. Las’ că era bună și-a lui. De-abia i-a schimbat uleiul, plăcuțele de frână, iar piese pentru ea găseai până și-n container. Râdea. Îl disprețuia în gând pe prostul ăla de vecin al lui, pe Deșteptu. Ce i-o fi trebuit lui mașină nou-nouță? Ăstea-s vremuri de fandoseli?! Lasă nene, că-l văd eu vânzând lucruri din casă ca să și-o întrețină. La râu o să și-o spele...
Domnul Târtănel aproape că se sufoca în propria mașină. Nu avea aer condiționat înăuntru, dar acum chiar că îl bucura dezavantajul. Medicii au spus clar, virusul v-a muri la căldură. S-a înroșit nițel la față, de ofuscare. A călcat ușor frâna și și-a deschis din manivelă geamul:
-Bă, sportivule, puneți, bă, masca pe față! Ia uite la el, țara arde și baba se piaptănă. Treci, bă, în casă. O grămadă de oameni mor în jurul nostru și ție îți arde de sport, nebunu’ dracului!
Efectul dojanei a fost cel scontat. Sportivul i s-a abătut din cale pe un trotuar lăturalnic...
...Domnul Târtănel s-a străduit nițel cu montatul draperiei, și asta spre marea lui satisfacție, pentru că nesimțitul ăla de Deșteptu stătea pe terasă cu picioarele încrucișate pe masă și fuma de mama focului, normal, fără ca să poarte mască, pe când el, cocoțat pe fereastră, și-o purta cu strășnicie. Se descurca destul de greu acum de unul singur, recunoștea că avea nevoie de un pic de ajutor la montatul draperiei, pentru că încă actuala lui nevastă (doar în acte) plecase de acasă. Lui i-a rămas apartamentul cu două camere, iar ea a pus laba pe casa de la țară. „Acolo să stea, dacă-i tâmpită”! o bombănea. Ce ți-era domnule, dacă punea mâna pe-o cârpă și dezinfecta clanța de la ușă? Era chiar atât de greu să pună niște Domestos pe covorul de pe prag? Să separe hainele purtate afară de cele din casă? Doar de gura lui o mai făcea din când în când tâmpita, că cică era conspiraționistă. Și la urma urmei a avut mare dreptate când le-a tras la amândouă câteo mamă de bătaie, și ei și lu fii-sa, atunci când s-a întors de la ultima lui zi de muncă. Adică ce era dacă dezinfecta banii, așa cum le ceruse răstit? Chiar acum s-au trezit să îl părăsească neisprăvitele, la greu, când lumea trebuia să fie unită. De ce n-au făcut-o înainte, când le zvânta cu bătaia pentru lucruri mai mărunte??? Acum căscăunda mai bătrână umbla pe la tribunal ca să își schimbe numele. „Feleacu să o cheme, dacă-i proastă! nădușea Târtănel pe îngustul balcon, bătând cu ciocanul pironul ce nu voia nicicum să intre în peretele de beton. Halal nume, Feleacu, n-a auzit de el nici dracu! Parașute să devină amândouă, că mi-am tocit pe ele palmele și pumnii pe degeaba, că tot nu s-au trezit la realitate”!
Pe când pe el... îl știau toți vecinii și localnicii din apropiere. Păi o bordură ciobită nu găseai pe cele trei străzi pe care i le dăduse în desemnare partidul, a conturat fiecăruia în parte un loc de parcare, a plantat tei în jurul pubelelor de gunoi, ca să nu mai pută, că nu degeaba îl strigau vecinii, chiar și de pe celălalt trotuar: „Târtănicăăă, hai nea Târtănică la o bere”! Și ieșea cu ei, că de aia era respectat.
Nădușea, și transpirația îi ustura isteric ochii. Și-o ștergea doar cu degetele din mijloc, atent ca nu care cumva să își infecteze masca. De nervi, îl omora și inima, pentru că atunci când reușea să fixeze un capăt al draperiei deasupra ferestrei, cădea celălalt capăt. Ce chef de bătaie avea în acel moment să îi tragă încă actualei lui neveste. În gând o făcea în toate felurile, că dacă inconștienta ar fi fost în clipa de față lângă el, ar fi montat demult draperia. A coborât de pe scaun și s-a dus spre magazie ca să își aducă o scară. A străbătut sufrageria, însă s-a oprit câteva secunde și în fața televizorului, unde președintele țării tocmai își făcea cetățenii proști, pentru că nu purtau mască. De-acolo a trecut în bucătărie, unde la radio se anunța că la centrele de anestezie și terapie intensivă nu mai erau paturi vacante din cauza victimelor pricinuite de inamicul invizibil care se numea Covid.
Pe drumul de înapoiere pe Târtănel l-au prins toate frisoanele. Nu mai conta că cu scara i-a fost mult mai ușor, nu mai conta că a reușit să fixeze draperia, nu se mai bucura de victorie, căci de dincolo de draperie, prin crăpăturile acesteia, îl zărea pe domn’ Deșteptu cum fuma cu nesaț de pe terasă, și asta fără să se protejeze. Parcă îi simțea mirosul fumului de țigară de la mai bine de 30 de metri (ce purta odată cu el mai mult ca sigur cantități uriașe de viruși). Îl apucară subit nebuniile. Îi și striga din spatele scutului de după care se adăpostise:
-Bă, nu mai fuma, bă, fără mască, deșteptu’ naibii, că ne bagi pe toți în spitale!
A înlăturat apoi puțintel colțul draperiei și îl observa cu ură. Precis că îl auzise. Deșteptu zâmbea cinic, fuma, își sorbea mai departe cafeaua, și citea o carte groasă.
„Omu’ ăsta nu-i normal la cap! gândea Târtănel, și tare i-ar mai fi sărit la beregată, dar îl ținea în loc depărtarea, și mai ales îl speria că dom’ Deșteptu câștiga proces după proces împotriva lui, după ce îl tot avertizase de nenumărate ori să nu își mai bată fiica și nevasta, că se auzeau până la el în casă. Prostu, ia uite la el ce carte citește. Și-ascultă în tăcere muzică de nebuni, din aia la pian și vioară. Crede că nu-l aud dacă a dat-o mai încet? Și la o adică, de ce trebuie să citești o carte groasă?! Ce, nu-i de-ajuns să afli tot din titlul unui ziar? Că eu așa fac. Pe Facebook îmi dau seama că-i groasă treaba numai din titluri, nu mai trebuie să intru în toată postarea, să-mi bat capul cu tot felul de prostii. Așa că la o adică, Deșteptu ăsta ce vrea să demonstreze?
Clipe de coșmar în acea noapte pentru Târtănel. Avea insomnii pe lună plină, iar de închis televizorul, nici nu voia să audă. Așa se obișnuise să doarmă, cu sonorul dat în surdină. De mai bine de trei ore se tot gândea la înțepăturile din gât ce nu-i dădeau pace și îi produceau o tuse seacă. Parcă se înnăbușea din acea cauză. Între-căscă ochii și și-i rătăci pe ecran. Un cetățean, culmea, cam de aceeași vârstă ca și el, se chinuia să respire printr-un furtun pe care îl avea înfipt adânc în gât, iar niște doctori îmbrăcați cu totul în niște celofane albe îl întorceau de pe o parte pe alta. În josul ecranului scria „România aproape că nu mai are paturi”. Pe Târtănel l-au prins toate frisoanele. Își ștergea sleit straturile de sudoare de pe frunte. Își simțea gâtul iritat. Se sufoca. Avea senzația că aerul pe care îl trăgea nu îi iriga cum trebuia plămânii. Simțea că avea febră. S-a ridicat din pat și s-a îndreptat către dulăpiorul de medicamente, montat pe peretele de la baie. Cotrobăia înăuntru și își lua la rost încă actuala nevastă, că numai ea știa pe unde vâra lucrurile acolo. A găsit până la urmă termometrul. Ședea sleit cu el sub braț pe muchia patului și își plângea de milă. Avea toate simptomele firești de Covid. Și-atât de mult s-a protejat. Dar așa se întâmplă mereu, iei boala de la nesimțiții care se cred buricii pământului și care îi sfidează pe cei ce se protejează, așa cum era idiotul de Deșteptu, de fuma pe terasă fără mască, trimițându-i fumul infectat direct la el pe balcon. Termometrul îl anunța că avea 36 cu șase. Nu îl credea pe cuvânt. Atunci de ce i se cufunda fruntea în transpirație??? Cu ce chinezărie își măsura temperatura?
Nu a înțeles nimic din ce i-au explicat cei de la 112. Cică avea atac de panică, să stea liniștit, că nu-i nimic. Da’ cum naiba să nu fie panicos, când îl mânca cerul gurii de ziceai că avea pureci, tușea ca un fumător înrăit deși nu fuma, și avea temperatură, că de aia tot transpira.
Cu greu i-a trecut și noaptea, rămasă pe trei sferturi nedormită. Dacă ar spune că a închis ochii două ore, ar fi mult. Își descețoșa privirea cu o angoasă teribilă. Pe ecranul televizorului se anunța triplarea cazurilor, iar președintele țării cu accent de ungur anunța că situația era ca-ta-stro-fa-lă.
Târtănel nu și-a mai băut cafeaua. Călca de zor. În cufăr și-a pus câteva măști de rezervă, două săpunuri, biscuiți, dulciuri și câteva ziare de sport (chiar și din cele vechi), ca să aibă ce citi. Și-a luat pe el costumul de nuntă. Măcar la spital să se mai prezinte la patru ace, nu numai la înfățișarea de divorț. În felul acela poate că cei din comisie l-or pune singur în vreun pat, nu cu încă cineva. I-ar fi fost ghinionul de pe lume să stea în pat cu încă doi sau chiar trei pacienți, că România era plină de astfel de surprize. Dar măcar avea mari șanse să se întoarcă tratat, viu și nevătămat de acolo, că așa îl calmau știrile: numărul vindecărilor era mai mare decât cel al morților.
Cu cât străbătea mai mult caldarâmul ce-l ducea spre spital, cu atât se calma mai mult. Chiar zâmbea. Își și imagina în jurul lui fetele tinerele, vesele și drăguțe ce aveau să îl primească, că doar așa le vedea la știrile de pe Facebook. Din ascunzișul combinezoanelor albe se iveau ele, cu mesajele lor nevinovate: „tu stai acasă pentru noi, noi stăm la spital pentru tine”! Mirosul covrigilor proaspăt scoși din cuptor l-au făcut să se oprească în dreptul covrigăriei „La Țățica”. Era înnebunit după ei. I-a cumpărat pe toți. Zâmbea cu seninătate la gândul că avea să le servească pe tinerele asistente.
Afară începea să se încălzească. Din spate soarele era aproape dogoritor. Îl frigeau și covrigii. Târtănel și-a adus aminte de boală. I-a dispărut zâmbetul. A început subit să tușească. Se înnăbușea. Îi venea să își smulgă masca de pe figură, dar din respect pentru el cât și pentru alții și-o purta cu stoicism pe figură. Cei din jur îl enervau. „Ia uite la ei, de-abia dacă unu din zece poartă mască. Tâmpiții naibii, m-au îmbolnovit cu nepăsarea lor”.
Mai avea ceva de mers până la spital. Nu îndrăznea să ia taxiul, ca nu cumva să îl infecteze și pe șofer. S-a așezat pe o bancă să își mai dreagă sufletul. Îi era foame. S-a slujit de un covrig, chiar dacă era pentru doctori. La o adică... ce ți-era dacă le ducea 19 covrigi în loc de 20? Tot aia era. Nici măcar nu știa câte asistente aveau să îl întâmpine...
...Duduia grăsană de la primiri urgențe se rățoia la Târtănel ca să plece acasă, că era groasă treaba, n-aveau timp de prostii. I-a luat pulsul, iar temperatura i-a măsurat-o doar cu palma.
-Se pare că dumneata n-ai înțeles încă ce înseamnă termenul „urgențe”! îl certa, pe când îl invita să părăsească spitalul.
Domnul Târtănel se înnăbușea pe dogoarea drumului de întoarcere. Îl omora și gândul la kilometrii pe care îi avea din nou de parcurs. Bombănea pe drum, dându-le în sfârșit dreptate și conspiraționiștilor de pe Facebook, precum că pe unii doctorii îi triau și pe alții îi lăsau să moară. Adică ce dacă avea 56 de ani și era grăsun? Ce, grăsana de la urgențe, cam tot de aceeași vărstă, era mai slabă??? I-a mai și pocit numele, nesimțita, cică: „Domnu Tâtrtănache, lăsați pălăvrăgeala și ieșiți urgent afară... ” Ahaaa, acum înțelegea el, ea era la loc sigur, se putea trata de Covid la orice oră, că era de-a casei, pe când el, plătitor silitor de CAS, trebuia lăasat să moară...
Ca un cazan care gâfâia, Târtănel și-a descărcat neajunsurile pe tinerii ce stăteau pe scările barului „Făr de griji”. Brațele lui când vâjâiau pe lângă capetele celor împricinați, când li le lovea din plin.
-Plecați naibii acasă, nu mai căscați gura pe străzi, că o să crăpăm cu toții!
În fete nu a dat, doar într-una, care râdea ca o capră, iritându-l și mai tare. Când a prins-o cu brațele și a smotocit-o de păr, găliganei i-a dispărut subit râsul. S-a întors apoi din drum ca să își recupereze șlapul de culoare roz cu care aruncase după ei. Măcar a reușit să îi împrăștie, și să le salveze viețile.
Transpirat sloi, așa a năvălit domnul Târtănel în casă. Din mers a dat drumul la televizor, a deschis apoi și aparatul de radio din bucătărie. Și-a tras urgent pijamalele pe el și și-a pus hainele pe care le-a purtat pe raftul cu haine infectate. Le-a pulverizat rapid cu un spray de omorât gândacii.
Era frânt. Se apropia ușor și înserarea. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav ar fi avut o mare bucurie ca să își trăiască viața, mai ales că se apropia momentul prielnic al cinei. Aproape că a uitat de morții de la televizor și scopul cu care l-a deschis de acea dată. Și-a pus în ambele încăperi câteo foaie și-un pix. Voia să afle numărul de telefon al celor de la televiziune și să îi raporteze pe cei de la spital acolo, să îi râdă o țară întreagă pentru că nu i-au tratat Covid-ul. Sincer vorbind, era bucuros că fiică-sa și încă actuala lui nevastă nu erau acasă, că le-ar fi putut infecta și pe ele, deși recunoștea în cel mai întunecat ungher al sufletului că îi era dor rău de căscăunde.
N-a putut să facă rost de numărul de telefon al vreunui post de televiziune sau de radio, și asta spre norocul celor de la spital, că se mai calmase. În schimb și-a notat un număr de telefon prin care putea să îi denunțe pe cei care nu respectau distanțarea socială. Să fie...
Își lua masa în acompaniamentul televizorului. Anunțau că în țară era prăpăd și că pacienții erau puși pe jos deoarece nu mai erau paturi. Târtănel își aducea aminte că n-a zărit niciun rănit și nici vreo oarecare agitație în interiorul și-n curtea spitalului, ziceai că era bântuit de pustietate. Mai bine, că se speriau naibii pacienții și o luau la fugă. Era ferm convins că muribunzii erau depozitați departe de ochii lumii, jos, la subsol, introduși printr-o intrare secretă, și-i credea pe cuvânt pe doctori.
Din motive întemeiate de siguranță și-a dublat porția de țuică. La fel a procedat și cu usturoiul. Dacă medicii nu voiau să îl ajute și decideau care erau cei ce aveau sau nu dreptul să trăiască, măcar să recurgă la sfatul bătrânilor, că de aia erau bătrâni, că știau ei ce știau, cum să se apere de tot felul de inamici invizibili.
Masa a făcut minuni. Îi era mult mai bine. Ca să își mențină starea s-a dus direct la dulăpiorul cu medicamente. Mai avea doar două tablete de Paracetamol. Le-a înghițit pe amândouă, cu o dușcă zdravănă de țuică. De când cu Covidul... șase cutii întregi consumase. Ce să facă? Era acum dependent de medicamentul care făcea minuni. Slavă Domnului că banii de șomaj îi ajungeau cât să-și ia mâncare, medicamente, plata facturilor și benzină. Haine noi nu îi mai trebuiau, și de vacanțe, Doamne ferește, nici nu mai voia să audă. Și-ar fi făcut obligatoriu și un test Covid, ca să le demonstreze iresponsabililor care l-au refuzat că chiar îl avea, dar nu îi mai ajungeau deloc banii. Voia doar să trăiască, pentru că avea numai 56 de ani.
Chiar se detensionase total, și zâmbea atunci când a intrat pe balcon ca să își pună hainele dezinfectate pe sârmă, să prindă în ele puțin aer de noapte. Normal, și-a pus obligatoriu masca pe față. Din păcate zâmbetul i-a dispărut rapid. Dom’ Deșteptu se bărbierea pe terasă, fără să poarte mască. Și culmea, asculta muzică din aia de-a lui, de descreierați, la viori și flauturi.
Târtănel și-a abandonat hainele dezinfectate cât colo. Le-a lăsat să-i cadă la întâmplare. A dat buzna înapoi în cameră și s-a baricadat acolo. Și-a închis la maxim termopanul și draperia.
-Stai că te-nvăț eu minte, mama mă-tii de derbedeu!
S-a repezit direct la notes, s-a uitat peste numărul de telefon, și a format numărul de la denunțuri nepurtat mască. Chiar și la a zecea încercare i-a răspuns același robot (cu voce plăcută de domnișoară), precum că momentan numărul format este nealocat, rugat fiind să încerce chiar și pentru a o suta oară.
-Tu-ți țara Paștelor mă-tii!...
Târtănel vedea roșu în fața ochilor. Nici pomeneală să se mai uite la un serial comic cu polițiști români, și nici pomeneală să mai guste din cei 19 covrigi pe care și-i pusese deoparte pentru un serial așa de bun. Din contră, i-a izbit de dușumea cu sete, cu tot cu pungă, strivindu-i apoi în picioare, asta ca răzbunare și împotriva doctorilor care nu l-au primit la vindecare.
-Na, luați covrigi cât încape, măsluiților!
Văzându-l de pe terasa de vizavi, conturat prin draperia pe care tocmai și-o montase, sociologului Deșteptu i se părea că vecinul lui isteric făcea exerciții spasmodice de aerobic, și îl mira lucrul ăsta, pentru că de atâția ani îl vedea pe Târtănel preocupându-se doar cu un singur sport: dusul paharului cu băutură la gură. Nu avea de unde să știe că acesta se ocupa cu fărâmițarea în picioare a celor 19 covrigi.
Inima lui Târtănel îi bătea în piept de să-l omoare. L-a apucat o tuse seacă, gâtuitoare, iar aerul din încăpere îi hrănea plămânii cu porția. Acum stătea amorf în fotoliu și părea că se uita în gol la televizor. Vorbea purtătorul de cuvânt al sănătății. Îl simpatiza și îl asculta mereu cu mare atenție, chiar dacă grăia româna cu un accent puternic în arabă. În momentul de față, printre sutele de sfaturi pe care le-a tot dat până atunci românilor, le mai dădea un ultim sfat, să își poarte masca până și în somn. Și sfatul chiar că îi pria lui Târtănel, pentru că îi era somn de tot și de toate. S-a vârât în pat și pentru prima dată și-a potrivit masca pe față și acolo. Adormea zâmbind, cu pătura trasă până peste nas. Uitase să constate că nu îl mai scărpina gâtul, iar aerul îi invada parcă mai ușor plămânii. Se așeza și somnul peste el. Visa. Se făcea că i s-a răspuns urgent la telefon. Oamenii îmbrăcați în combinezoane albe au venit rapid și l-au băgat pe prostul ăla al lui de vecin, pe dom’ Deșteptu, în izoletă, ducându-l cu ei spre un lagăr cu destinație necunoscută, în acest fel lumea putând fi salvată pe vecie de astfel de inconștienți de genul...

