Kamikaze

[Adrian Scriminț]

Tudor aproape că se scăpă în pantaloni. De-abia mai avu putere să își strângă fesele. Avea două opțiuni: să fie de-a dreptul linșat de cei care se adunaseră în jurul mașinii, sau să intre într-un demaraj puternic, să o ia la sănătoasa, și să fie acuzat de părăsirea locului accidentului. Halca de carne pe care o acostase în drum îi sparse farul și îi îndoise caroseria, însă motorul funcționa la parametri normali. O forță invizibilă, mult mai puternică decât propria lui rațiune îl ținea paralizat în scaun, fără să demareze, și fără să aibă conștiința de a-și bloca ușile. Prima dată ajunse la el blestemele celor traumatizați psihic, de-abia pe urmă îi deschiseră portiera și tăbărâră pe dânsul......Ricoi își scruta cu coada ochilor plozii. Aproape că și-i ura, dar asta era soarta țiganului, să se procopsească cu o sumedenie de copchii pe creștetul capului. Țipetele puradeilor îl scoteau din sărite, îl oboseau, iar el avea nevoie de liniște sufletească. În loc să pună osul la treabă și să-i aducă acasă bani, nesuferiții se jucau de-a calul și căruța. Prinse urgent biciușca din mâna lui Rambo, și îi trase atât lui cât și soră-sii Regina câteva lovituri așa, cum lovea cu sete pielea groasă a calului, iar urletele lor prinseră să îi hrănească starea. Erau mari de-acum, Rambo avea zece ani iar soră-sa opt, trebuia să coboare serios milităria din pod cu ei, că de nu... o luau rapid pe arătură.-Gata cu văicărelile, bă! Ia, hai, rapid la cules de iarbă pentru Guță!În cazul de față, Guță era porcul șatrei. Nu știa niciodată când îi venea sorocul, pentru că la Ricoi era Crăciun întotdeauna, după cum îi dicta lui cheful. Puradeii ieșiră, fără să îl blesteme. O făceau doar în gând, că dacă nu, își mai luau niscaiva biciuști pe spinare și ceva ciozvârte aruncate după dânșii. În schimb îl înjura Bulandra, de-l luau sfinții, obișnuită cu cotonogenile pe care i le dădea bărbată-su:-Ce dai așa în plozi, bă, „duracelule”???-Da’ se joacă, în paștele ma-mii lor!-Și ce-ai vrea să facă?!? Să trândăvească ca și tine? Spurcatu boalii!...Buranda părăsi ilicul, bodogănindu-l pe Ricoi. Bulibașul râdea. Era mai viteaz atunci când se întorcea de la crâșmă, dar ce îi putea rămâne acum, decât să râdă în sensul hâtru de nevastă-sa? Jupan, crâșmarul cătunului, nu mai voia să îl omenească pe caiet, iar banii din ajutorul social și-i cheltuise demult, așa că se mulțumea vremelnic doar să le facă zile fripte plozilor, neveste-sii, dulăului și calului. Câinele și calul i s-au obișnuit cu loviturile de hârleț, la fel și Buranda, devenise mai rezistentă la pumnii lui peste greabăn, însă pe plozi nu și-i mai articulase cam demult cu biciul. Rânjea când își aduse aminte de țipetele lor, a satisfacție, că îl auzeau vecinii, și știau că el, Ricoi, era șef în familionul lui, nu fustangioaica de Buranda, așa cum crezuseră la-nceput cu toții. Nu mai avea mult și trebuiau să îi sosească alocațiile și ajutorul social. Însă jumătate din venituri i se duceau pe familie, care îi creștea din nefericire, că proasta de Buranda era din nou cu burta la gură, iar muierea lui îl seca, îl sugruma, îl sărăcea din temelii. Banii pe care îi obținea de la stat erau la urma urmei dreptul lui, că el era șeful familiei, și-așa era legea la țigani, cu toții trebuiau să i se supună, că obiceiul nu era dat de azi de ieri. Buranda ce i se mai revolta, dar avea el ac și de cojocul ei, și-apoi zbierăiturile femeii i se auzeau în tot cătunul, ceea ce îl făcea să fie și mai respectat printre bulibași. În afara legilor nescrise ale etniei, avea și Ricoi legile lui, așa că atunci când lua subvenția de la stat se împotmolea și pe la Jupan prin crâșmă. Avea el un buget