Intensitatea luminii parcă pâlpâia acum cu o tărie mai mare. Sau cel puţin despre lucrul acesta încerca să îi încredinţeze Jan Scarlat. Îşi privea cu mândrie creaţia, înciudat într-un fel că nu se gândise la improvizaţia aceea dinainte. O studia pieziş, căutând să o vadă prin fumul care îi evada din ţigară.
-Acum e altă treabă! jubilă. Sper că n-o să mai cutezaţi să îmi spuneţi că nu vedeţi să citiţi! Astea-s bărbi. Din iubire pentru şcoală, lecţiile pot fi învăţate şi pe întuneric. Ce credeţi, că în copilărie, la mine în sat, în sălbăticie, învăţam la lumina neonului?! Aveam lampă cu petrol. Aia pute, nu ca asta pe ulei! îi certa, mai mult cu voioşie. Dezavantajul e că din cantitatea asta de ulei am fi putut prăji câteva porţii bune de piciogi, da’ las’, şcoala cere sacrificii. Zic popii că hrana spirituală are întâietate celeilalte...
Îi cerceta pe rând, chinuindu-se să îi încarce cu o veselie falsă. Tăcerea lor îngândurată şi încruntarea celor trei cufundaţi cu nasurile în cărţi şi în caiete îi contestau acest lucru. Nu îi răspunseră decât pocnetele voioase ale boabelor de porumb care se coceau pe tavă. Săreau din când în când şi îl mai trezeau pe Jan din propria nemulţumire. Se apleca sprinten, le culegea de pe covorul nemăturat, şi şi le îndesa cu precauţie în gură. Mai scăpa câte-un suduit nevinovat atunci când îl ardea câteo grăunţă. Întorcea cu mişcări rapide porumbul de pe tavă şi îşi ferea adesea degetele ca să nu se frigă. Dacă o făcea, sufla nemulţumit peste ele ca să şi le răcorească.
Liniştea încăperii luminate mocnit de lampa improvizată adâncea gândurile bărbatului făcându-l să se cufunde undeva departe, în trecut. Tava pe care sărea cucuruzul era incandescentă, dându-i senzaţia că era întins el însuşi peste dânsa. „Dacă aşa mă dor degetele de mi se face frig când mă ard la ele, cum naiba s-or fi simţit ăia... puşi de vii la fript pe vreun rug?! Îngrozitor or fi fost şi pentru debilii ăilalţi, care se adunau să se zgâiască întocmai unor gură cască, să se cutremure nesiliţi de nimeni de urletele nefericiţilor cocoţaţi acolo, să îşi facă o memorie pe vecie cu mirosul cărnii umane. Păi numai când îmi ia foc păru’ de pe mâini îl simt şi îmi aduc aminte de el până şi după o lună, d-apoi de mirosu’ cărnii de om”?!
Aroma boabelor de porumb încinse pe plită îl făcu pe bărbat să îşi uite subit mirosul firelor de păr pârlite de pe braţ şi să îl aducă cu gândul în bucătărie, acolo unde trebuia să fie:
-E gata, bă, şi şarja asta!
Prinse cu agerime tava cu două ştergare înfăşurate în jurul palmelor şi le turnă conţinutul înfometaţilor într-un bol de metal, înviorându-i peste măsură.
-Luaţi, mă, înfulecaţi, acuma, cât aveţi timp! Că dacă vine cumva curentu’, se ia gazu’... Toate au un rost pe lumea asta, ce credeţi voi!
Nemâncaţii îşi înfingeau cu mişcări pripite palmele în castronul de metal, şi le umpleau cumpătat cu provizii, nu prea multe, căci boabele îi ardeau cumplit, le scuturau cu mişcări vioaie, şi suflau isterizaţi peste ele. Le ronţăiau în grabă, aproape fără să le simtă gustul, iar cei cu dinţii cariaţi, fără se le mestece cu prea multă insistenţă.
-Încet, băă, că vă-necaţi!! îi dojenea.
Presăra peste grăunţe, printre movila de degete şi palme, jeturi firave de apă şi sare.
-Aşa se mănâncă ăstea!
Înfulecau şi îi dădeau lui Jan impresia că nu îl ascultau. Uneori îşi frigeau limbile, scuipând blestematele de grăunţe înapoi în palme. Singurul care se abţinea de la această preocupare era Mălin, mezinul familiei, care îşi molfăia nemulţumit ceaiul din sticlă, îndulcit pe jumătate. Aştepta, înghiţindu-şi saliva în sec, ca pâinea la cuptor, proaspătă ca piatra, să se moaie, şi să se delecteze cu colţul acesteia. Era o tehnică deosebită pe care familia Scarlat o învăţase de la membrii familiei Purcărete, aşa cum şi aceştia o învăţaseră de la alte familii. Pâinea pe care o mânca omul raţional, procurată pe cartelă, era cufundată în apă, întoarsă pe toate părţile, şi de-abia după aceea era vârâtă la cuptor. Când prindea mirosul nostalgic de brutărie trebuia mâncată urgent, căci, după răcire, doar cu dalta şi cu ciocanul mai putea fi tăiată.
-Aţi văzut, mă, cum am pus oglinzile ăstea?! îl lovi prieteneşte peste cap pe cel mai apropiat dintre dânşii, pe Călin. Pe cea mai mare în spatele lămpii, din ea se propagă lumina în asta pe care am pus-o în colţ, şi de-acolo... ar trebui să bată în aia mai îndepărtată. Cel puţin teoretic... aşa ar trebui să fie. Băgaţi la cap, că s-ar putea să rămâneţi şi voi în beznă când o-ţi fi pe la casele voastre! La cum stau treburile... până şi la lumina lunii de pe cer o să avem cândva raţie.
Intensitatea luminii în încăpere rămase aceeaşi, dezminţindu-i toate oglinzile şi toate teoriile. Nu îl leză prea mult faptul acesta. Principiile acelea de fizică nu erau ale sale ci, ale oamenilor de ştinţă. Luă cu paşi repeziţi lampa de pe masă ca să observe starea pâinii din cuptor. Deschise uşa maşinii de gătit şi aburul aromat ţâşni de urgenţă prin prejur, deblocând gâtlejurile nemâncaţilor care îngiţeau în sec.
-Mai trebuie încă. Mai aşteptaţi! De ciorba rămasă pe fundul olii vă iert, că de-o săptămână întreagă vă înfruptaţi din acelaşi lucru...
Mai înşiră o şarjă de boabe de porumb pe plita încinsă, presărând dintr-un pahar stropi minusculi de apă pe de-asupra lor, şi apoi sare.
-Aşa se face mâncarea. Ăstea-s reţete culinare de la mine din sat, din cătunul îndepărtat în care m-am născut, neelectrificat nici măcar în ziua de astăzi. Delicatesele ăstea îmi amintesc de locurile natale. Aşa se nasc geniile, bă—ridică brusc glasul—din obscuritate!
Îi privea de sus, cu un aer superior. Îşi deschise apoi braţele ca să pară mai convingător:
-Ia uite: lumină, oglinzi, boabe aromate de cucuruz, pâine la cuptor. Ce vreţi mai mult de-atât?! îi întrebă, studiindu-le chipurile posomorâte. Aaaa, că v-am pus să învăţaţi, de-aici vă izvorăşte vouă nemulţumirea...
Jan Scarlat se enerva brusc, şi acest lucru se simţea din patima discursurilor sale. Băieţii înţeleseră lucrul acesta, şi îşi îndesară în trunchiuri capetele cu câţiva centimetri.
-Ce-o să mă mai înjuraţi voi cândva că nu v-am bătut atunci când a trebuit să puneţi mâna pe carte şi să nu ajungeţi nişte simple gunoaie. Aşa îi înjur şi eu acum pe ai mei, că nu m-au cotonogit cândva şi m-au lăsat să mă descurc de capul meu. De-abia spre bătrâneţe m-au pălit şi pe mine aspiraţiile, de m-am pus singur cu burta pe carte ca să ajung mecanic de locomotivă. Nu... eu nu aveam timp pentru învăţat, alergam după toate fustoacele din sat, şi apoi... visu’ meu era să sar aşa... prin toate şanţurile, că de aia am fost atâţia ani un păduche de buldozerist, voiam aventură!
Jan Scarlat trecu în altă atmosferă. Barometrul îi coborâse de la voie bună la depresie.
-Ia nu mai staţi, bă, aşa, ia săriţi unu’ dintre voi şi spălaţi maldăru’ ăla de vase! Matei, simte-te!
Paşii molcomi ai băiatului se îndreptau spre chiuveta îmbâcsită în acompaniamentul mormăiturilor. O palmă prietenoasă, ştearsă cu vârful degetelor şi aplicată aproape de vârful capului, îl scoase pe protestatar din nehotărâre.
-Gura, şi nu te mai văicări! Să le lustruieşti de să-mi văd mustaţa în ele, auzi?
După acest ordin, Scarlat se reapucă să agite boabele de porumb proaspăt puse pe plită. Îl distra zelul cu care se serveau din grăunţe ceilalţi copii, care îşi amestecau degetele în castronul deja golit.
-Dă, bă, şi mie!!! urlă Alecu, împingându-l brutal de umeri pe Luca.
-Ho, băă, că mai vine o tură! îi arbitră de urgenţă.
Îi cerceta pe rând, căutând pe cineva anume:
-Călin, lasă cartea aia că şi aşa stai cu ochii ţintuiţi numai în poze, şi du-te de dă drumu’ la radio! Voiam să-l deschid mai târziu, ca să mă ţină bateriile până când o începe Vocea Americii, da-i prea linişte-n casă. Domnii mei, moacele dumneavoastră posomorâte mă obosesc...
Zicând acestea îşi aţinti privirea pe fereastră. Cartierul dormea cufundat în beznă. În ciuda acesteia, pe trotuarele întunecate se zăreau câteodată şi contururile şterse ale rarilor trecători. Aceleaşi forme le aveau şi plopii dimprejur, care dormeau pe verticală. În rest... pustietate. După ce spionă toate acestea, Scarlat trecu la pânditulul ferestrelor celorlalţi locatari. Din spatele unora pâlpâia jalnic lumina, transmiţându-i unde de extaz:
„Naivii, ce să le fac eu dacă n-au prea copilărit pe la ţară şi nu ştiu să îşi improvizeze lămpile? Ce, îţi trebuie absolvirea unei facultăţi ca să îţi treacă prin diblă să pui în faţa unui opaiţ nişte oglinzi?! Mda... nu oricine-i Jan Scarlat! Ăsta nu-i un nume obişnuit a vreunei galaxii: „M33, NGC 598”; pierdut într-un oarecare cârd interminabil de alte galaxii. Bravo nene, da’ ce-şi închipuie bieţii muritori, că sunt un terchea berchea, un neant, o hahaleră, o „andromedă”?! Ia să-i văd... Să apară dumnealor de prin văgăuni, să îndrăznească să se confrunte niţel cu înălţimea sa, Jan Scarlat!”
Alte ferestre începură să îl pălească în mândrie cu lumina lor, înciudându-l de dincolo cu o mare veselie. Unele dintre ele păreau a fi iluminate pe de-a-ntregul cu neon şi, cei de dincolo, arătau celorlalţi privitori din întuneric că ei se deosebeau de toţi ceilalți, pentru că trăiau.
„Da’ ce dracu’, bă, ăştia şi-au construit generatoare de curent personale?!”
Lucrul acesta îl lovi definitiv în orgoliu. Îşi întoarse nemulţumit faţa spre camera sărăcăcios luminată. „Ce-i pasă lu’ nevastă-mea, ea nu stă ca toanta pe întuneric şi cu şase hămesiţi pe creştetu’ capului! îl reapucară toate nemulţumirile. Măcar acolo la muncă are lumină, gogoşi şi chifle la discreţie, poate să-şi fiarbă şi macaroane dacă trebuie, se înhaită cu toate colegele ei muncitoare de la serviciu şi râd şi povestesc într-una, pe când eu...”
-Ptiu ce-aş bea o bere, mama mă-sii! îl mângâie frenetetic pe cap pe cel mai aproape dintre dânşii, pe Alecu, de îi zburli părul.
Brusc, ochii i se opriră pe Matei, care îşi scutura degetele înroşite de muşcătura apei de la robinet şi îşi plimba buretele tocit dintr-o mână în alta. Făcea lucrul acesta cu mişcări atât de dese, încât irită bărbatul:
-Spală-le, mă, nu-ţi bate joc de ele! Ălea-s oale spălate?! Tu nu vezi că râncezeşte untura pe ele?
-Da’ e prea rece apa! mormăi cu o voce gâtuită de durere. Grăsimea nu vrea să se moaie!
Jan se repezi către băiat cu paşi exageraţi. Unora le-ar fi trebuit opt să străbată întreaga încăpere, el o înghiţi doar din trei. Din reflex, Matei îşi urcă braţele în vârful capului ca să îi slujească drept coif de apărare împotriva ploii de palme pe care o plănuia să i se reverse de-asupra creștetului.
-Ia, mă, cârpa asta şi dă-le boalii luciu! Chiar nu te duce deloc mintea?
Se întoarse agitat către fiu-său Călin:
-Şi tu dai drumu’ odată la radioul ăla, bă?
-Da-s desprinse bateriile! bombăni fiu-su.
-Băă... că trebuie să vă torn minte-n cap cu polonicu’! îi creştea treptat nemulţumirea.
Prinse cu câteva mişcări dibace lamelele din spate ale aparatului de catalizatori.
-Că greu a fost! îi trimise nefericitului o palmă ştearsă peste creştet. Măă... îi prinse în palmă bărbia scuturându-i-o energic. Gândiţi, că de aia v-o dat Maica Domnului minte!
Bateriile erau mari, dreptunghiulare, confiscate de pe locomotivă. De-a lungul nopţilor fără curent electric îşi făcuseră cu succes meseria, să hrănească cu energie difuzorul şi să mai ajute încăperea să iasă din atmosfera depresivă. Dar acum păreau că obosiseră. Se auzi un cârâit lung şi, din depărtări, pe aripile undelor, răzbăteau scânteieri de bucurie:
„ ... senin, de lumină plin, ghioceii ţări-nfloresc,
Mulţi ca florile, vii ca zorile, comunişti ai patrei cresc...
Soarele şi pionierii...”
-Paştele şi dumnezeiii...—întrerupse ritmat veselia refrenului Jan Scarlat. Fă, mă, dracului, ceva cu cutia aia, că o fac ţăndări!
Călin cumpătă rapid la însărcinarea încredinţată de tată-su şi concluzionă că trebui să sucească butonul receptorului până la tăcere.
-Răhăţi-ma-ş printre ghioceii lor! se descărcă scârbit.
Depresia puse din nou stăpânire peste camera semi-întunecată. Însă tăcerea nu era definitivă, boabele de porumb pocneau alarmate, amintindu-i lui Jan că trebuiau luate de pe tavă. În timp ce îşi încolăcea în jurul palmelor două ştergare ca să nu şi le frigă, se răsti la spălătorul de vase:
-Lasă-le, mă, naibii de vase! Mai mult le-ai înăclit decât să le speli. Las’, că pe celelalte le-o spăla cucoana de mamă-ta, când s-o întoarce mâine de la serviciu!
Reumplu castronul şi hămesiţii tăbărâră pe dânsul. Alergau într-o dezordine vioaie şi îşi abandonau grăunţele încinse din căuşurile palmelor pe unde apucau, departe de ceilalţi suferinzi. În curând fu şi rândul pâinii să fie scoasă din cuptor. Mirosul inundă atât bucătăria, adunând boabe de rouă pe pereţii reci, îmbrăcaţi în faianţă, cât şi gurile hulpave ale celor care nu se mai săturau. Scuipau uneori dărăbul de miez incandescent în căuşul palmei, suflau peste el un val de aer rece, după care şi-l vârau din nou în gură. Bărbatul, dacă nu zărea pe întuneric lucrul acesta, le auzea horcăielile:
-Ho, băă, luaua-r dracu’ de treabă, că vă opăriţi gâtlejurile. Şi nici nu-i bună să o devoraţi clocotită, lăsaţi-o boalii să se răcească!!
După urletele bărbatului, pofta nesătuilor dispăru într-o oarecare măsură.
-Hai, la teme, rapid, la învăţat!
Cei trei şcolari începură cu sârguinţă să îşi vadă de îndeletnicirile care aveau cândva să îi facă demni societăţii. Matei iscălea de zor...
-Tu ce scrii acolo, bă?
-O poezie.
-Te-au apucat creaţiile pe întuneric?!
Nu îi răspunse. Ridică doar nesigur din umeri.
-La urma urmei, genialităţile se ridică din mizerie, mă; din foamete, murdărie, lipsă de curent şi comunism, lua-r-ar dracu să-l ieie! Şi... ce ar trebui să cuprindă poezia dumitale?
-Învăţătoarea spunea să compunem o pezie despre tovarăşii Nicolae şi Elena Ceauşescu, despre pionieri, partid sau... despre ce vrem noi—îi explică cu un timbru mormăit, fără să îşi ridice ochii cufundaţi în caietul de citire.
Spiritul patriotic al lui Jan Scarlat se însufleţi instantaneu:
-Mă, dacă te prind că scrii despre aşa ceva, te şifonez ca pe-o hârtie şi te bag cu mâna mea în difuzoru’ radioului ca să cânţi tu de acolo „Soarele şi pionierii”!
-Ştii bine că nu-mi place să scriu despre aşa ceva! îl admonestă urgent băiatul.
Peste cameră se lăsă din nou tăcerea. În această linişte deplină se distingea clar traseul creionului peste foaia de hârtie, pâlpâitul molcom al lămpii cu ulei, ronţăitul boabelor de porumb, plescăitul miezului de pâine din gura lui Mălin, ceasul care îşi târâia plictisit secundele şi, apa de la robinetul cu garnitura stricată care picura într-una.
Scarlat întinse mâna după ţigările fără filtru pe care şi le aruncase deunăzi pe masă. Nu mai avea multe. Aruncă precaut pachetul înapoi fără să se atingă de nici una. Dacă rămânea în pană cu fumatul se omora. Nu ştia doar ce să facă cu plictiseala. Se îndreptă cu o lehamite sporită spre cuva chiuvetei şi începu să spele cele două oale şi să înlăture untura depusă cu două seri în urmă pe fundul tigăii care prăjise cartofii pai. Le freca vârtos cu bucata de cârpă putredă, insistând peste toate suprafeţele slinoase. Îi era mare ciudă că nu putea să îi demonstreze lui fiu-său contrariul. I-ar fi spus: „ Vezi, bă, aşa se spală vasele! Te tot plângi ca o domnişoară...”
Îi îngheţară şi lui mâinile. Freca isteric vasele şi scuipa printre dinţi sudălmi dese. Aruncă ofticat oala cea mare şi roşie printre celelalte tacâmuri îmbâcsite, puse să se usuce. Oala protestă, înjurând cu zgomot furculiţele, castroanele, farfuriile şi lingurile care zăceau deja în cealaltă cuvă. Nu se lăsară nici ele mai prejos, din vârful grămezii ce o formaseră o împinseră pe betonul duşumelii, ştirbindu-i smalţul de pe o toartă.
-Când ţi-am zis să stai aici, aici să stai, bisericuţa mă-tii!!! urlă, retrântind-o la loc. Şi voi ce vă zgâiţi aşa, bă?! îşi îndreptă brusc privirea spre cei pe care îi uimea. Nasu-n caiete!
Îi mai rămase tigaia cu toarta fragilă, prinsă numai într-o jumătate de şurub. Era cea mai slinoasă dintre toate. Pe palmele înroşite ale bărbatului se întinsese abundent untura. Nu avea cu ce să se şteargă, iar aceasta parcă i se cerifica. Îl enerva acum totul: întunericul, inaniţia, radioul, apa rece şi... simpla prezenţă a celor din jur. Observă un detaliu care îl duse în vârful disperării: presiunea gazului scăzuse până la maxim, iar flacăra pâlpâia cu zvâcniri anemice.
-Dumnecaţii... s-a luat şi gazu’. Şi eu care voiam să înmoi parodia asta de tigaie!
Începu să îi dea lustru cu mişcări disperate, sincronizate odată cu pulsurile inimii. Îşi înlătura depunerile de untură de pe palme pe muchia găleţii de gunoi. Se încăpăţâna. Deşi părea o muncă sisifică, trebuia dusă până la capăt. Dintr-un aspect năcleios, tigaia căpătă cu greu unul uleios. Boabele pulverizate pe teflonul ei prindeau strălucire. Scarlat freca la ele cu o patimă dublată şi, mâinile înroşite îl dureau până în suflet. Cânta printre gemete:
„Soarele şi pionierii, şi-au dat mâna peste ţară,
Şi-n adâncu’ primăverii... paştele şi dumnezeii”!
Trânti scârbit tigaia peste celelalte tacâmuri, deconcentrându-i pe toţi din plictiseala în care se adânciseră.
-Nasu-n caiete, bă!! se răsti doar la cei care erau şcolari.
Din depresia întunericului îl încredinţară că îi urmau ordinele şi, îl priveau cu băgare de seamă pe sub sprâncene. Tăcerea încăperii mai era uneori deranjată de penultimii care prinseseră cândva viaţă: Alecu şi Luca. Se jucau cu nişte jucării stricate, cu două maşinuţe de mărimea palmei. Uneia îi lispeau rotiţele din faţă, iar cealaltă nu le avea deloc. Bârâiau amândoi, imitându-le motorul. Deşi fierbea în sinea lui, Scarlat nu se putu abţine să nu îşi demaşte un zâmbet forţat, găsit între două graniţe: ale plictiselii şi ale hazului.
-Vă jucaţi, hai? li se adresă cu o oarecare veselie.
Nu îl băgară în seamă. Doar Alecu întoarse spre dânsul capul timp de o jumătate de secundă, parcă reproşându-i deranjul.
-Ce n-aş da să se mai joace şi viaţa uneori cu mine! Aşa, să nu îmi mai pese de nimic, măcar un an. Sau să cad naibii în vreo amnezie, să nu îmi mai amintesc nimic, să mă mai trezesc tânăr şi fericit de-abia peste douăzeci de ani, să vă văd pe toţi pe la casele...
Plângerea de milă a bărbatului fu întreruptă de lumina puternică a becurilor din bucătărie şi din hol.
-Mda... a venit curentul. Şi uite—pipăia din loc în loc caloriferul—că vine şi căldura. Să nu îmi spuneţi că nu aveţi acum condiţii proprice ca să fiţi ascultaţi, domnii mei.
Pe Jan Scarlat îl păliră brusc talentele didactice. Se uită în grabă peste blocul lui Călin. Îl mângâie pe cap frenetic şi, dacă nu ar fi fost tuns şcolastic, i-ar fi zburlit părul.
-Fă-le şi frunze, bă! Desenezi flori, iarbă, fluturi, păsărele, şi copaci chei?! Da’ ce-s de la Hiroshima?! Sunt radiaţi, săracii?
Îi smulse cu o nerăbdare politicoasă creionul şi începu să le contureze copacilor frunzele contra cronometru. Desenă printre crengi chiar şi câteva mere. Se opri apoi, urmărindu-şi ctitoria. Îi aruncă pe urmă creionul şcolarului pe masă, care, se rostogoli în cercuri scurte. Îl studia pe Călin cu o uitătură penetrantă, căutând parcă să îi intre în adâncul ascuns al stării psihologice.
-Desenează, bă, mai departe! Ce... te-ai descurajat?!
Băiatul îi mormăi ceva indeductibil.
-Zi, mă, mai tare, ce nu-ţi convine? parcă această întrebare i-o puseră ochii care îi ieşiseră pe jumătate din orbite.
Călin făcu o pauză ca să îşi disloce nodul care i se puse în gât, şi îi răspunse cu un glas plâns:
-Am vrut să desenez cireşe, nu mere!
Bărbatul îşi pierduse demult răbdarea. Sări cu paşi sprinteni, ridică cu aceeaşi uşurinţă creionul roşu şi începu să împovăreze crengile din desenul silitorului şcolar cu cireşe care stăteau gata-gata să fie culese.
-Na, mă—îi reazvârli creionul—eşti fericit acum? Fă-le peste tot. În pictură nu e indicat să laşi spaţii goale!
Călin ridică creionul cu mişcări greoaie şi, cu aceeaşi silă, umplea crengile misteriosului pom împopoţonat cu mere ionatane, cu cireşe sănătoase. Se străduia să îşi înăbuşe singur plânsetul, palmele dese ale bărbatului care s-ar fi abătut asupra lui l-ar fi convins cu siguranţă să facă lucrul acesta. Se străduia să ignore şi chicotelile lui Alex, care se amuza de ciudata altoire a pomului fructifer. Stătea pe jumătate ridicat în picioare şi se distra de acolo, de pe banca improvizată a bucătăriei.
Scarlat îşi pierdu brusc glicemia. Nu tolera ca cei inferiori, sau situaţi pe acelaşi calapod, să râdă de apropiaţii lor, mai ales că şi el, în persoană, se implicase cu sârguinţă în pictarea pomului fructifer. Mai avea şi la serviciu astfel de „neanţi”, care îl luau în râs în faţă, şi apoi, când soseau zilele examinării mecanicilor de locomotivă şi se vedeau puşi în faţa faptului împlinit, se rugau de dânsul ca să le şoptească despre circuitul curentului electric de la pantograf şi până la generatoare, sau, prin ce supape pătrundea aerul comprimat acţionând procedeele de frânare.
-Văd că radiezi, tovarăşu’ student. Intuiţia mea părintească îmi denotă faptul că a-i fi tobă de carte.
Întoarse scaunul cu spatele spătarului spre dânsul, se aşeză, îşi sprijini deasupra coatele şi îşi împreună strâns palmele sub bărbie. Îl scruta ca la o anchetă făcută de comisarii de miliţie... cu răbdare, un zâmbet aşezat pe ochi şi o mimică cinică.
-Puţină linişte, vă rog!
Şcolarii şi cu Mălin care adormise cu biberonul în gură amuţiră, mai puţin Luca şi cu Alecu, care îşi împotmoliseră maşinile într-o mlaştină şi le forjau până la refuz motoarele...
-Ia zi-ne mătăluţă, cât fac doi ori doi?
Răspunsul veni întârziat şi nesigur, pupilele căutând cu deznădejde ajutor de la fratele mai mare:
-Patru...
-Aşaa...—îşi frecă bărbatul palmele cu bucurie. Da... cât crezi mătăluţă că fac doi ori trei?
Alex se panică de-a dreptul. Poate că ştia răspunsul, însă maxilarul i se încleştase şi nu voia să i se elibereze.
-Şase!! îi şoptea repetat Matei, din spatele lui taică-său.
Îi arăta şi degetele, parcă cu disperare, poate că cel chestionat avea să le observe şi apoi ar fi reuşit să le şi descifreze.
-Spune, mă! Frate-tău îţi şopteşte de-l doare limba, şi tu tot n-ai bunul simţ ca să îl auzi.
Îşi întoarse cumva capul cu dojeneală spre sufleur:
-Zi, mă, mai tare, să auzim şi noi! Ce, avem între noi secrete?!
Matei nu îndrăzni să crâcnească. Îl reapucară subit talentele literare. Începu să încropească poetic cuvintele pe care şi le imaginase în beznă.
-Am să mă ocup eu şi de tine, drăguţule! îi aruncă taică-su din treacăt, fără ca să binevoiască să îl privească. Hai, măi, cât fac trei ori doi? îl întreba cu o voce enigmatică.
Alex nu cuteza să i se uite în ochi. Se blocase. Îşi luă postura umilă a unui credincios mânat de vreun popă cu forţa la slujbă, îşi plecă umil capul, îşi împreună cu smerenie braţele în jurul pieptului, se gârbovi ca să dea o însemnătate mai deosebită momentului, şi îşi ridică umerii într-un fel al său de apărare. Atât cât îi putea permite traiectoria ochilor, zărea cum bărbatul îşi desfăcea tacticos centura de la pantaloni cu gesturi uşoare, tărăgănate, ca să dea pe deplin de înţeles privitorului la ceea ce avea să ia parte. O studia atent, deşi făcuse de nenumărate ori cunoştinţă cu dânsa: lucioasă, lată, grea, cu catarama solidă şi stema impregnată a Republicii Populare Române. Jan Scarlat o făcuse uitată atunci când trebuise să se elibereze din armată.
-Poate ne ajută la socoteli „Centurica”! Îi face o deosebită plăcere să ni se asocieze, aşa, să socializăm puţin, să chicotim, să râdem pe seama celorlalţi, să ne amintească puţin şi de tabla înmulţirii...
Alex se pierduse de tot cu firea. Mecanismul autoapărării începea să îşi pună amprenta pe dânsul, închizându-l într-o altă lume. Îşi ridică ochii şi se uita undeva departe, pe fereastră.
-Ia vino mătăluţă încoace!
Bărbatul se ridică brusc şi îl prinse uşor de mânecă. Gesturile tutorelui îl treziră urgent la realitate. Îşi trase violent braţul eliberându-se din strânsoare. Dădu cu ochii şi de centura din mâna strânsă a acestuia. Dintr-un instinct construit odată cu scurgerea timpului, se retrăsese cu câţiva paşi mai în spate.
Jan Scarlat nu se pierdu cu firea, înaintă spre el cu nişte paşi molcomi, fără să îi grăbească, doar avea tot timpul din lume. Îl prinse pe nefericit de încheietura braţului.
-Lasă-mă, bă! îl atenţionă panicat. Lasă că le-oi învăţa eu, dăle-n-colo de înmulţiri...
-Da pân-acuma ce bisericuţa ma-mii ei de viaţă ai făcut, bă?!
Îl prinse vârtos de ceafă şi îi îndoi în aşa fel trunchiul încât fesele să îi fie expuse în afară. Cureaua cea grea şi lată începuse să i le jupoaie, cu pocnete stridente, ca de bici. Cele şase muşcături ale sale îi reamintiră băiatului rezultatul înmulţirii. Îi dădu drumul din strânsoare. Nefericitului i se umflaseră pleoapele şi avea ochii plânşi. Un nod dureros, care i se puse în gât, îi înăbuşea încă lacrimile. Era disperat. Citise de zeci de ori blestematele de înmulţiri şi... tot nu îi intrau în minte. Era conştient că vor urma şi alte lovituri, îl cunoştea prea bine pe taică-său. Cât era de călit cu bătăile, a doua serie n-ar mai fi putut să o suporte, şi îl îngrozea faptul acela.
Scarlat îi abandonă centura pe masă, în faţa ochilor, ca să se sfătuiască mai bine. Nu se grăbea, nu era presat cu timpul, fraterniza cu acesta. De-abia peste încă o zi intra în tura de muncă. Îşi aprinse o ţigară şi îl privea prin fumul des al acesteia.
-Murim de curiozitate să aflăm cu toţii, cât fac trei ori patru! Nu-i aşa, bă? întoarse brusc capul către toţi ceilalţi care luau aminte la el din umbra luminată a celor două becuri, din bucătărie şi din hol.
Nu îi răspunse nimeni. Îl prinse din nou cu mişcări rapide şi isterice. În timp ce îi apleca ceafa, nefericitul negocia printre suspine:
-Nu da tăticule, promit că le învăţ! Îţi dau cuvântu’ meu că altă dată nu mai fac!
Nesupunerea aceea irită bărbatul. Trebui să îşi dubleze efortul. Prin exteriorul mâinii încleştate se zăreau firicele de vene verzui, care pompau cu hărnicie oxigenul...
-Treci în bisericuţa...
Pocnetele centurii începură din nou să îi sculpteze fesele. Veneau într-un ritm sacadat, continuu, fără să îi mai acode necăjitului timpul ca să mai respire de durere printre ele. Pe la a treia lovitură scâşnea, pe la mijlocul lor începu de-a dreptul să plângă şi, aproape de încheierea ultimelor, zbiera în toată regula.
-Centurica ne atrage atenţia că trei ori patru fac doisprezece, domnul meu!
Nu îi răspunse. Rămase undeva cu privirea pierdută în spaţiu. Lacrimile mari îi alunecau pe luciul obrajilor, îşi luau rămas bun de pe barbă şi făceau pe urmă cunoştinţă cu podeaua sinistră de beton. Acelaşi lucru îl făcea din solidaritate şi Luca, penultimul dintre ei. La vârsta lui nu înţelegea mare lucru, însă dacă frate-su mai mare plângea, era de datoria lui de frate mai mic să îl susţină. Însă plânsul acestuia era sinistru, neînţeles nimănui, poate nici lui însuşi şi, nu prevestea nimic bun...
-Cum vrei, bă, să te faci inventator, dacă nu ştii nici măcar tabla înmulţirii?
Nu îi răspunse. Nu voia să se facă inventator. Asta dorea taică-său să scoată din el... Visul lui era să devină păpuşar.
-Cât fac, mă, patru ori patru?
Îl cerceta lung, cu ofuscare, scârbit parcă de tăcerea unui prostănac pe care îl avea în faţă. Îi trânti cartea de aritmetică direct în creştetul capului:
-Ia manualu’ şi-nvaţă! Prostu’ dracului! Dacă îţi mai aplic încă şaişpe lovituri îţi despic fesele, mă... calule!
Se întoarse cu mişcări neaşteptate spre Matei, care stătea pitit în colţul mesei, de parcă de-abia atunci îşi adusese aminte de dânsul:
-Ia să auzim tovarăşu’ poet, ce-ai compus mata?
Parcă se ghemui şi mai adânc în scaunul în care şedea. Îl scruta cu nesiguranţă pe sub sprâncene şi, pupilele i se mutau când la el, când la centură. Începu să îi recite aproape mecanic, fără vreo oarecare intonaţie:
-Vara, de Scarlat Matei:
„Te iubesc frumoasă vară, ca pe-un stol de rândunele,
Ziua ta e-atât de caldă, ca un astru dintre stele.
Holde, lanuri aurii, munţi şi ape străvezii,
Zumzetul de pe câmpii, te aşteaptă ca să vii...”
Ochii lui Jan Scarlat scăpărau scântei. Erau sângerii. Deşi nu îl privea, Matei îi simţea încordarea. Nu îi zărea decât pumnii strâşi, sprijiniţi de masă, gata pregătiţi parcă să o sfărâme. Toţi cei cinci fraţi şi Mălin care dormea amuţiră. Până şi ceasul de pe perete îşi târâia mai precaut secundele, iar picăturile dese care ieşeau pe ţeava robinetului cu garnitura stricată se împuţinară, toate acestea în aşteptarea reacţiei bărbatului. Scrutarea sa îl ţintuia cu apăsare, din profil, mai mult pe sub o sprânceană. Stătu în felul acesta lăsând îndelung secundele în aşteptare. Îşi ridică apoi uşor trunchiul, îşi suci bărbia spre dânsul şi, îl ţintui cu ambii ochi. Dacă îi prindeau viaţă era greu de spus. Îşi ridică în faţa bărbiei palmele ca într-o oglindă, dând privitorului, fără voia lui, un context simbolic, asemănător însemnătăţii rugăciunii popoarelor islamice...
Începu uşor să îşi împreuneze şi să îşi distanţeze palmele, întocmai unui aplaudat psihotic, care se accentua frenetic, îndemnându-i şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru. Din spatele tăcerii, din sfârâitul opaiţului care uitase să se stingă, şi din scâncetele lui Alex care se forţa cu frică să nu mai bocească, izbucniră aplauze slugarnice, imitându-le cu succes pe cele ale tatălui. Printre ele, îi răzbătu pe urmă vocea, cumpănitoare, părând a avea un rol de îmbărbătoare:
-Eşti prea bun ca să te faci inginer, mă, te fac profesor universitar...
“Eu nu vreau să mă fac profesor universitar, eu vreau să mă fac pădurar”! îl contrazise Matei în gând, cu un zâmbet sincer impregnat pe chip.
-Mai scrie încă o dată poezia asta pe o bucată de hârtie! O duc cu mine mâine la servici’. Mi-ai înfrumuseţat ziua! îi ciufuli vioi părul, care, dacă nu i-ar fi fost tuns şcolastic, i s-ar fi ciufulit cu siguranţă. O să moară de ciudă Liviu, pe locomotivă. Tinicheaua!... Zicea: “Fata mea este cea mai îndemânatică elevă de la cursurile de ţesut cu mâna de la Căminul Cultural de la mine din comună”! Păi bravo nene, compari aspiraţiile şi divinitatea unui poet... cu o ţesătoare?! Paştele şi bisericuţa... Uite, că mă enervai!...