de câtă cantitate de rachiu să beie, un buget pus deoparte cu mare grijă, ca să îl viziteze pe Jupan de mai multe ori pe lună, un buget pe care și-l depășea adeseori, de ajungea la mari datorii în caietul cârciumarului......Tumefiat ajunse Tudor în secția de poliție, salvat de oamenii legii direct de la locul accidentului. La început, când îi auzeau relatările, dădea să râdă a bășcău, că se confruntau deja cu un caz celebru, apoi dădeau în seriozitate și ofuscare, deoarece era pentru prima dată când țiganii cotonogiseră în halul acela un șofer. Și țiganii din sătuc nu erau știuți ca și violenți față de străini, ci doar hâtri față de aceștia, și de aici se trăgea dilema polițiștilor, de ce se ajunsese la o asemenea reacție din partea lor? Îl ajutară pe Tudor să se așeze pe un scaun. Îl observau cu răbdare. Ochiul tumefiat cu pleoapele lipite de-a dreptul le atrăgeau mai întâi atenția, pe urmă brațul înfășurat în niște bandaje improvizate și un picior desculț, că își pierduse papucul în lupta în care nu se apărase. Cu aceeași răbdare se puseră să îl și chestioneze, străduindu-se să îi descifreze cât mai exact spusele și din cauza buzei crăpate, care îi împiedica dicția......Jupan îl dădu afară ca pe ultimul om. Ziceai că era în vestul sălbatic. El, Ricoi, om de cuvânt, care își plătea întotdeauna datoriile, fie ele și cu o mare întârziere. Se întoarse deosebit de cătrănit de la crâșmă. Îi ieșise și o blândă la una dintre buze, și toate astea numai din cauza poftei de a se cinsti cu un păhărel de țuică. Dar nu îi reușiră înduplecările nici când se folosise de vorba bună și nici atunci când slobozise pe gură un șir lung de amenințări. De indignare, nici că-i mai ardea de băutură. Intră în dărăpănătura lui de curte și se duse direct la magazie, hotărât să pună mâna pe coasă și să-i taie iarbă lui Mocofan. Însă după-amiaza aceea amărâtă l-a dus pe Ricoi la o adevărată revelație. Buranda fredona a bucurie o manea interpretată la radio de regele acestora, pe când fiu-su Rambo și fii-sa Regina se jucau prinselea prin chilie. Atunci Ricoi lăsă obiectul muncii cât colo și puse mâna pe biciușcă. Își găsi familionul în bucătărie într-o veselie mare. Prima fu croită cu biciușca Buranda, pe spinare, peste brațe, și pe unde apucase, apoi îl chelfăni pe Rambo, și de-abia pe urmă se porni să își verse tot amarul omului necăjit și pe Regină. Răcnetele copchilei îl enervau și mai tare în loc să îl facă să cugete, așa că ploada își mai primi în plus niște cravașe binemeritate, atât peste ceafă, cât și peste tâmple. Îl tot implorau să termine și îl tot întrebau cu ce îi greșiseră. Buranda stătea în genunchi și își ținea mâinile împreunate a rugă. I le despărțeau biciul, cu pocnetele sale. Pe Rambo nu îl lovi cu cravașa însă, ci cu bățul acesteia, și avu grija deosebită ca și copchilandrul să scoată niște urlete, ca de-abia apoi să îl lase și pe el în pace. Răcni apoi la Bulandra, care dădea să se ridice:-În genunchi, nenorocito! Las’ că te educ eu... Mânca-v-ar rapănu’ să vă mănânce de răpciugoși!-Iartă-ne, Ricoi! se tânguia Buranda, luându-și din nou poziția închinăciunii.De nervi, și mai ales de amărăciune, Ricoi nu se mai putea stăpâni. Își revărsa pe ei tot amarul pe care și-l acumulase în ultima săptămână.-Lua-v-ar naiba de trântori. Că eu vă hrănesc, cu mâna mea, și voi nimic nu produceți! Îmi mâncați toți banii...Biciuiții plângeau îngrămădiți unii într-alții, și nu îndrăzneau să i se împotrivească. Bulibașul arunca cu firimituri grosolane de pâine în nevastă-sa, și urla la ea din toți rărunchii:-Mănâncă, bagă-n tine, răpciugoaso, și nu uita cine-i bou’ care te hrănește!