Spre neuimirea mea, căci în momentele de față nu prea mai sunt ipostaze care să mă mai surprindă, descopăr tot felul de declarații aproape halucinante în spațiul public, venite din partea anumitor persoane amplu mediatizate, unele dintre ele chiar îndrăgite de populație, de altfel și urmate. O oarecare declarație a unei astfel de persoane m-a făcut să rămân cu scroll mouse-ul în loc, și să mă întreb: oare să mă supăr pe Raed Arafat, sau nu??? mai ales că în urmă cu câteva luni încă îl simpatizam. Dar mi s-a volatilizat treptat simpatia, și în momentul de față tinde să se afle pe cale de dispariție.
Simțeam un prestigiu și o afinitate față de domnia lui pentru că în urmă cu câțiva ani mă aflam atât alături de el cât și de alte personalități ale județului Brașov și ale țării pe scena Operei Brașov, laureați fiind de către Uniunea Națională a Patronatului Român la Gala Top Branduri Brașovene. În cadrul galei am fost premiați atât eu cât și soția mea - ca și cuplu de balerini ai anului, pășind pe aceeași scenă cu personalități precum actorul Marian Râlea, fotbalistul Tudorel Stoica, foști primari ai Brașovului, descendenți ai curții regale, inclusiv domnia sa, și mulți, mulți alții. Îmi place să mă asimilez cu astfel de oameni și să mă laud, mai ales când te afli în amalgamul benefic al ecelorași energii. Domnul Arafat îmi era prezentat de o anumită elită și ca un înaintat maestru vizionar.
Ce m-a lezat oarecum?! Poate trebuia să își cântărească puțin declarațiile în spațiul public, mai ales în cazul unor astfel de situații, tensionate. Citez una dintre ele: „Și dacă s-ar face relaxarea totală, eu nu m-aș duce la cinematograf sau la teatru, căci știu că există un risc” – fapt care oarecum m-a cam bulversat, pentru că mulți oameni au încredere oarbă în astfel de spuse, fără a avea harul cântăririi realului și al irealului, cu proporțiile sale de 50% adevăr, 50% minciună, situația salvatoare fiind sintagma că pe pământ adevărul nu va prevala în totalitate niciodată, pentru că este văzut și intepretat din mai multe unghiuri. În contextul în care sunt aglomerații atât de mari prin piețe, pe litoral, în stațiile de metrou, la terase, se pleacă cu trenuri de lungimi interminabile la cules de sparanghel, în spatele cortinei parlamentare se stă la șuete umăr la umăr în compania whisky-ului, a cafelelor și a trabucurilor, dumneavoastră îndemnați lumea să nu mai vină la teatru? Într-un fel vă înțeleg, și am să vă explic de ce: Teatrul reprezintă un temeinic portal al gândirii!!! Însă vorba aceea, în sacra noastră zonă carpato danubiano pontică nu avem nevoie de prea mulți gânditori. Nici nu-i de mirare că teatrele se desfășurau în urmă cu un secol doar la curțile regale, și poate că în viitor se va avea în vedere creionarea prerogativelor desfășurării spectacolelor teatrale doar în curțile parlamentare, pentru că se pare că numai acolo trebuie să se conglomereze mințile luminate.
Prin expunerea unor astfel de texte, câteva sute la număr, unii artiști au reușit în cele din urmă să pună în mișcare motoarele și așa destul de fragile ale culturii în România—într-o reală măsură mai mult simbolic, deoarece desfășurările culturale sunt etichetate de influența temporară a scepticismului pandemic—dar uite că trebuie să ne hrănim mai departe țelul nobil, cu multe astfel de viitoare trageri ale semnalelor de alarmă pentru prevalarea acestui vârf piramidal al națiunii: CULTURA!!! Chapeau...