-Nu uit, nu uit, române! se tânguia din genunchi Buranda, suportând dărăburile de pâine ce-i bombardau spinarea. Iartă-ne Ricoi, iartă-ne! Milă......Spre mirarea lui, Jupan îl puse la masă. Îl ospăta cu șorici și îl servea din rachiul care îi plăcea atât de mult. Mirarea lui Ricoi creștea și mai mult, mai ales că Jupan nu îl trecuse în caiet cu nicio datorie. Creștea inima-ntrânsul când cârciumarul îl chestiona despre urletele care se tot auzeau de la el din curte, mai ales că locuia la câteva case depărtare. Efectul psihologiei lui dăduse roade. Trebuia ca din cotonogelile lui să reiasă clar cine era și cine nu era șeful familionului.-Ce ești prost—îl încuraja Jupan—pune-i la treabă, dă cu ei de pământ, să-ți aducă acasă bani, nu să-i ții tu cu toate!-Da cum??? Că orașul e departe ca să-i trimit la cerșit...Jupan atât așteptase. Se apropie de Ricoi și îl lămuri oarecum în șoaptă:-Nu trebuie să îi trimiți nicăieri. Am eu o idee. Ți-o vând, dar cu condiția să câștigăm amândoi de pe urma ei!Ricoi se încumetă să îi cedeze lui Jupan jumătate din profituri, mai ales că i se părea o idee formidabilă......Plutonierul Lăută nu se încumeta să îl transporte pe Tudor Donose la cel mai apropiat spital. Era pentru prima dată de când se ocupa de cazul cu pricina în care se apropia de conturarea unei dovezi clare, așa că făcu apel la doctorița locală ca să îi oblojească tumefierile. Cetățeanul Donose era un martor important, iar Rambo mai avea puțin și ceda, gata-gata să spună și el adevărul. Băiatul își revenea și el din șoc și, după spusele doctoriței Blejan, nu avea nici el nevoie iminentă de spitalizare.-Nu aveți motive de îngrijorare, domnule Donose! îl detensiona plutonierul Lăută. De mai bine de-un an avem de-a face cu rețeaua asta, iar acum îi avem în sfârșit la mână. Așteptăm să vină și o echipă din Târgoviște, ca să dăm drumul la anchetă. Dacă băiatul își dă drumul la gură, nu numai că scăpați definitiv nevinovat, dar veți primi și despăgubiri de la ticăloșii ăștia.Tudor râdea a panaramă, și făcea eforturi ca să își ascundă durerea, pe când doamna doctoriță Blejan îl dojenea molatic să nu se mai miște. Îi cosea nara desprinsă. Îi dădu totuși voie să se exteriorizeze:-Ce despăgubiri să primesc de la amărâții ăștia? Or să-și vândă bordeiele?!Cei trei polițiști ai satului nu îi gustau replicile acide. Erau la numai câțiva pași de a rezolva la ei în comună un mister pe care nu reușiseră să îl rezolve polițiști mai mari în rang decât ei, implicați direct de la secția din Târgoviște......De vreo câteva luni, Ricoi nu își mai bătea familia atât de tare, doar pe nevastă-sa Burabda, atunci când îi plângea aia mică, Madona. Pe cea din urmă încă nu o bătuse, că de-abia se născuse, însă nu mai avea mult, că era sătul și de toanele ei. O trimise în schimb și pe ea la muncă, cu mamă-sa cu tot. Recunoștea că mai erau la mijloc și zile dezamăgitoare, și-atunci trebuia să își mai croiască plozii din când în când cu ceva joarde, tot cu chiote de speriau satul, asta dacă erau demonizați de lene și nu îi aduceau acasă norma zilnică de bani. Dar astea erau mici și accidentale dezavantaje. De când îi vânduse Jupan pontul, și îl puseseră împreună în aplicare, lui Ricoi i se schimba de la o săptămână la alta viața. De mai bine de jumătate de an i se desființase caietul de cumpărături de la băcănie, și începuse să nu mai strâmbe din nas când Buranda îi cerea sume mai mari din fondurile alocației și a asistenței sociale. Cea mai mare mândrie a lui Ricoi era atunci când arunca cu maldărul de bani în capul și-n greabănul femeii:-Ia, fă, de-aci parale! Îți place ce bărbat ai la casa omului?Burandei îi plăcea, n-avea nimic de zis. Față de alți trântori din sat care nu aduceau nimic acasă muierilor, Ricoi începea să devină o adevărată procopseală la casa omului, și cel mai mare merit al acestui trai din ce în ce mai bun al lor îi aparținea lui, că el venise cu ideea. Se ruga să îi dea Dumnezeu și Maica Domnului sănătate și bani fără număr și lui Jupan, că îi băgase într-o așa afacere. E drept că munca de jos o făcea ea și cu plozii, dar nu se putea plânge că dăduse de greu, din contră, ceea ce făceau părea uneori floare la ureche, alteori însă nu se alegeau cu nimic, și-atunci Ricoi pe bună dreptate îi lua la păruit, că era și el om, nu era mașină. Cu Regina se descurcaseră mai greu la început. Neîndemânatică rău. Ori nu avea curaj, ori era stângace în ceea ce trebuia să facă, și-atunci mai bine lipsă, că numai îi încurca în misiunile lor atât de serioase. Se săturase și Ricoi și Buranda de câte vipuști și pălmoace îi trăseseră. Dacă ar mai fi continuat cu bătaia... ar fi omorât-o de-a dreptul. Până la urmă îi găsiră un rol la care Regina se pricepea de minune: trebuia ca imediat după acțiune să plângă și să se dea de ceasul morții. Rambo prelua tot greul. Mare șiret și Rambo, își calcula cu atenție traiectoria și... buuuum...Toți își aveau folosul în profitabila afacere. Spre mirarea celor de la Poștă, Ricoi nu mai trecea cam de multișor să își ridice subvenția de la stat și alocația plozilor, așa că i se aduna bănetul și pe acolo, că de... ban la ban trage. Dar și munceau de curgeau sudorile de pe dânșii. Jupan și Ricoi erau cei cu intimidările. Ei obțineau la fața locului despăgubirile, iar împricinații erau urgent dispuși să plătească, numai să se vadă scăpați cât mai repede de acolo. Era și firesc, cei doi bulibași erau atât de mari, că stârneau pe loc intimidarea. Buranda se pornea pe blestemat și pe urlat de se-auzea în tot cătunul. O scutura din răsputeri și pe Madona înainte să se pună pe blesteme, de-acolo din brațe, și reușea să-i trezească și ei urletele din îmbrobodirea scutecelor. Regina scotea lacrimi amare, de toată mila, și în sfârșit își făcea și ea bine treaba.Văzut din ochii altora, da, Rambo ducea tot greul afacerii, însă lui chiar îi făcea plăcere să se ocupe cu principala îndeletnicire. Rar se întâmpla să îl doară atunci când se arunca în fața mașinilor. Locul era ales cu intenție, acolo unde erau denivelări îngrijorătoare și nu îți permiteau să șofezi cu viteză. Acolo se arunca Rambo pe sub roțile mașinilor sau se trântea de caroserii. E drept, uneori mai greșea traiectoria lansării, mai ales când se arunca sub roțile lor, însă neatenția lui era rară. Șoferul oprea panicat. Pe capul lui sărea tot alaiul, iar de bani îl storceau Jupan și Ricoi, cu amenințarea că vor declara accidentul la poliție. Cine avea nevoie de așa ceva? Nefericiții implicați fără voia lor în excrocherie scoteau cu mărinimie banii din portofele. Cei mai panicați dădeau și bunuri numai ca să scape. Familionul nu îi ierta cu nimic. Dacă transportau varză, trebuiau și lor să le deie, cherestea, la fel, materiale de construcție, la fel, dacă făceau curieriat, trebuiau să facă pierdute niscaiva colete. Prea puțin își făceau griji cu privire la șoferii mai căpoși care refuzau să cadă în capcana întinsă și se duceau să se plângă la secția de poliție. Se mai găseau și de-aceștia, însă mai puțini. La urma urmei nici nu prea aveau cum demonstra cele întâmplate, așa că cei implicați în afacere nu prea își băteau capul cu poliția, deși știau că sunt luați în vizor, pentru că se pomeniseră cu echipa poliției din sat la ușile lor. Organele de ordine își dublaseră patrularea, un detaliu la fel de puțin îngrijorător, pentru că în tot satul aceștia aveau doar o singură mașină, și cei din minuscula secție de poliție mai aveau și alte treburi, nu numai