Dedic acest eseu și premierului României, ținând cont că am dat și de o remarcă a domniei sale pe unul din posturile unei televiziuni naționale, și anume că recunoaște și susține acțiunile artiștilor în spațiul viral, prin filmulețele pe care le propagă, cu iz de încurajare, solidaritate, mobilizare, și alte sentimente iscate din vremuri nefaste. Chiar apreciez referința, pentru că prea puțini sunt cei de teapa dumnealui care pomenesc de existența acestei ramuri, a culturii, deși această referință a fost făcută cam fugitiv, la o întrebare care i-a fost adresată în vânt de unul dintre jurnaliști, schimbând ulterior cu bruschețe și subiectul dealtfel. Eseul îi vizează și pe coordonatorii culturii la nivel național, căci ochii îmi rătăcesc printr-o perpetuă necoordonare a scestei ramuri ce o obsev din partea lor, în prisma amalgamului de plângeri și nedumeriri venite din partea nenumăraților artiști ai țării, și tind să nu îi învinovățesc, pentru că marea majoritate a domniilor lor nu sunt din domeniu și nu au cum să fie strategi ai acestei ramuri dacă nu se află direct pe meterezele ei, ci doar o coordonează, de multe ori într-o totală necunoștință de cauză.

Până la un punct pot spune cu mândrie că mă aflu printre primii artiști din țară care au dat startul unor astfel de acțiuni, alături de alți corifei valenți ai unor anumite instituții culturale. Spun până la un punct, pentru că mi-am dat vertiginos seama că artistul nu poate trăi numai din like-urile, love-urile și share-urile pe care și le adună în spațiul virtual, iar șomajul tehnic în care este inclus în momentul de față nu îl salvează prea mult, nici pe el, în calitatea lui de ambasador al societății, cât nu salvează nici societatea, știrbită și așa de dramul de cultură care i-a mai rămas. Impropriu spus, pot zice că mă aflu în categoria artiștilor privilegiați, pentru că îmi iau totuși un șomaj tehnic de 75% dintr-un salariu mediu, un șomaj care încă întârzie să apară, iar funcționarii diferitelor firme mă tot bat la cap cu întârzierea facturilor, și așa mărite pe timp de pandemie, nu stagnate, dar nu mă plâng, m-am obișnuit cu astfel de exemple elocvente de solidaritate la români. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la artiștii din mediul privat, lăsați la voia sorții. De ce am spus că mă găsesc impropriu printre privilegiați? Pentru că mai ieri, în timpurile glorioase în care domina sintagma „să trăiți bine”, artiștii bugetari mureau de-a dreptul de foame, asta în perioada anilor 2008-2015; personal confruntându-mă cu ironiile funcționarilor bancari, care nu au mai văzut în lungile lor vieți un salariu lunar de 420, 750 sau 1100 de lei lunar, că atât a reușit să îmi crească în amarul ăsta de ani, așa că nu m-am încadrat în grila achiziționării unui computer în rate, sau când eram jignit pe la casele din magazine când mă întrebau dacă am cumva bonuri de masă, facilități pe care nu le-am văzut în viața vieții mele. Ce să vă mai zic și după perioada 2016, când nu am primit bonuri de vacanță. Păi legea e dată pentru toți, sau numai pentru unii, dragii mei nepăsători? Am mulțumit însă vremurilor criminal de grele, a genocidului dus în această perioadă față de artiști, pentru că atunci când puneam capul cu amărăciune pe pernă în fiecare noapte îmi veneau idei ale subzistenței, trecând peste cei care aveau impresia că finanțau cultura și o făceau prost, precar și cu o totală iresponsabilitate, dând personal frâu liberelor inițiative, prestând cu precădere și în spațiul privat, infiltrându-mă în industria muzicală, participând cu trupele mele alcătuite din artiști profesioniști care aveau sus amintitul salariu la tot felul de evenimente mondene, la nelipsitele nunți și botezuri, la corporate, la festivaluri precum cele ale berii, la zile ale localității, sau prestând ca și colaborator prin tot felul de evenimente ale mai multor instituții culturale...

Acum le-ați boicotat luciferic și pe acestea, invocând dragostea voastră și nețărmurita grijă față de semeni. Ați închis și teatrele, ați blocat și activitățile culturale particulare și defilați ostentativ cu mănuși și măști de-a lungul spațiului public cu iz de exemplu civic, de parcă toată lumea e naivă. Păi ăsta-i exemplu??? Ce mai pot zice?! Dacă nu ar fi dependență nu ar mai exista societate, și da, recunosc, suntem dependenți unii de alții. Nu vă săpați temelia piramidală, dragilor, pentru că de acolo de unde sunteți puțintel mai sus, veți ajunge și domniile voastre cândva la temelia ei. Din contră, consolidați-o! Haideți să ne respectăm meseriile. Artiștii nu sunt niște absolvenți de liceu, care au aflat că se câștigă dintr-o dată bine la medicină și se îmbulzesc într-acolo, ca mâine să se îmbulzească în altă parte. Nu! Pregătirea lor este mult mai amplă, încă din copilărie. Unii cântă de o viață întreagă, alții dansează de o viață întreagă, alții se pregătesc de o viață întreagă. Nu e chiar cum cred coordonatorii culturii, pe care îi tot pălesc cu bruschețe dorul de cultură, asta așa o tot declară în plen, ținând alocuțiuni mișcătoare, deși pe unii dintre ei nu i-am văzut în lunga mea viață pășind prin vreun teatru.