să steie la pândă.Adevărata amenințare pentru clanul Ricoi-Jupan era însă alta, cât se putea de reală. Dezavantajul stătea chiar în marele succes al lor. După ei au început ușor-ușor să se inspire și alții, precum ai lui Chițac, ori ai lui Antonescu, așa că accidentele cu victime se înmulțiseră în cătun în ultima vreme, și cei trei polițiști ai localității nici nu se mai catadicseau să intervină. Adunau în schimb tot felul de reclamații neîntemeiate pe spatele clanurilor vizate.Ricoi și Jupan începură și ei ușurel, din cauza concurenței, să se mute. Și o făcură prin apropierea localităților limitrofe. Așa că acum numărul multiplelor accidente de circulație se transformase într-un cataclism regional, și era deja un dezavantaj pentru cei trei polițiști locali, referatele forurilor județene de poliție începeau să crească, și erau acum cu agresivitate scoși la muncă. Constatară că se învârteau în gol. Cele mai multe plângeri erau adresate clanului Ricoi-Jupan. Degeaba stăteau ei la pândă. Vizații plecau în afara comunei cu căruțele și tot familionul la cărat lemne prin pădure, iar plângerile veneau la ei la secție dintr-o cu totul altă parte, adresate unor alte clanuri, așa că bieții oameni nu mai înțelegeau nimic. Până atunci, cu nefericitul moment al șoferului Tudor Donose, când fiul lui Ricoi, Rambo, era pe calea încă nesigură să li se destăinuie și să recunoască cum decursese totul......Lui Ricoi nu îi ieșea din minte halca de carne a lui fiu-su, cum se izbea de parbrizul șoferului vitezoman. Rambo era acum la poliție, iar el fierbea de-a dreptul, și nu din cauza șoferului pe care îl bătuse de își învinețise pumnii, ci din cauza prostănacului care nu își calculase bine traiectoria izbirii de mașină și care le-a periclitat misiunea. Îl aștepta să se întoarcă. Și-a pus și biciușca la îndemână. Plănuia să îl bată de să se scape pe el când s-a fi întors, ca să își bage mințile în cap și să nu mai ia vreodată afacerea în derâdere, că era la un pas să fie vârâtă în șomaj întreaga șatră......Plutonierul Lăută își freca mâinile de bucurie.-E gata să declare totul! trâmbița în camera în care stăteau ceilalți doi colegi ai lui, secretara, doamna doctoriță Blejan, și șoferul Tudor Donose.-Haideți să-l audiem! îi îndemnă să îl urmeze.Rambo storcea lacrimi amare, și pentru prima dată și-o întrecea în plânset pe soră-sa Regina.-Dacă nu aduc cota de bani acasă mă rupe cu bătaia tăticu! li se destăinuia de o bună bucată de vreme printre sughițuri. Eu mă arunc în fața mașinii, mă prefac rănit, iar ceilalți sar la bătaie. Numai că tăticu și cu nenea Jupan nu bat pe nimeni, doar îi sperie. Mămica și cu soră-mea Gina se dau cu capetele de pereți, ca să iasă hărmălaia și mai mare. Mie, lu’ mămica și lu’ soră-mea nu ne dă niciun ban, iau ei totul, dar măcar avem de mâncare.-Așa, așa, spune-ne totul! îl mângâia pe creștet doamna doctoriță Blejan. Nu te teme, că nu mai are ce rău să îți facă. O să te ducem la casa copilului. Să vezi ce mâncare bună primești acolo, și ce de dulciuri—îl privea mișcată, văzându-l cum mai mușca din ciocolată printre sughițuri. O să te joci de-acum încolo cu tot felul de copii, nu va mai trebui să te arunci pe sub roțile mașinilor!Rambo se pierdea cu firea. Începea să plângă și mai tare. Nu mai răspundea la încurajările celor din jur să le divulge și mai multe detalii. Îi lămuri în cele din urmă, când dădu să îi sece tumultul de lacrimi:-Da’ eu vreau acasă, la mămica și la tăticu, nu vreau să dorm în altă parte. Vorbiți voi cu el ca să nu mă mai bată atât de tare, doar atât. Eu vreau să stau cu ei, nu vreau să stau în altă parte, nu vreau la casa copilului...

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]