Pe spatele artistului s-au dus tratative de împăcare între state, care s-au măcelărit cândva între ele. Aici v-o spun din proprie experiență, că pe când lucram în TN. Split, în Croația, am prestat într-un spectacol ținut cu iz de împăcare între niște națiuni care s-au măcelărit cu anii între ele, în Podgorica, Muntenegru, spectacol la care au participar un prim ministru și un președinte ale acestor țări, în 2001. Artistul este omniprezent, omnipotent și omniescent, ducând-și solia artei chiar și pe front, dragilor.

Mă apropii și de încheierea eseului, creionând o concluzie: să fie perioadele ăstea și mai grele față de cele criminal de grele pe care le-am trăit în anii precedenți??? Se întreabă în urma popasului asupra acestui text și cititorii, dacă îl vor poposi vreodată, cine e și Scriminț ăsta??? Vă spun eu. Scriminț e un om mic, aproape inexistent, cu două premii pe cultură obținute în orașul Brașov și, chiar spre mirarea lui, a aflat că în 2017 că a fost decretat personalitatea numărul 41 a orașului, dintr-un Top 50, prin intermediul unui sondaj efectuat de Agenția Metropolitană Brașov (Primăria Brașov) și revista FDW unde au fost chestionați 1000 de cetățeni luați la întâmplare. Că am lucrat în șase teatre internaționale în cinci țări diferite, trec cu vederea, nu putem trăi din trecut, spun mințile iluminate...
Oricum, fac apel la înțelepciunea și buna gestionare a celei mai mari bogății statale, resursa umană, respectați-o și nu o lăsați de izbeliște. Până atunci... „Va fi bine”!; cum ne tot încântă cu piesa lui, Smylei, în spațiul viral, sperând că nu îi va fi doar lui bine, ci tuturor!!! Chapeau!...

Otilia Scriminț, 11 ani, locul III la Concursul Independent de Literatură...

Bună, dragi copii. Astăzi aș dori să vă spun o poveste despre animalele sălbatice. Știți bine că, în lumea noastră, vulpile mănâncă găini, iar urșii își cam văd de treaba lor. Dar eu știu o lume magică, în care vulpile, găinile și urșii sunt cei mai buni prieteni. Însă nu se întâmplă numai în lumea aceea. Cu mult timp în urmă, la fel era și în lumea noastră, până în acea zi... Vă întrebați ce s-a întâmplat, nu? Veți afla acum, fiindcă eu am să v-o povestesc!
Cu mult timp în urmă, în lumea noastră—după cum v-am mai spus—urșii, vulpile și găinile, se înțelegeau bine. Dar cu timpul a apărut un om rău, care ura prietenia. De fiecare dată când trecea prin pădure vedea cu invidie cum se jucau urșii cu vulpile și vulpile cu găinile. El, urând prietenia, și-a făurit un plan cum să îi despartă. Într-o zi, văzu că ursul mânca niște pește. Omul se duse lângă urs și îi arse un dos de palmă. Ursul se repezi deîndată la el, însă omul avea o armă și ursul se sperie. Vulpea se repezi să îl salveze pe urs. Dar omul îi puse piedică vulpii, iar aceasta căzu cu nasul direct în peștele ursului. Ursul crezu că hoțomana de vulpe voia să îi fure peștele, astfel că nu a mai fost prieten cu vulpea. Vulpea, nemaiștiind ce să facă, fiindcă ursul îi aducea de obicei de mâncare, a început să mănânce găini. Și din acea zi, ursul, vulpea și găina nu se mai înțeleg. Dar povesta nu s-a terminat, din contră, de-abia a început. Asta v-am povestit eu așa... însă trebuie să știți că povestea începe acum. Începe cu o pădure, animalele din ea, și o fată. Eu mă închipui că sunt fata, dar asta rămâne între noi! Să nu mai tărăgănăm vremea, hai s-o începem...

Era odată o fată pe nume Otilia. Otiliei îi plăceau mult animalele sălbatice. Visul ei era să vadă un animal sălbatic în carne și oase. Dar tatălui ei nu pea îi păsa de visul ei. El îi spunea doar să își facă temele. Tatăl Otiliei era aspru, și când spun aspru, mă refer în general la făcutul temelor.
Într-o zi, pe când Otilia se întorcea de la școală, zări în pădure o familie de vulpi. Fu de-a dreptul surprinsă, și se bucură foarte tare. În sfârșit putea atinge un pui de vulpe. Ar fi vrut să atingă și o vulpe matură, dar citise prin cărți că vulpile mature puteau fi foarte agresive, mai ales dacă aveau pui, așa că nu prea era indicat să o atingă. Însă înainte să atingă puiul, trebui să aștepte ca să îi plece mama. Otilia a stat douăzeci de minute în tufiș, așteptând. Într-un final, mama se îndepărtă de pui. Otilia se duse fericită spre micuți, dar, dintr-o dată, simți că cineva o strânse de mână. Își ridică privirea și, îl zări pe tatăl ei.
-Unde ai fost? o întrebă pe un ton deosebit de aspru. Trebuia să te întorci acasă acum o oră. Te așteaptă o grămadă de teme!...
-Dar tati, am așteptat ca să ating un pui de vulpe!
-După ce ai întârziat, mai și comentezi, domnișoară?
-Nu, tati.
-Așa credeam și eu...

Otilia stătea tristă în camera ei. Tatăl se tot întreba de ce era atât de supărată.
-Otilia, vino puțin să stăm de vorbă.
-Ce e? spuse Otilia destul de nervoasă.
-De ce ești supărată?
-Eram așa de aproape să ating un pui de vulpe, iar tu m-ai luat de acolo.
-Otilia, tu nu știi că nu e bine să atingi un pui de vulpe când mama lui e prin preajmă?
-Dar mama lui se îndepărtase de el.
-Plecase de tot?!?
-Ăăăă...
-Vezi, tot nu e voie să te atingi de pui!
-Bine, tati.
-Acum haide, la culcare!
-Bine, noapte bună, tati!

Toată noaptea Otilia a visat puiul de vulpe. Apoi, pe la ora patru dimineața se trezise, și își spuse: „Trebuie neapărat să ating puiul acela de vulpe”! Pe urmă se porni spre pădure.
-Of, sper să îl găsesc!

Din fericire, Otilia zări puiul de vulpe șezând în iarbă. „Mama nu e lângă el, deci îl pot atinge”! Se apropie de puiul de vulpe și îi atinse spatele pufos. Auzi deodată un foșnet. Se întoarse. Nu era nimeni. Dintr-o dată auzi un mârâit. O zări în întuneric pe vulpea mamă. Otilia începu să fugă. Vulpea a sărit pe ea și a zgâriat-o pe mână. Otilia scoase și ea din buzunar un ac și o înțepă pe vulpe. În timp ce vulpea se fâstâcea de durere, Otilia fugi repede și se ascunse într-un tufiș.
-Îmi pare rău că te-am rănit, vulpițo!...

După ce vulpea a plecat, Otilia a fugit repede acasă și s-a învelit în plapumă. Nici nu a adormit bine, că tatăl ei a trezit-o ca să meargă la școală. Își acoperi repede rana și se duse la ore. Când a ajuns acolo, prietena ei Irina a întrebat-o:
-Bună, Otilia. Ce ai pățit la mână? Te-ai zgâriat?
-Nu. Aseară am văzut un pui de vulpe și m-am dus să îl ating, iar mama lui a sărit pe mine și m-a zgâriat. Te rog să nu îi spui tatei!
-Bine. Dar de ce ai vrut să atingi acel pui de vulpe, nu știi că e periculos?
-Nu m-am putut abține, era așa de drăguț, și în plus, animalele mele preferate sunt vulpile.
-Animalele tale preferate sunt vulpile?! Chiar dacă te-a zgâriat una???
-Da! a răspuns Otilia.
-Ar trebui să îți alegi ca animal preferat unul mai pașnic, cum ar fi iepurașii. Iepurașii sunt animalele mele preferate! Sunt atât de drăguți...
-Nu! Mie îmi plac vulpile!!!
-Bine. După școală vii pe la mine? Vreau să îți arăt ceva.
-Bine, vin!

După școală, Otilia a mers acasă la Irina.
-Ce vrei să-mi arăți? a întrebat Otilia.
Irina a dus-o pe Otilia în curtea din spate, și i-a arătat un pui mic de urs.
-Un pui de urs?!? a întrebat uimită Otilia.
-Da. L-am găsit singur în pădure și mi-a fost milă. Nu-i așa că-i drăguț?
-Da. Dar ție îți plac urșii?! Parcă îți plăceau iepurii...
-Și ce-i cu asta. Pot să îmi placă tot felul de animale! a contrazis-o Irina.
-Credeam că îți plac animalele pașnice. Urșii nu sunt deloc pașnici. Și nu prea suportă nici vulpile...
-Bine... Îmi plac urșii mici. Cei mari nu îmi plac deloc. Sunt foarte agresivi! Dar hai să îi aducem de mâncare!
-Bună idee.
Fetele fugiră în casă ca să îi aducă puiului de urs ceva de mâncare. Între timp, un mic pui de vulpe se strecură în grădina Irinei. Puiul de urs s-a apropiat de puiul de vulpe și i-a tras o lăbuță peste falcă. Mama puiului de vulpe a sărit pe el și l-a omorât. Otilia a văzut totul, dar nu a avut curajul ca să o cheme și pe Irina. Dintr-o dată a venit și Irina cu mâncarea ursulețului. Când a intrat în curte, a văzut puiul mort. A auzit ceva dinspre ușa iepurilor. A alergat într-acolo, și când a ajuns, a văzut că toți iepurii erau morți. Irina a început să plângă.
-Urăsc vulpile! a spus ea.
-Nu, Irina, nu înțelegi. Vulpea a omorât puiul de urs ca să își apere propriul ei pui, și ți-a omorât iepurașii ca să aibă hrană!
-Nu, Otilia. Nu mă vei face să îmi placă vulpile, și nu îmi vor plăcea niciodată!... Și acum, dacă vrei, te-aș ruga să pleci, vreau să rămân singură!
-Bine, ne vedem mâine la școală! Pa, Irina!

Otilia plecă. Irina își spuse: „Mă duc la pădure ca să culeg fragi și mure. Asta mă liniștește mereu”! Apoi porni spre pădure. În mijlocul crângului găsi un tufiș plin de fragi și mure. Se puse pe cules. Când, dintr-o dată, Irina zări un urs mare care se apropie de ea. A fugit repede, iar ursul după ea. S-a împiedicat și s-a lovit la picior. Nu mai putea să alerge. Ursul cel fioros s-a apropiat. Irina și-a pus mâinile la ochi și și-a spus: „Acum va fi sfârșitul meu”! Când, dintr-o dată, o vulpe puternică sări pe urs. Irina se strecură într-un tufiș și privi lupta. În cele din urmă vulpea a ieșit învingătoare, iar ursul a luat-o înspăimântat la goană. Șchiopătând, vulpea s-a apropiat de Irina și i-a lins delicat mâinie, ca să își ia rămas bun. Apoi s-au despărțit amândouă în fugă.

De ceva timp Otilia era foarte tristă. Stătea numai în casă și își făcea temele. Tatăl ei a fost la început foarte bucuros văzând-o cum rezolva tone de teme la matematică, dar apoi s-a îngrijorat surprinzând-o atât de tăcută. Se ducea la culcare fără să își mai ia rămas bun de la el, și din această cauză tatăl era cel care o săruta pe frunte înainte de culcare. Văzu că Otilia avea în jurul capului mai multe vulpițe de pluș, și, după ce îi părăsi dormitorul, căzu pe gânduri. El nu a avut o copilărie fericită, și a decis că nici fiica lui nu va trebui să sufere la fel ca și dânsul. „Gata cu cirezile de teme la matematică”! s-a hotărât brusc tatăl ei. Pe la ora patru dimineața, și-a tras șuba pe el și s-a dus în pădure ca să îi caute fiicei sale un pui de vulpe. A auzit o larmă mare. Vulpile erau încărcate într-o dubă de către braconieri, ca să le ducă la circ și să fie dresate. Tatăl Otiliei a alergat după dubă, dar aceasta era mai sprintenă decât el, așa că s-a împiedicat de un ciot și a rămas în urmă.
Pe când s-a întors dezamăgit pe cărare, a auzit un foșnet într-o tufă. De acolo a ieșit un pui rătăcit de vulpe. S-a apropiat de el și i-a lins mâna. Tatăl Otiliei l-a luat cu el acasă. Otilia a fost foarte fericită când s-a trezit din somn. Poate că acea zi a fost cea mai fericită din viața ei. S-a jucat toată ziua de duminică cu vulpița. I-a dat să mânânce din porția ei de mâncare și i-a citit și puiului de vulpe povești, pentru că Otiliei îi plăceau foarte mult cărțile. Tatăl ei, pândind-o, și observând că era atât de fericită, s-a decis să facă în lume o schimbare, pentru ca aceasta să devină mai bună. El era europarlamentar, și s-a hotărât să scoată din toate școlile din lume matematica și să introducă ore despre cum să îngrijești animalele pierdute. Însă până atunci era o cale deosebit de lungă...
A doua zi Otilia duse cu ea puiul de vulpe la școală. Se miră tare mult când o văzu pe Irina cum se apropie de pui și începu să îl mângâie. Se miră și mai tare câd Irina îl sărută pe botic.
-Vulpile sunt cele mai bune prietene ale mele! spuse Irina
-Ce-i cu tine, fată?! se mira mai departe Otilia, însă Irina nu voi să o lămurească, doar mustăcea în sinea ei despre ceva anume.
Dintr-o dată orele din toată școala s-au întrerup, iar toate clasele 1 – 8 veneau să mângâie puiul de vulpe.

Și acum, cum toate lucrurile de vis nu durează o veșnicie, mă pregătesc să închei povestea mea. Dacă urșii nu au reușit încă să se împrietenească cu vulpile, și nici vulpile cu găinile, și tatăl Otiliei, care nu mai era atâ de aspru, se străduia să oprească cirezile de teme la matematică prin castelurile din Europa pe unde era europarlamentar, un lucru era în școala Otiliei și a Irinei sigur: elevii nu mai aveau teme atât de multe, puiul de vulpe a devenit eroul școlii, iar toate clasele 1 – 8 sau mutat într-o singură clasă, unde putea să îngrijească un pui de vulpe și unde își puteau da seama că lumea este mai bună... Sfârșit!